Tabgha este locul înmulțirii peștilor și a pâinilor. Cum a avut loc înmulțirea pâinilor?

Pe malul de nord-vest al Kinneretului sunt izvoare care creează pâraie care se varsă în lac. Din cele mai vechi timpuri, izvoarele au „revitalizat” valea, făcând-o fertilă și frumoasă. Pârâurile care se varsă în lac au atras peștii aici, așa că în aceste locuri s-a dezvoltat pescuitul. Zona a fost numită Heptapegon - din greacă „șapte izvoare”. În arabă, cuvântul a început treptat să sune ca Tabgha, iar acum această vale este numită așa și în rusă.

Conform Scripturii, aici au avut loc multe evenimente importante descrise în Evanghelii. Unul dintre ele este miracolul înmulțirii pâinilor și peștilor, creat de Hristos la șapte izvoare de pe malul lacului Kinneret. Potrivit Bibliei, Hristos a reușit atunci să hrănească 5.000 de oameni cu cinci pâini și doi pești. Pe locul acestei minuni, în secolul al IV-lea a fost construită o bisericuță, al cărei altar era chiar piatra pe care Hristos a pus coșuri cu alimente. După ceva timp, această biserică a fost avariată (se pare de o alunecare de teren de pe dealurile din apropiere) și peste ea a fost ridicată o bazilică. Această a doua biserică bizantină era mai mare decât prima și era orientată oarecum diferit față de direcțiile cardinale: altarul său, spre deosebire de prima biserică, era îndreptat spre est. În acele vremuri, podeaua templului era decorat cu faimosul mozaic.

Această a doua biserică a fost complet distrusă în 614 în timpul unui atac persan. După aceasta, timp de mai bine de 13 secole, pe acest sit au rămas doar ruine care au dispărut treptat. În cele din urmă, în 1932, arheologii Mader și Schneider, în timpul săpăturilor, au descoperit piatră veche cu mozaicuri încă păstrate. Din fericire (și asta poate fi numit cu adevărat un miracol), mozaicul s-a păstrat perfect până în zilele noastre. Uimește prin frumusețea și rafinamentul său și, fără îndoială, este principala decorație a noului templu construit pe acest loc în 1982.

Acum călugării Abației Benedictine slujesc aici și dețin o tabără pentru grupuri de tineri și o pensiune pentru persoanele cu dizabilități. Interiorul bisericii este modest, poate că acest lucru a fost făcut intenționat pentru a nu distrage atenția de la principalul lucru din templu: mozaicul antic autentic din vremurile creștinismului timpuriu. Modelele realizate din pietre sunt fascinante, vrei să le privești foarte mult timp. Nu există analogi în Țara Sfântă aici se simte influența culturii egiptene: în modelele de piatră există un lotus, care nu crește în vecinătatea Tabgha. Potrivit unei versiuni, „motivele” egiptene pot fi explicate prin participarea la crearea mozaicului Patriarhului Martyrius din Ierusalim, care a trăit de ceva timp în Egipt. Numele său apare într-o inscripție mozaică din stânga altarului.

Iar sub altar însuși se află altarul principal al templului - piatra pe care Iisus Hristos a așezat cinci pâini și doi pești pentru a face o minune de înmulțire și a hrăni 5.000 de oameni cu această modestă provizie. Imaginea lor a fost găsită pe unul dintre mozaicuri, care a devenit unul dintre simbolurile Țării Sfinte.

Sursa informației: http://aboutisrael.ru/str/32/

Biserica Înmulțirii Pâinilor și Peștilor – Ordinul Benedictin
Biserica primei hrăniri a mulțimii de la Tabgha

Adresa: P.O.B. 52, 14100 Tiberias, Israel.

Locație: partea de nord-vest a coastei lacului Kinneret, autostrada nr. 90/87, intersecția Kfar Nahum.

Cum se ajunge acolo: cu orice autobuz obișnuit care merge pe autostrada nr. 90 în direcția nordului țării, cu oprire la intersecția Kfar Nachum.

Program de vizitare: zilnic 08:30 - 17:00; duminica 09:45 - 17:00.

Intrarea: liberă.

Informații suplimentare: parcare gratuită utilată, cafenea, toaletă (cu plată - 1 shekel), magazin de suveniruri.

Tabgha - loc de înmulțire a pâinilor și a peștilor Din grecescul „Heptabecho” - șapte izvoare care se varsă aici în Marea Galileii. În Tabgha se află Templul înmulțirii peștilor și pâinilor, construit în 1882 de benedictini catolici pe temelia unei biserici din secolul al IV-lea. Mozaicul antic s-a păstrat aproape în totalitate, uimește prin frumusețea și rafinamentul său și, secole mai târziu, este principala decorație a templului. În acest loc, Isus a hrănit multe mii de oameni cu cinci pâini și doi pești. De la biserica bizantină s-a păstrat o podea de mozaic, înfățișând un lac, păsări, plante, pâine și pești, precum și rămășițele unui altar. În apropierea izvoarelor se află rămășițele unei mori bizantine. Pe vremea lui Isus, această zonă cu izvoare era numită Regiunea Magdalenei (mai-gad=Wasser von Gad (apa fericirii) Tabgha era un loc retras lângă lac, unde Iisus venea adesea când dorea să fie singur. primele patru secole, în Capharnaum au trăit doar creștini evrei, care din tată în fiu și-au transmis amintirile despre șederea lui Iisus în Tabgha, legând aceste amintiri cu trei stânci. O stâncă, situată nu departe de strada principală, amintea de prima hrănire cu pâine, o peșteră lângă stânca Predica de pe Munte și o margine stâncoasă a lacului apariției Celui înviat. În jurul anului 383, Egeria a vizitat trei locuri sfinte din Tabgha și a lăsat note despre el, care au supraviețuit până la. Ea susține că piatra pe care Domnul a așezat pâinea este folosită ca altar, în jurul căruia sunt construite rămășițele temeliei acestei prime biserici (construită în jurul anului 350) sunt încă vizibile sub fereastra dreapta altarului și în nava transversală nordică Acest prim altar a fost reconstruit în jurul anului 450 într-o biserică bizantină, al cărei altar, spre deosebire de prima biserică, era orientat spre est. Piatra sacră a primului miracol de saturație cu pâine a fost așezată sub altar în locul racului obișnuit pentru relicve. În următoarele decenii, biserica a fost decorată cu mozaicuri, care sunt considerate una dintre cele mai frumoase din țara sfântă și mărturisesc influența egipteană. Această influență se poate întoarce la Patriarhul Martyrius al Ierusalimului, care a trăit o vreme în Egipt și este menționat în inscripția mozaică din stânga altarului ca fondator. În 614, în timpul atacului persan, această biserică a fost distrusă, astfel încât în ​​670 episcopul Arculf nu a putut vedea decât multe coloane împrăștiate lângă izvoare. Timp de mai bine de 1.300 de ani, aceste locuri sfinte au fost ascunse sub cenușă, până când în 1932 arheologii Mader și Schneider au excavat piatră veche cu mozaicuri încă păstrate. Mai târziu aici a fost construită o biserică. În 1982, noua biserică, restaurată pe temelii bizantine, a fost sfințită de cardinalul Heffner de Köln, care a donat și o cruce frumoasă pentru procesiuni. Biserica și zona din jurul ei sunt proprietatea Asociației Germane din Țara Sfântă. Călugării Abației Benedictine din Dormizio din Ierusalim păzesc altarul și conduc, de asemenea, o pensiune pentru persoanele cu dizabilități și o tabără pentru grupuri de tineri. La intrare se află o piatră mare în formă de piatră de moară. Pe teritoriul bisericii a fost construită o fântână cu șapte robinete, în formă de pește (probabil pe baza numărului de izvoare din acest loc.) În care înotau cândva peștii aurii și o țestoasă mică. În centrul fântânii se află un pat de flori pe care crește un măslin. În curtea bisericii există și un magazin de suveniruri pentru turiști.

Așadar, am ajuns la altar. Chiar înainte de a intra în templu, puteți vedea rămășițele clădirilor și coloanelor antice, care vă oferă o anumită senzație de vechime și sfințenie a locului.
În stânga intrării în teritoriul templului se poate vedea acest monolit păstrat al unei biserici din secolul al V-lea d.Hr., care la acea vreme se afla lângă Hebron.

În curtea templului puteți vedea rămășițele primelor clădiri și pietre de moară, care se pare că au supraviețuit din cele mai vechi timpuri:


Mi-a plăcut foarte mult vegetația din curtea templului, care adaugă propria sa aromă energiei generale a locului:
Clădirea templului în sine arată foarte îngrijită și luminoasă:

Așadar, mai întâi am vizitat curtea templului, unde puteți vedea un izvor cu un crin frumos care crește în el și pești uriași, precum și un măslin mare - simbol al păcii, prosperității, fertilității și victoriei. În această sursă sunt mulți pești, care nu sunt vizibili la prima vedere, dar dacă te uiți cu atenție... atunci iată-i:
Mai multe fotografii ale elementelor de design ale templului:

Intrând în templu, am văzut că nu erau decorațiuni de lux în el și, în opinia mea, acest lucru este foarte corect, deoarece luxul principal este mozaicul conservat miraculos al templului:
Interiorul templului arată astfel: Pe părțile laterale ale coloanelor sunt icoane ale lui Isus și ale Maicii Domnului: În centrul templului se află un altar, iar dedesubt se află principala relicvă a templului, piatra pe care Isus a întins pâinea pentru a hrăni oamenii. Este foarte posibil să nu fi fost această piatră anume, dar din moment ce tocmai aceasta se afla în centrul vechilor locații ale templului și a fost cea care a fost perfect conservată până în prezent, o vom considera un simbol a acestui eveniment semnificativ.
Piatra însăși de aproape:
Mozaic faimos:
Pe părțile laterale ale altarului, în podea, se pot vedea elemente conservate ale unei clădiri antice sub sticlă:

Și, desigur, există multe mai multe mozaicuri:

Există într-adevăr o mulțime de mozaicuri acolo. Mi-a tăiat răsuflarea să privesc această dovadă vie a măreției de atunci a acestui loc.

Cu puţin timp înainte de aceasta, ucenicii lui Ioan Botezătorul i-au adus Mântuitorului vestea tristă a martiriului învăţătorului lor. Ucigașul său, Irod Antipa, a căutat o întâlnire cu Hristos. El credea că Hristos este Ioan Botezătorul înviat.

Şederea Domnului în posesiunile lui Irod din Galileea devenea nesigură. Hristos ar fi putut fi persecutat, dar Mântuitorul știa cu siguranță că nimeni nu-I poate face rău până când lucrarea mântuitoare pentru care El a venit pe pământ nu va fi încheiată.

Între timp, ucenicii trimiși de El să propovăduiască Evanghelia s-au întors la Hristos din orașe și sate. Ei i-au spus cu bucurie Învățătorului despre succesele lor, despre scoaterea demonilor și despre vindecarea bolnavilor în numele lui Isus.

Cu toate acestea, Mântuitorul a fost întristat de vestea execuției lui Ioan Botezătorul. Și de aceea S-a grăbit să plece cu ucenicii Săi departe de Capernaum.

Urcând în barcă, Hristos a ordonat apostolilor să treacă de cealaltă parte a Lacului Galileea - spre Betsaida. Mulți oameni i-au urmat.

Ajunși la țărm, Mântuitorul și ucenicii lui s-au cățărat pe coasta muntelui. Și când oamenii s-au adunat în jurul Lui, El a început să învețe despre Împărăția Cerurilor. În același timp, mulți oameni bolnavi și suferinzi au primit vindecare.

Ziua se apropia de seară, dar oamenii nu au plecat. Ucenicii s-au apropiat de Hristos și i-au spus: „Locul de aici este pustiu și timpul este târziu; lăsați oamenii să plece, ca să meargă în satele cele mai apropiate să-și cumpere pâine, pentru că nu au ce să mănânce”.

Dar, ca răspuns la cererea ucenicilor, Domnul a spus: „Dați-le să mănânce!” Apostolii au fost foarte surprinși de acest răspuns. La urma urmei, aproximativ cinci mii de oameni s-au adunat pentru a asculta predica lui Hristos în acea zi, iar asta fără să ia în calcul femeile și copiii! Apostolul Andrei i-a spus Domnului că un băiat are cinci pâini de orz și doi pești, dar ce este aceasta pentru o asemenea mulțime? Cu toate acestea, Isus i-a întrebat pe ucenici: „Aduceți aici pâine și pește și spuneți oamenilor să stea jos”.

Apostolii au poruncit oamenilor să stea pe iarbă. În această primăvară, acoperea dealurile ca un covor. Oamenii s-au așezat pe iarbă în rânduri de o sută cincizeci de oameni.

Domnul a luat pâinile și peștele în mâinile Lui. Ridicându-și ochii spre cer, El a mulțumit, a binecuvântat și a frânt pâinile, apoi le-a dat ucenicilor pentru a le împărți oamenilor. Hristos a împărțit și cei doi pești între toți.

Și fiecare a mâncat cât a vrut. Iar când s-au săturat, Domnul a poruncit ucenicilor să adune bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic. Au fost strânse 12 cutii pline cu bucăți de pâine și pește.

Acest miracol a făcut o impresie profundă asupra oamenilor. La urma urmei, cei mai mulți dintre ei și-au imaginat astfel pe Mesia - un om care să le aducă abundență și prosperitate pământească.

Hristos a învățat că oamenii voiau să-L proclame rege, iar acest lucru ar putea duce la o răzvrătire împotriva Romei. Însă Domnul nu a vrut să se îngăduie cu aceste idei false despre Mesia ca rege pământesc.

La urma urmei, a fost adevăratul Său scopul în crearea împărăției pământești? Domnul a spus în repetate rânduri că Împărăția Sa nu este din această lume, că este creată în inimile oamenilor și, prin urmare, nu poate fi implantată prin violență.

Istoria cunoaște multe exemple când au încercat cu forță să facă umanitatea fericită organizând revoluții sângeroase în numele libertății, egalității și fraternității. Totuși, nicio societate dreaptă și fericită nu este posibilă atâta timp cât ura, invidia, mândria, egoismul, pofta cuibăresc în inimile oamenilor... Aceștia sunt adevărații dușmani ai Împărăției lui Dumnezeu! Acești dușmani au fost pe care Hristos a venit să-i învingă pentru a oferi omenirii adevărata libertate - libertate de păcat, libertate de a trăi cu Dumnezeu.

Cum a avut loc înmulțirea pâinilor când Hristos a hrănit cu ele 5.000 de oameni?
Printre multele minuni pe care le-a săvârșit Domnul în timpul vieții Sale pământești, hrănirea miraculoasă a cinci mii de oameni cu cinci pâini de orz și doi pești are o semnificație spirituală deosebită. Toți cei patru evangheliști vorbesc despre el. Acest eveniment este în continuitate cu unele minuni din Vechiul Testament (Exod 16:3; 1 Regi 17:8-16; 2 Regi 4:42-44). Poporul lui Israel, care a trăit în așteptarea Eliberatorului, a crezut că Mesia va da mană nouă. Semnificația specială a acestui miracol a fost că ea arăta simbolic spre viitorul sacrament al Sfintei Euharistii, pe care Domnul a stabilit-o la Cina cea de Taină. Sfântul Evanghelist Ioan Teologul relatează un detaliu cronologic important: Acum se apropia Paștele, sărbătoarea iudeilor (Ioan 6, 4).

Când oamenii, conform obiceiului răsăritean din acea vreme, s-au așezat să mănânce mâncare, Mântuitorul a ridicat privirea la cer, a binecuvântat și, frângând-o, a dat pâinile (Matei 14:19). Formula de binecuvântare a fost bazată pe Lev.19:24 și Deut.8:10. S-a spus din cele mai vechi timpuri: „Binecuvântat ești Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Împăratul universului, Cel ce scoți pâinea de pe pământ”. Cu toate acestea, cuvintele ebraice și grecești pentru „binecuvântare” (berach și eulogia) pot fi folosite și pentru a însemna „a mulțumi”, precum și „a lăuda” sau „slăvi”. Când cei patru mii au fost hrăniți cu șapte pâini și pești, Iisus Hristos, luând cele șapte pâini și pești, a mulțumit, le-a frânt și le-a dat ucenicilor Săi (Matei 15:36). Pâinea în Palestina era coaptă sub formă de prăjituri subțiri și fragile. A fost ușor de spart, ceea ce a făcut Mântuitorul.

„Cum a hrănit Isus Hristos 5000 de oameni”? Creat din nimic. Prin aceasta el a arătat oamenilor demnitatea Sa divină. „Dar de ce nu creează din nou pâinile? Lasă învețe prin însăși faptele sale că tot ceea ce se vede a fost produs și creat de El și să dovedească că El este cel care dă roade și care a spus la început: să producă pământul ierburile dintâi; de asemenea: apele târâtoarelor să nimicească sufletele celor vii (Gen. I, 11, 20).

Și un adevărat miracol nu este mai puțin important decât crearea istoriei sau a reptilelor. Într-adevăr, deși reptilele au fost create din nou, acestea au fost create din apă. Și să faci atât de mult din cinci pâini și doi pești nu este mai puțin important decât să produci fructe din pământ și reptile din apă; aceasta însemna că Isus avea putere asupra pământului și mării. Până acum El făcuse minuni numai asupra bolnavilor; iar acum el oferă beneficii generale, astfel încât oamenii să nu rămână simpli spectatori ai ceea ce s-a întâmplat altora, ci să primească ei înșiși darul. Și ceea ce li s-a părut minunat iudeilor în timpul rătăcirilor lor în pustie (de vreme ce ei spuneau: mâncarea și pâinea pot da, sau pregăti o masă în pustie (Ps. LXXVII, 20), Domnul a arătat același lucru în practică. Pentru aceasta motivul îi conduce la deșert, pentru ca minunea să nu fie supusă vreunei îndoieli, și nimeni să nu creadă că s-a adus ceva de mâncare dintr-un sat din apropiere. De aici învățăm altceva, și anume: învățăm cumpătarea ucenicilor în satisfacerea nevoilor necesare, și cât de puțin le păsa de mâncare Erau doisprezece, și aveau cu ei doar cinci pâini și doi pești .

Le păsa atât de puțin de carnal, dar erau preocupați doar de spiritual! Și nici aceste câteva pâini nu au fost reținute, ci au fost date, așa cum li s-a cerut repede. De aici trebuie să învățăm că, deși avem puțin, suntem obligați să dăm celor care au nevoie. Când li se poruncește să aducă cinci pâini, ei nu spun: ce să mâncăm noi înșine? Cum ne putem potoli foamea? - dar se supun imediat. Pe lângă cele spuse, după părerea mea, Hristos nu mai creează pâinile pentru a-i conduce pe ucenici la credință: erau încă foarte slabi.

De aceea se uită la cer. Văzuseră în mod repetat exemple de alte minuni, dar nu văzuseră niciodată un asemenea miracol. Deci, a luat-o, a rupt-o și a împărțit-o prin ucenici, făcându-le cinste prin aceasta. Totuși, El a făcut acest lucru nu atât pentru cinstea lor, ci pentru ca, atunci când se va întâmpla minunea, ei să nu rămână în necredință și să nu uite ce s-a întâmplat, când propriile mâini să mărturisească despre aceasta.Dar miracolul nu s-a încheiat încă aici.

Domnul a făcut să pară că a existat un exces, iar excesul nu era în pâini întregi, ci în bucăți, pentru a arăta că acestea erau cu siguranță rămășițe din acele pâini și pentru ca cei care nu erau prezenți la săvârșirea minunei să poată recunoaște că s-a întâmplat. Din acest motiv, Hristos a permis oamenilor să simtă foame, pentru ca nimeni să nu confunde minunea cu un vis; În acest scop a făcut douăsprezece rămășițe din coșuri, pentru ca Iuda să aibă de cărat. Domnul putea potoli foamea chiar și fără pâine, dar atunci ucenicii nu ar fi cunoscut puterea Lui, pentru că așa era și sub Ilie. Și pentru această minune evreii au fost atât de surprinși de El, încât au vrut chiar să-L facă rege, deși cu alte minuni nu au încercat niciodată acest lucru” (Sf. Ioan Gură de Aur. Tâlcuirea Sfântului Evanghelist Matei. Convorbirea XLIX).

părintele Iov Gumerov

Regele era trist, dar nu pentru că capul lui Ioan adus la sărbătoare ar putea perturba distracția ospătătorilor; nu, în acele vremuri, nu numai la curțile despoților răsăriteni, ci chiar și la curțile împăraților romani, moravurile nu erau de așa natură încât nici măcar o persoană respectată să poată opri desfătarea în continuare a participanților la sărbătoare. Irod a fost întristat pentru că a fost nevoit fie să-și încalce jurământul, fie să-l omoare pe Profet, pe care el însuși l-a protejat de răutatea fariseilor. Ambele erau rele, dar trebuia să aleagă una dintre cele două soluții. Și așa, se uită la nobilii și bătrânii săi, de parcă le-ar provoca răspunsul la întrebarea care îl ocupa. Probabil, interlocutorii au decis că este mai bine să ucizi o persoană decât să încalce un jurământ dat neglijent, deoarece, cedându-le, Irod a decis să ucidă. De dragul jurământului și al celor care s-au așezat cu el(), a trimis un scutier, poruncindu-i sa aduca capul lui Ioan. Închisoarea în care era ținut Ioan nu era departe de palatul lui Irod, și poate chiar chiar în palatul lui, întrucât pe atunci prizonierii nu erau ținuți în case (închisori) separate, ci în palatele domnitorilor și în casele judecătorilor. Călăul scutier a executat ordinul, i-a tăiat capul Iannei și l-a adus pe un platou; Salome l-a luat și i-a dus-o mamei ei.

Mortificarea lui Ioan

Tradiția spune că Irodiade și-a batjocorit capul lui Ioan, i-a înțepat limba cu un ac, care a acuzat-o de desfrânare și a poruncit să-i arunce trupul într-una din râpele din jurul Macherei; Dar elevilor Ioana luat fără cap corpul lui, după cum demonstrează evangheliștii Matei și Marcu, și l-au pus într-un mormânt(). Evangheliştii nu spun unde anume a fost depus trupul lui Ioan, dar tradiţia a păstrat câteva detalii despre aceasta: temându-se de răzbunare din partea Irodiadei chiar şi asupra trupului neînsufleţit al lui Ioan, ucenicii l-au dus dincolo de Perea, acolo unde puterea lui Irod. Antipa nu s-a extins, și anume la Sebaste, sub autoritatea lui Pilat. Sebaste sau Sebastia este un oraș construit sub Irod cel Mare, tatăl lui Antipa, pe locul unui fost oraș distrus numit Samaria. Aici, în peștera în care au fost îngropați profeții Obadia și Elisei, a fost depus, după cum spune legenda, trupul ultimului profet, înaintemergătorul și botezătorul Ioan.

(Tristul eveniment al tăierii capului lui Ioan Botezătorul este amintit de ortodocși în fiecare an la 29 august).

Vestea care a ajuns la Isus despre moartea lui Ioan; întoarcerea apostolilor; îndepărtarea lui Isus cu apostolii cu barca într-un loc pustiu

După ce au îngropat trupul lui Ioan, ucenicii Săi s-au dus la Isus și I-au spus despre moartea Învățătorului lor. Totodată, la El s-au adunat și apostolii, după ce au împlinit însărcinarea care le-a fost încredințată, și I-au spus totul, și ce făcuseră și ceea ce învățaseră(). Între timp, în acel moment, în jurul lui Isus erau mulțimi uriașe de oameni: erau mulți oameni care veneau și plecau, așa că n-au avut timp să mănânce(). Vestea morții violente a ultimului profet nu a putut să nu-l întristeze pe Isus și, din moment ce El a căutat mereu singurătate din mulțimea zgomotoasă în momentele de durere, acum dorea să meargă undeva într-un loc pustiu. Mai mult, apostolii Săi tocmai se adunaseră din diferite locuri, după ce au îndeplinit însărcinarea care le-a fost încredințată. A fost necesar să vorbesc cu ei în privat, să primească un raport de la ei, iar pentru aceasta a fost necesar să le oferim ocazia să ia mai întâi o pauză din zgomotul mulțimii, adică să rămână temporar singuri cu gândurile lor. , concentrează-te asupra lor și spune-i calm Celui care le-a trimis tot ceea ce au numit S-a făcut. Acesta este motivul pentru care Isus a plecat cu apostolii Unul, fără aglomerație, într-un loc pustiu. Evanghelistul Matei spune că Isus a plecat cu o barcă într-un loc pustiu Unul(); Evanghelistul Marcu – că, după porunca lui Iisus, Apostolii trebuiau să meargă singuri într-un loc pustiu; și evanghelistul Luca - că Isus, luând... cu mine s-au întors Apostoli , s-a retras mai ales într-un loc pustiu, lângă un oraș numit Betsaida(). Dintr-o comparație a poveștilor celor trei Evangheliști, se poate concluziona că Evanghelistul Matei, prin cuvânt Unul, iar Evanghelistul Marcu sub cuvânt singur, ei înseamnă numai Iisus și Apostoli singuri, neînsoțiți de oamenii cu care au fost înconjurați, dar că Isus s-a retras din oameni împreună cu Apostolii, și nu separat de ei, reiese clar din relatarea Evanghelistului Luca că Isus, luând cu El pe Apostoli, a plecat separat, adică fără străini, ci cu ei; acest lucru reiese și din relatarea evanghelistului Marcu că oamenii au văzut cum Ei au pornit... şi au fugit acolo pe jos din toate cetăţile; Ei au alergat, desigur, nu după Apostoli, ci după Iisus, care a plecat cu ei.

Potrivit legendei evanghelistului Luca, Isus și apostolii se îndreptau spre orașul Betsaida. Cât a durat această călătorie, evangheliștii nu spun; dar din relatarea evanghelistului Marcu putem trage concluzia că mulțimea de oameni care au rămas pe mal a alergat de-a lungul malului lacului în direcția unde naviga barca cu Isus și Apostolii și, a crescut pe parcurs de oameni care veneau a ieșit din orașe ca să-l întâmpine, au mers de-a lungul țărmului, au urmat barca care naviga cu Isus și apostoli cu o barcă și au trecut înaintea lor ( și i-a avertizat). Văzând mulțimea de oameni adunați pe țărm, Isus nu și-a mai putut continua călătoria spre Betsaida; S-a făcut milă de cei ce Îl așteptau, ca o turmă de oi care nu avea păstor, le-a poruncit să aterizeze pe mal și a coborât din corabie. și a început să-i învețe multe; conform legendei evanghelistului Luca, și i-a vindecat pe cei care aveau nevoie de vindecare ().

Hrănirea miraculoasă a peste cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești

Ajunși la malul pustiu al lacului, unde nu exista locuințe, unde mulțimile de oameni care îl așteptau pe Iisus nu găseau nici adăpost, nici mâncare, Apostolii, la căderea serii, s-au întors către Iisus cu o rugăminte să dea drumul oamenilor: Locul de aici este pustiu și timpul este deja târziu; eliberează oamenii ca să meargă la sate și să-și cumpere mâncare(). Dar Isus a spus - nu trebuie să meargă, îi lași să mănânce(), - a urcat pe munte cu Apostolii și a stat acolo. Oamenii L-au urmat. Apoi, arătând spre mulțimile care veneau spre ei, Iisus, vrând să pună la încercare credința Apostolului Filip, l-a întrebat: de unde putem cumpăra pâine pentru a le hrăni?„Da, nici măcar nu avem mijloace să cumpărăm pâine pentru o asemenea mulțime”, a răspuns Filip, „la urma urmei, Nu le va ajunge pâine pentru două sute de denari, astfel încât fiecare dintre ei să primească măcar câte puțin. Fără să-și dea seama că Cel care a înviat morții și a vindecat pe orbi, muți și paralitici îi poate hrăni pe cei flămânzi, Apostolul Andrei, fratele lui Petru, îi spune lui Hristos: aici un băiat are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce este aceasta pentru o asemenea mulțime? ().

Văzând lipsa de credință a Apostolilor Săi, Iisus le dovedește imediat că nimic nu este imposibil pentru El și, pentru ca ei să știe exact ce fel de oameni are de gând să hrănească, le ordonă să așeze pe toți pe secțiuni sau rânduri pe verde. iarbă, o sută cincizeci de oameni fiecare, și în felul acesta numărați pe toți. Erau aproximativ cinci mii de oameni, cu excepția femeilor și a copiilor.

Apoi, luând cele cinci pâini și doi pești care I s-au adus, Isus și-a ridicat ochii spre cer, s-a rugat, a binecuvântat pâinile, le-a frânt și le-a dat ucenicilor Săi pentru a le împărți oamenilor; și a împărțit cei doi pești între toți. Ucenicii au purtat bucăți de pâine și pește oamenilor care stăteau întins și au văzut în mâinile lor întâmpinându-se cea mai mare minune: pe măsură ce erau împărțite oamenilor, numărul bucăților de pâine și de pește nu a scăzut, ci a crescut: „toată lumea a mâncat cât de mult. așa cum și-a dorit oricine și au fost mulțumiți.”

Toți cei patru evangheliști susțin că a mancat totul, adică semnificativ mai mult de cinci mii de oameni și că toți cei care au mâncat au fost mulțumiți (; ; ; ); iar Evanghelistul Ioan adaugă că ucenicii lui Isus au împărțit atâta pâine și pește celor care stăteau culcați, cât a vrut cineva. Când, la porunca lui Isus, au început să strângă rămășițele pâinii, au umplut cu ele douăsprezece cutii. Cutiile erau acele coșuri pe care evreii le luau cu ei în călătorii în loc de saci de călătorie pentru a depozita alimente. Oricât de mici ar fi aceste cutii, în orice caz, douăsprezece cutii nu se puteau umple cu cinci pâini rupte în bucăți, decât dacă numărul acestor bucăți era înmulțit ca prin minune.

Dorința poporului de a-L proclama pe Isus ca Rege

O minune uimitoare, săvârșită în fața unei mulțimi de mii! O minune pe care această mulțime nu numai că l-a văzut, ci și l-a simțit și de a cărui prezență nu avea nici cel mai mic motiv să se îndoiască! Impresia pe care a făcut-o asupra mulțimii din jurul lui Isus a fost enormă și, sub influența lui, toată lumea a început să vorbească: acesta este cu adevărat Profetul care urmează să vină în lume(), adică Mesia, iar dacă El este Mesia, atunci înseamnă Regele, care trebuie să cucerească lumea întreagă pentru evrei și să domnească în veci; De ce ezită El să se declare Rege? Iată că se apropie Paștele și evreii din toată lumea se vor aduna la Ierusalim pentru această sărbătoare; Să-L luăm, să-L ducem la Ierusalim de sărbătoare, acolo Îl vom declara Împărat și vom răsturna jugul urâtului romanilor. „Probabil asta au crezut ei în mulțimea din jurul lui Isus.” Mulțimea era atât de entuziasmată încât erau gata să înceapă să-și ducă la îndeplinire planul, dar au fost liniștite și eliberate în pace de Isus. De îndată ce a început această tulburare printre oameni, Isuse Îndată i-a silit pe ucenicii săi să urce în corabie și să meargă înainte pe malul celălalt al mării,și El Însuși S-a dus la mulțime, i-a liniștit și i-a alungat, apoi a urcat pe munte să se roage singur.

Din relatarea evanghelistului Ioan, se poate concluziona că Iisus s-a retras pe munte imediat ce a aflat că vor să-L declare Rege: Isus, după ce a aflat că voiau să vină, să-L ia accidental și să-L facă împărat, s-a retras din nou singur pe munte. Dar o asemenea concluzie ar contrazice poveștile altor evangheliști, care transmit câteva detalii despre plecarea lui Iisus la munte; Astfel, evangheliștii Matei și Marcu spun că Iisus, forțându-i pe Apostoli să intre în corabie și să navigheze spre celălalt mal al mării, El Însuși a rămas pe țărm pentru a lăsa oamenii să plece (; ); și, după ce a dat afară poporul, S-a suit pe munte să se roage singur cum spune Evanghelistul Matei; sau: şi, după ce i-a dat afară, s-a suit pe munte să se roage, cum spune evanghelistul Marcu (;). În plus, nu se poate îngădui deloc ca El, care a venit să mântuiască oamenii de păcat și să-și dea viața pentru ei, ca să se poată ascunde de mulțimea entuziastă a oamenilor, capabil să facă multe fapte pripite într-o asemenea stare. Trebuie să presupunem că Cel care ar putea hrăni o mulțime de mii cu cinci pâini și doi pești i-ar putea liniști; El, al cărui cuvânt l-au ascultat valurile furioase și furtunile, care a trecut nevătămat printre mulțimea brutală a nazarineenilor care se adunase să-L arunce de pe stâncă, El, desigur, putea acum fără teamă să meargă la oamenii care stăteau pe mal și cu cuvântul Său. aduce sentimentele care i-au îngrijorat într-o stare de calm. Iată ce a făcut El: mai întâi a alungat oamenii, apoi a urcat pe munte să se roage.

Plecarea grăbită a apostolilor a lui Isus cu barca

Nu există nicio contradicție aici între narațiunile lui Ioan, pe de o parte, și Matei și Marcu, pe de altă parte: Evanghelistul Ioan nu spune nimic despre faptul că Isus i-a forțat pe apostoli să intre în barcă și să navigheze pe cealaltă parte. al mării, dar spune doar că ei serile coborau la mare și, intrând în barcă, s-au dus pe malul celălalt al mării; El nu vorbește despre această constrângere și despre faptul că Isus a lăsat oamenii să plece, nu pentru că nu s-a întâmplat acest lucru, ci pur și simplu pentru că nu a considerat necesar să raporteze detalii speciale despre miracolul hrănirii oamenilor cu cinci pâini. Considerând că în general este necesar doar completarea narațiunii primilor trei evangheliști, evanghelistul Ioan în Evanghelia sa fie nu spune nimic despre ceea ce povestesc în detaliu ceilalți evangheliști, fie vorbește pe scurt, pentru a completa poveștile cu unele detalii sau pentru a stabili o legătură cu un eveniment ulterior, despre care primii evangheliști nu relatează nimic. Așa a fost și în acest caz: conversația ulterioară a lui Iisus despre pâinea vieții a fost transmisă numai de Evanghelistul Ioan și, întrucât această conversație trebuia conectată cu minunea anterioară a hrănirii oamenilor, Evanghelistul Ioan vorbește pe scurt despre aceasta; altfel nu ar fi repetat cele spuse în detaliu înainte de cei trei evangheliști ai săi; povestind, neapărat, despre această minune, el completează povestea acelorași trei evangheliști cu detaliul pe care l-au omis despre dorința poporului de a-L proclama pe Isus ca Rege. După ce a stabilit astfel legătura dintre miracolul hrănirii oamenilor și conversația despre pâinea vieții, și completând poveștile altor evangheliști cu o mențiune despre dorința poporului de a-l proclama pe Isus ca Rege, nu-i mai păsa să povestească ceea ce a fost spus de alții.

Deci, ei au vrut să-L proclame pe Isus ca Rege, adică Mesia. El este cu adevărat Mesia pe care l-au proclamat profeții. De ce a evitat El asta? De ce nu a vrut ca oamenii să-L recunoască deschis ca Mesia chiar acum? Da, pentru că nu numai oamenii, ci și ucenicii cei mai apropiați ai lui Isus, chiar și apostolii, încă mai aveau idei false despre Mesia; toți și-au închipuit că Eliberatorul-Mesia promis evreilor va fi Regele pământului, Regele-Cuceritor și va cuceri întreaga lume pentru evrei; nimeni nu putea încă renunța la aceste prejudecăți, nimeni nu a permis măcar gândul că Împărăția lui Mesia ar putea fi o Împărăție nu a acestei lumi. Prin urmare, cu astfel de concepte ale poporului despre Împărăția lui Mesia, proclamarea lui Isus ca Rege nu ar fi altceva decât o indignare deschisă a poporului împotriva puterii împăratului roman.

Întoarcerea lui Isus la oameni

Apostolii nu au putut să nu simpatizeze cu mulțimea care dorea să-L declare pe Isus Rege, mai ales că fiecare exaltare a Învățătorului lor le plăcea; se puteau lăsa duși de entuziasmul popular, se alătură mulțimii și acționează împreună cu ea. De aceea, vrând să-și salveze apostolii de a fi duși de un vis imposibil și de a participa la o conspirație, Isus le-a poruncit imediat să se urce într-o barcă și să navigheze fără El către malul opus, iar El Însuși s-a dus la mulțimea îngrijorată. .

Apostolii s-au urcat în corabie și au plecat singuri, fără Isus, pe malul celălalt al mării. Evanghelistul Ioan spune că au mers la Capernaum; Evanghelistul Marcu spune că Isus i-a forțat pe apostoli să meargă pe cealaltă parte, spre Betsaida, dar evanghelistul Matei menționează doar cealaltă parte a mării. Se pune întrebarea: unde s-au dus apostolii și unde a avut loc saturația oamenilor? – Ucenicii lui Ioan i-au spus lui Isus despre moartea învățătorului lor în timp ce El era în Capernaum; Imediat, Isus a mers cu barca cu apostolii care se întorceau într-un loc pustiu lângă un oraș numit Betsaida(); Acolo L-au urmat mulțimi de oameni și, din moment ce din acest loc pustiu apostolii se întorceau cu barca spre Capernaum sau Betsaida, aflate pe același mal, trebuie să recunoaștem că Isus, primind vestea morții Înaintașului Său, a părăsit Apostolii Săi într-un loc pustiu lângă un oraș numit Betsaida-Iulia, la nord-est de Marea Galileii; Apostolii s-au întors singuri pe malul opus, cel de nord-vest, pe care se aflau două cetăţi nu departe una de alta - litoralul Betsaida şi Capernaum; prin urmare, miracolul hrănirii oamenilor cu cinci pâini și doi pești a avut loc pe țărmul pustiu de nord-est al Mării Galileii, cel mai apropiat oraș de care era Betsaida Julia.

Dezastrul apostolilor pe mare

Apostolii au navigat într-o barcă; se întuneca... bătea un vânt puternic și marea era agitată; au condus departe de mal , lor barca era deja în mijlocul mării și era bătută de valuri, pentru că vântul era contrar(). Epuizați în lupta împotriva vântului potrivnic, Apostolii au trebuit să-și amintească cum au murit pe aceeași mare și cum furtuna s-a potolit instantaneu cu doar un cuvânt de la Învățătorul lor; ar fi trebuit să regrete că au rămas singuri, fără Mântuitorul lor, iar El nu a venit la ei, El a ramas singur pe pământ, după cum mărturisește Evanghelistul Marcu, și i-a văzut plutind în necaz(), Și la a patra... veghe din noapte s-a apropiat de ei, mergând pe mare.

Evreii de atunci au împărțit întreaga noapte în patru părți, numite gardieni, de câte trei ore. Primul ceas este de la ora șase după-amiaza ora noastră până la ora nouă; al doilea - de la ora nouă până la miezul nopții; al treilea - de la miezul nopții până la ora trei dimineața; iar al patrulea - de la trei până la șase dimineața.

Procesiunea lui Isus către ei pe apă

Pe la cea de-a patra strajă, adică pe la ora trei dimineața, după ce a petrecut toată noaptea în rugăciune, Iisus s-a dus la oamenii nevoiași de pe mare, s-a apropiat de un țărm pustiu unde nu erau bărci (singura barcă pe care Isus iar apostolii navigau era acum bătut de valuri în mijlocul mării), și mergeau mai departe de-a lungul mării.

Hristos a umblat pe apă, adică El și-a folosit puterea divină pentru a face minuni și a domina legile și forțele naturii. Dar nici în acest caz, El nu a folosit această putere pentru Sine personal, pentru a nu Se salva de pericol și pentru a nu depăși obstacolele în atingerea scopurilor personale; nu, El a mers pe apă pentru a-i salva pe apostolii pe moarte.

Între timp, apostolii navigaseră deja la vreo douăzeci și cinci sau treizeci de stadii de la țărm. Un stadion este o unitate grecească de lungime egală cu aproximativ 185 de metri. Au navigat împotriva vântului, au vâslit viguros cu vâsle timp de cel puțin șase ore și probabil că erau complet epuizați când l-au văzut pe Isus mergând spre ei peste mare. Era deja al patrulea veghe al nopții: era deja destul de lumină (era primăvara, înainte de Paște); Apostolii îl vedeau clar pe cel care mergea spre ei, dar erau încă atât de puțini de credință încât nici măcar nu puteau să creadă că vine Isus. Oamenii nu pot merge pe apă, dar Isus, conform concepțiilor lor, a fost un Om; de aceea El nu putea merge pe mare; prin urmare, nu este El, ci o fantomă. În cele mai vechi timpuri, exista credința că sufletele morților puteau să apară oamenilor și erau vizibile, precum fantomele sau umbrele. Apostolii l-au confundat pe Isus venind la ei cu o astfel de duhă; confundând acest fenomen cu un semn rău despre epava iminentă a bărcii lor, ei au țipat de frică pentru viața lor.

frica de apostoli; Procesiunea lui Petru la Isus

Conform legendei evanghelistului Marcu, chiar li s-a părut că această fantomă părea că trece pe lângă ei, dorind să treacă pe lângă ei (). Dar Isus le-a vorbit îndată și le-a zis: „Îndrăzniți-vă; sunt eu, nu-ți fie frică. - Înflăcăratul Petru, care tocmai țipase de frică împreună cu ceilalți Apostoli, auzind acum glasul Învățătorului său, se repezi spre El și se roagă: Dumnezeu! Dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă.

Unii interpreți ai Evangheliei (de exemplu, Trench) constată că, în cuvintele lui Petru - spune-mi- și-a exprimat dorința de a se remarca dintre apostoli, aceeași dorință pe care și-a exprimat-o cu altă ocazie, spunând: dacă toți sunt tentați, dar nu eu(), și că parțial pentru asta nu a reușit să meargă pe apă.

Spunându-i lui Isus - conducă Pot veni la Tine pe apă, - Apostolul Petru și-a exprimat astfel încrederea că, dacă Isus poruncește, atunci el, Petru, va ajunge la El pe apă. Isus îi răspunde: merge! adică: „Dacă credinţa ta în Mine este puternică, atunci du-te şi nu te teme! vei veni la Mine”.

Salvarea lui Peter înecat

Petru a coborât din barcă; puterea credinței a făcut o minune asupra lui: a mers pe apă. Dar vântul neîncetat și valurile furioase au distrat atenția lui Petru de la Isus, care îl aștepta; s-a speriat, i s-a zdruncinat credința, a început să se cufunde în apă și să se înece. În disperare, a strigat: Dumnezeu! salvează-mă. Hristos nu a oprit vântul și valurile, ci întinse mâna Al tău lui Petru, l-a sprijinit şi i-a spus: tu de puţină credinţă! de ce te-ai îndoit? De ce a zdruncinat credința ta, a cărei putere ai încercat-o când, părăsind barca, nu te-ai scufundat în apă, ci a mersîmpreună cu Mine? – Isus nu a liniștit imediat marea furioasă în mod deliberat, vrând să-i arate lui Petru că el, după ce și-a restabilit credința zdruncinată, poate merge din nou pe apă. Și când au intrat în barcă, vântul s-a domolit. Din aceste cuvinte ale Evanghelistului reiese limpede că, în aceeași stare furtunoasă a mării, Iisus și Petru au ajuns la barcă pe apă, iar când au intrat în ea, atunci doar vântul s-a stins.

Loviți de minune, apostolii, în cuvintele evanghelistului Marcu, Au fost extrem de uimiți și uimiți de ei înșiși, căci Ei nu au înțeles minunea pâinilor, pentru că inima lor era împietrită(). Când Iisus și Petru au intrat în corabie și vântul s-a oprit îndată, uimirea a făcut loc în spaimă și au căzut înaintea lui Isus, s-au închinat înaintea Lui și au zis: cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu.

Continuând să navigheze nestingheriți, Iisus și Apostolii au aterizat pe malul ținutului Gânezaret, după cum spun evangheliștii Matei și Marcu (;), sau: au aterizat. spre malul unde au înotat, precum spune Evanghelistul Ioan (6, 21). Indiferent unde aterizează pe mal, nu contează; Singurul lucru important este indicația Evanghelistului Ioan că barca a aterizat imediat pe țărm. Barca nu putea fi aproape de mal; era în mijlocul mării, la 25–30 de stadii de locul de plecare; prin urmare, dacă ea imediat, adică extrem de repede, a aterizat pe mal, atunci aceasta ar trebui privită doar ca o continuare a miracolului mersului pe apă.

Oponenții fiabilității Evangheliilor văd o contradicție între evangheliști în faptul că, după Ioan, apostolii au vrut să-L ducă pe El (Iisus) în corabie; și îndată barca a aterizat pe malul unde navigau și, după poveștile lui Matei și Marcu, El a intrat în corabie. Dintr-o comparație a acestor narațiuni, se trage concluzia că Apostolii au vrut să-L primească pe Isus în corabie, dar nu L-au acceptat, iar barca fără El a aterizat pe malul, lângă care se afla în acel moment.

Este imposibil să tragem o astfel de concluzie din narațiunea scurtă și nespusă a lui Ioan. S-a explicat mai sus de ce Ioan vorbește pe scurt despre hrănirea oamenilor și despre Iisus care merge pe apă; nici măcar nu a spus nimic despre Petru care mergea pe apă. Prin urmare, este cel puțin imprudent să infirmăm narațiunile detaliate ale altor evangheliști cu o referire scurtă (parcă trecătoare) de la Ioan la aceleași evenimente. Și expresia lui Ioan - a vrut să-L ia în barcă- nu exclude în niciun fel însăși acceptarea Lui: da, au vrut să-L ia în corabie când le-a spus - Sunt eu; nu-ți fie frică, dar ei nu L-au primit imediat pentru că Petru a coborât din corabie și s-a dus la El; apoi Iisus și Petru s-au urcat în corabie.

Sosire în țara Ghenesaret; vindecarea bolnavilor de pe malul lacului

Și... a ajuns în țara lui Ghenesaret(). Țara lui Ghenesaret era numele dat câmpiei adiacente malului de nord-vest al lacului Ghenesaret sau al Lacului Galileii, pe care se aflau orașele Capernaum și Betsaida. În ce loc exact pe această câmpie au aterizat Isus și apostolii nu se știe; probabil că nu era foarte departe de Capernaum, deoarece Isus se afla în acel oraș în aceeași zi. De îndată ce Iisus a coborât, a fost imediat înconjurat de locuitorii acelui loc; Ei L-au recunoscut, s-au grăbit să anunțe toate satele din jur despre aceasta și i-au adus pe toți bolnavii la El. Credința în puterea miraculoasă a lui Isus era deja atât de răspândită în Galileea, încât locuitorii locului unde a aterizat El au cerut doar ca bolnavii să fie lăsați să atingă hainele Lui, iar cei care s-au atins s-au vindecat(); Ei au fost vindecați, desigur, nu numai prin atingere, ci prin credința lor și prin voința Celui pe care l-au atins.

Întoarcere la Capernaum minunat saturată în deșert

O mulțime de mii de oameni, hrăniți în mod miraculos și apoi liniștiți de Isus, au rămas peste noapte pe același țărm pustiu unde s-a întâmplat această minune. Toți au văzut că era o singură barcă în picioare lângă țărm și că ucenicii lui Isus au intrat în această corabie și au plecat cu barca, iar Isus, fără să intre în ea, a urcat pe munte. A doua zi dimineață, se pare că l-au căutat pe Isus, dar nu L-au găsit; Nici ucenicii lui nu erau aici. Între timp, la vedere, pe mal au aterizat bărci care veneau din Tiberiade, oraș de pe malul vestic al lacului. Pe aceste corăbii, mulți, dacă nu toți, au mers la Capernaum și, ajungând acolo, au început să-L caute și acolo pe Isus. L-au găsit și au fost atât de uimiți, încât au întrebat: Rabin! cand ai venit aici? Există o altă întrebare în această întrebare: Cum Ai venit aici? Ei au ghicit că El nu putea ajunge la Capernaum prin mijloace obișnuite de călătorie; Cu această întrebare, ei L-au provocat pe Isus la deschidere, dar El a lăsat întrebarea lor fără răspuns.

Înțelegând perfect starea de spirit a mulțimii care Îl căuta, Isus a spus: „ Nu Mă căutați pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat pâine și v-ați săturat. Am făcut multe minuni între voi; dar de ce te-a lovit numai acesta din urmă? Oare pentru că te gândești doar la lucrurile pământești, la beneficiile acestei vieți pe termen scurt?

Acum Mă cauți doar pentru a fi din nou mulțumit. Încercați nu pentru această hrană pieritoare, care hrănește doar trupul, ci pentru cea care hrănește sufletul și duce la viața veșnică. Și Fiul Omului vă va da această hrană și că El o va da de fapt, aceasta vă este confirmată de Tatăl Său, Dumnezeu, care s-a descoperit vouă în El și în lucrările pe care le face.”

Distrași de aceste cuvinte de la gândul la hrana pieritoare, evreii l-au întrebat pe Isus: „Ce trebuie să facem ca să facem lucrările lui Dumnezeu și să avem viață veșnică?”

Crede în Acela pe care El l-a trimis, - aceasta este ceea ce se cere mai întâi pentru a intra în Împărăția Cerurilor și în viața veșnică.

Credința în Isus ca o condiție necesară pentru a intra în împărăția cerurilor

Da, acesta este primul pas către mântuire. Înainte de venirea lui Hristos, deși evreii credeau în Dumnezeu, se retrăgeau adesea de la El și se închinau idolilor, iar apoi, sub influența învățătorilor lor, au uitat cum să înțeleagă Scripturile și au ajuns la o idee falsă despre Dumnezeu. și scopul omului. Oameni de alte naționalități, deși și-au dat seama că există o Ființă Supremă care stăpânește lumea, adică Dumnezeu, înțelegerea lor despre Dumnezeu nu s-a extins dincolo de acele limite care erau exprimate în inscripția de deasupra unuia dintre altarele din Atena: Către Dumnezeul necunoscut. Da, înainte de venirea lui Hristos, Dumnezeu a fost un Dumnezeu necunoscut pentru oameni. Dar apoi a venit Hristos și de la El am aflat că omul este nemuritor, că viața lui pământească pe termen scurt este doar o pregătire pentru viața veșnică, că faptele pe care le-am făcut aici pe pământ vor fi răsplătite la Judecata finală, că oamenii vor apoi înviați și, după viața trăită, unii vor fi fericiți în Împărăția Cerurilor, în timp ce alții vor suferi, că pentru a obține fericirea în Împărăția Cerurilor este necesar să faceți voia lui Dumnezeu, acel Dumnezeu, ca Bine și Iubire infinit, ne cere să ne iubim pe Sine și pe aproapele nostru, că trebuie să acționăm cu toți oamenii în general așa cum ne-am dori ca alții să acționeze cu noi, că, iubindu-ne pe aproapele, trebuie să ne dăm sufletul pentru ei, etc. Dar pentru a accepta toate acestea ca pe un adevăr imuabil Pentru a crede acest lucru, trebuie să fii convins că nu ar putea spune o minciună; dar nici o astfel de convingere nu este suficientă: trebuie să fii convins că atunci când a predicat, El nu s-a înșelat, ci știa cu siguranță tot ce vorbea El și, din moment ce numai Dumnezeu putea ști asta, atunci trebuie să crezi în El ca Dumnezeu întrupat. Studiind viața Lui, învățătura și dovezile atotputerniciei Sale demonstrate de El în minuni, trebuie să recunoaștem că nu a fost doar un Om, ci și Dumnezeu, adică Dumnezeu-Omul; Învierea Lui ar trebui să întărească în sfârșit această credință în noi. Ajunși la o asemenea credință și, prin urmare, la cunoașterea voinței lui Dumnezeu, putem deja să facem în mod conștient lucrările lui Dumnezeu, adică să împlinim voia Lui.

Acesta este motivul pentru care Isus spune: la ai putea face lucrările lui Dumnezeu, în primul rând, trebuie ca să crezi în Cel pe care El l-a trimis.

Isus a spus aceasta celor pe care tocmai îi hrănise în mod miraculos cu cinci pâini și doi pești. Dar acest miracol nu le-a fost suficient. Moise a coborât mana din cer și a hrănit-o întregului popor evreu timp de patruzeci de ani, iar Mesia, după învățăturile rabinilor, va hrăni și evreii; Prin urmare, ce înseamnă, în comparație cu hrănirea atât de constantă a tuturor evreilor, hrănirea miraculoasă a doar câteva mii de oameni odată? - Așa au raționat iudeii nerecunoscători și împietriți și i-au spus lui Isus: „Părinții noștri au crezut și noi credem că Moise a fost trimis de la Dumnezeu, pentru că a dat dovadă în acest sens, coborând mana din ceruri, pe care ai noștri. tații au mâncat în deșert; si ce semn ne vei da? Ce faci ca să Te credem, că și Tu ai fost trimis de Dumnezeu?”

Discurs despre pâinea vieții

La această întrebare Isus a răspuns cu blândețe: „Moise nu v-a dat pâinea cerească despre care vorbesc acum; mana pe care Dumnezeu a dat-o părinţilor voştri prin Moise a hrănit numai trupurile lor; Vorbesc despre acea pâine cerească care hrănește sufletul și pregătește pentru viața veșnică; Aceasta este pâinea pe care acum v-o dă Tatăl Meu, după ce M-a trimis la voi, căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer și dă viață lumii".

Având în permanență nevoie de pâine pentru a-și menține funcțiile vitale ale corpului, o persoană nu se poate descurca fără să-și hrănească sufletul, fără hrană spirituală, dacă nu vrea să fie o creatură bestială, dacă se străduiește să se perfecționeze. Cele mai bune suflete ale lumii antice lânceau într-o căutare zadarnică a adevărului, adevărului și tânjeau să-L cunoască pe Dumnezeul Necunoscut; Da, au languit, întrucât nemulțumirea cerințelor spiritului nu este mai puțin dureroasă decât înfometarea corpului, iar răspunsul la aceste cereri constituie acea hrană spirituală, fără de care o persoană nu poate trăi conștient. Acest răspuns a fost adus de Hristos de la Dumnezeu sau, după cum se spune, din ceruri. Acest Cuvânt este pâinea din cer despre care vorbește acum Hristos și acest Cuvânt este El Însuși.

Ascultătorii nerăbdători, neînțelegând despre ce fel de pâine vorbește Iisus și crezând că pâinea promisă de El, care dă viață lumii, îi va elibera pentru totdeauna de grijile legate de dobândirea hranei, întrerup discursul Lui cu această cerere: Dumnezeu! dă-ne mereu această pâine ().

Spunând deja că mana a hrănit numai pe iudei, iar pâinea lui Dumnezeu, pe care a adus-o din ceruri, va da viață întregii lumi, Isus, continuând cuvântul întrerupt, spune: Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată, iar cel ce crede în Mine nu va fi niciodată sete.

Aceste cuvinte exprimă același gând pe care Iisus l-a exprimat femeii samariteancă, spunând: Oricine va bea apa aceasta va înseta iarăși, dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta; dar apa pe care i-o voi da eu va deveni în el un izvor de apă care izvorăște în viața veșnică (vezi mai sus, pp. 213-214).

„Tu ceri să-ți dai mereu pâinea despre care vorbesc. Dar asta depinde de tine: vino la Mine și crede că îți spun adevărul, adevărul pe care mi l-a spus Dumnezeu; atunci nu vei fi chinuit de căutarea adevărului și de calea către beatitudinea vieții veșnice. Vei cunoaște atât adevărul, cât și calea și nu vei mai suferi de nemulțumire față de nevoile spiritului, de foamea sufletului. Dar pentru aceasta trebuie să credeți că am fost trimis de Tatăl Meu și Mă vedeți și ați văzut faptele pe care le-am săvârșit și totuși cereți de la Mine un nou semn al mesageriei Mele de la Dumnezeu; de ce? Pentru că nu crezi în Mine. M-ai întrebat ce ar trebui să faci pentru a face lucrările lui Dumnezeu? Și ți-am răspuns că pentru a face lucrările lui Dumnezeu, adică pentru a împlini voia Lui în toate, trebuie în primul rând să cunoști această voință. Și de vreme ce vă dezvălui voia lui Dumnezeu, trebuie să credeți în Mine; trebuie să credem că Tatăl Ceresc M-a trimis cu adevărat în lume ca să mântuiesc pe toți și că Eu fac voia Celui care M-a trimis. Tatăl vrea ca toți oamenii să fie mântuiți. El cheamă pe toți prin Mine; și oricine vine la Mine, făcând prin aceasta voia Tatălui Meu, el, după voia Tatălui, Mi se dă Mie, sau, parcă, Mi se dă Mie de Tatăl. Și pe oricine vine la Mine și face voia Tatălui, nu numai că nu-l voi izgoni din Împărăția Mea, ci, dimpotrivă, îl voi primi cu bucurie, pentru că voia Tatălui Meu este ca Eu să nu nimiciți, dar mântuiți pe toți cei ce vin la Mine în numele Său și să-i înviez în ziua de pe urmă la fericirea vieții veșnice. iar eu le voi ridica. Deci, Cuvântul Meu, care îți descoperă voia lui Dumnezeu și îți dă ocazia să faci lucrările lui Dumnezeu, este cu adevărat pâinea care îți potolește foamea duhovnicească. Da, eu sunt pâinea vieții(); cel ce vine la Mine și crede în Mine nu va mai fi chinuit de această foame, nu va înseta de adevăr și nu va căuta calea spre viața veșnică, căci va găsi în Mine și adevărul și calea.”

Când Domnul a spus acestea, s-a auzit un murmur în sinagogă: cărturarii și fariseii vorbeau între ei, repetă ce spusese Isus: Eu sunt... pâinea care a coborât din cer. Neînțelegând sau nedorind să înțeleagă sensul acestor cuvinte, ei au spus aproape batjocoritor: Nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, al cărui tată și mamă îi cunoaștem? Cum spune El: M-am coborât din cer?(). Ei au spus acest lucru pentru a răci în cei prezenți credința în curs de dezvoltare în Isus, așa cum a fost trimis de Dumnezeu Însuși. Toate învățăturile lui Isus și lucrările pe care El le-a făcut au sugerat multora dintre ascultătorii Săi că El a venit cu adevărat de la Dumnezeu; și chiar în acest moment se aude protestul fariseilor: „Ce spune El? Este posibil să credem în El că El a venit de la Dumnezeu, din cer? El nu a venit din cer, ci din Nazaret; asta stim cu totii; știm că El este fiul lui Iosif tâmplarul și El Însuși un tâmplar; o cunoaştem şi pe Maica Sa. Cum spune El că S-a coborât din cer? Cine poate crede asta?

Că nu toți cei care se aflau în sinagogă atunci au mormăit atât de mult, ci doar cărturarii și fariseii, este evident din faptul că, ca răspuns la această mormăială, Isus se referă la profeții, pe care nu le-a făcut niciodată când îi învăța pe oameni ignoranți despre Scripturi.

Acest murmur deschis, aceste cuvinte îndrăznețe ale vrăjmașilor lui Hristos L-au silit pe Domnul să întrerupă cuvântul Său către oameni și să se întoarcă spre partea în care stăteau ei. Privind la ei, Domnul a spus: „ Nu mormăi între voi(); nu stârni murmurări inutile printre cei care Mă ascultă. Luați cartea profeților și citiți ce este scris în ea: şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu()? Gândiți-vă la semnificația acestor cuvinte și înțelegeți în cele din urmă că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu în afară de Cel pe care L-a trimis în lume; El singur L-a văzut pe Dumnezeu; numai El poate cunoaște voia Lui și, știind-o, să te învețe; de aceea, numai prin El poți fi predat de Dumnezeu. Și întrucât atât cuvintele Mele, cât și faptele Mele vă dovedesc că Eu sunt Cel pe care El l-a trimis în lume, atunci oricine Mă ascultă și crede că am fost trimis de Dumnezeu, învață prin Mine de la Însuși Dumnezeu. Prin urmare, numai cel care crede în Mine, care crede că am fost trimis de Dumnezeu, poate fi mântuit și merită fericirea Vieții Veșnice. De aceea iti spun asta Eu sunt... pâinea vieții! nu felul de pâine pe care strămoșii tăi au mâncat-o în pustie: pâinea aceea, deși le-a hrănit trupurile, nu i-a putut salva de la moarte și au murit. Eu sunt pâinea care hrănește sufletul și îi dă viață veșnică, adică eliberându-l de moartea spirituală, de chinul veșnic. Eu sunt pâine vie, coborât din ceruri; și oricine mănâncă pâinea aceasta va trăi veșnic. Aceste cuvinte ale mele te ispitesc; nu vreți să credeți că Eu, care v-am descoperit voia Tatălui Meu, hrănesc pe cei flămânzi și însetați de dreptatea lui Dumnezeu și de aceea Mă numesc pâinea coborâtă din cer. Ce vei spune când îți voi dezvălui cel mai mare secret, pe care nu îl poți înțelege acum, pe care îl vor înțelege doar cei care cred în Mine, și chiar și atunci nu acum, ci mai târziu? Ce veți crede dacă vă spun că Îmi voi da trupul pentru mântuirea lumii și că acest trup Meu va fi adevărata pâine care dă viața veșnică?...

Vorbind cu fariseul Nicodim (vezi p. 199), Domnul a spus: „Dacă vă spun despre lucruri pământești, despre lucruri care sunt atât de clare pentru oricine nu este infectat cu învățăturile false ale fariseilor și nu Mă înțelegeți , veți înțelege dacă vă spun că credeți că Mesia, Fiul Omului, trebuie să fie înălțat pe cruce, pentru ca oricine crede în El să fie răsplătit cu fericirea vieții veșnice?” Nicodim, care se aștepta pe Mesia ca un Rege războinic, care va domni pentru totdeauna, nu putea, desigur, să creadă că acest Împărat va fi urcat la cruce. La fel, în această convorbire cu cărturarii și fariseii despre pâinea vieții, Domnul a spus: „Dacă nu înțelegeți că cuvântul lui Dumnezeu hrănește sufletul omenesc, atunci cum puteți înțelege că, pentru a mântui oamenii, Fiul al Omului va trebui să-și dea trupul, iar acesta, la fel și sângele Său, vor deveni hrană adevărată și băutură adevărată, conducând la viața veșnică?”

În sinagogă s-au auzit din nou murmur; duşmanii lui Hristos au început să vorbească tare între ei şi argumenteaza: cum ne poate da El trupul Său să mâncăm?

Dacă evreii s-au certat între ei, după cum spune Evanghelistul, atunci erau printre ei cei care nu au găsit nimic ciudat în cuvintele lui Isus, care erau gata să creadă în El ca venind de la Dumnezeu, ca adevărată pâine a vieții. Dar, desigur, erau foarte puțini dintre aceștia printre oamenii care alcătuiau partidul ostil lui Isus. Totuși, acest murmur și aceste dispute, așa cum vom vedea mai jos, au avut un efect asupra multora dintre cei din sinagogă și tocmai asta au căutat fariseii insidioși.

Mai târziu, în discuția Sa de rămas bun cu apostolii la Cina cea de Taină, Iisus, binecuvântând pâinea, a frânt-o și, împărțindu-o apostolilor, a spus: luați, mâncați: acesta este Trupul Meu. Dându-le o ceașcă de vin, le-a spus: beți din el, toți, căci acesta este Sângele Meu al Noului Testament, care este vărsat pentru mulți pentru iertarea păcatelor (). Fă asta în amintirea Mea(). Aceste cuvinte au fost rostite în seara aceea când Iisus și apostolii, după obiceiul iudeilor, au mâncat Paștele Vechiului Testament, care a servit ca amintire a eliberării evreilor din robie și jugul Egiptului. Acel Paște a constat dintr-un miel copt, pe care evreii îl mâncau cu azime și ierburi amare; și l-au mâncat pentru prima dată în noaptea dinainte de a pleca din Egipt. Acesta a fost Paștele Vechiului Testament. Acum Isus, arătând spre moartea Sa iminentă pe cruce și spre Sine însuși ca Mielul Noului Testament, luând asupra Sa păcatele întregii lumi (), spune că trupul Său și sângele Său, luate sub înfățișarea pâinii și a vinului, va constitui Paștele Noul Testament. Sângele mielului din Vechiul Testament, cu care evreii, înainte de ieșirea din Egipt, unseau stâlpii și buiandrugurile caselor pentru a-și păstra întâiul născut de la distrugere (), este acum înlocuit cu sângele lui Hristos, sângele lui Noul Testament, pe care El l-a vărsat pentru mulți pentru iertarea păcatelor lor. Astfel, la Cina cea de Taină s-a stabilit în cele din urmă Taina primirii Trupului și Sângelui lui Hristos, Taina Euharistiei; în conversația despre pâinea vieții din sinagoga din Capernaum, Isus nu indică pâinea și vinul, sub pretextul cărora cei care cred în El trebuie să primească Trupul și Sângele Lui, ci spune că pâinea pe care o va da El este a Lui. carne, pe care El o va da pentru viața lumii.

Da, pentru a face în mod conștient voia lui Dumnezeu și prin aceasta nu numai să fii mântuit de la condamnare, ci și să fii răsplătit cu fericirea Vieții Eterne, trebuie să cunoști această voință. Hristos a anunțat această voință oamenilor; dar pentru a o accepta ca voia reală a lui Dumnezeu, trebuie să credem pe Hristos, trebuie să credem că tot ceea ce spune El este spus de Însuși Dumnezeu, că El și Tatăl sunt una. Ceea ce a făcut dificil să crezi asta a fost faptul că Isus era un Om; nimeni, nici măcar apostolii, nu putea înțelege atunci misterul întrupării lui Dumnezeu, misterul bărbăției lui Dumnezeu. Prin urmare, Iisus Hristos a trebuit să-și jertfească viața de Om, trupul Său uman, pentru ca prin Învierea Sa ulterioară să-i convingă pe oameni de Divinitatea Sa și, prin urmare, de adevărul a tot ceea ce a spus El. Și atunci acest trup Său înviat și sângele Său vărsat vor fi cu adevărat acea hrană cerească care va hrăni credința în Hristos ca Dumnezeu și îi va conduce pe credincioși la fericirea vieții veșnice. De aceea, Isus a spus că pâinea care a coborât din cer este trupul Său, pe care El îl dă pentru viata lumii, adică pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a crede în El și prin aceasta să obțină Viața Veșnică.

Cărturarii și fariseii au continuat să se certe, dar Domnul, vrând să oprească această dispută, le-a vorbit, confirmând de două ori dreptatea cuvintelor Sale. (adevarat, adevarat): Dacă nu mâncați Carnea Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine, iar Eu în el... și Îl voi învia în ziua de apoi ().

cuvinte - rămâne în Mine, iar Eu în El- nu lăsați nicio îndoială că Trupul și Sângele lui Hristos, dăruite de El pentru mântuirea oamenilor, constituie un mijloc necesar pentru comuniunea tuturor credincioșilor cu Hristos, pentru unitatea lor în Hristos. Nu este suficient doar să credem în Isus ca Omul-Dumnezeu, trebuie să ne unim cu El și să rămânem în El, pentru ca și El să rămână în noi. În El, ca Omul-Dumnezeu, a fost exprimată contopirea completă a voinței Sale umane cu voința lui Dumnezeu; Și noi trebuie să ne străduim pentru o contopire asemănătoare a voinței noastre cu voia lui Dumnezeu, cu toată puterea voinței noastre, cu toate gândurile și dorințele noastre, trebuie să rămânem în Hristos, să dorim ceea ce El a vrut, să acționăm în toate ca El; a predat; atunci El, călăuzindu-ne voința și acțiunile noastre, va rămâne în noi și numai atunci, adică în asemenea condiții, El ne va învia în ultima zi la Viața Veșnică Fericită (toți vor învia, dar nu toți la Viața Fericită). ). Și pentru o astfel de unitate, Isus a stabilit Sacramentul primirii Trupului și Sângelui Său. Așa cum... Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.(), și nu veți trăi ca părinții voștri, care au mâncat mană și au murit; nu, va trăi pentru totdeauna.

Această conversație a avut loc la Capernaum, în sinagogă, în prezența Apostolilor și a altor ucenici ai lui Isus. Acum nu mai erau fariseii și cărturarii, ci mulți dintre ucenicii Lui, în liniște, parcă în șoaptă, zicându-și unul altuia: Ce cuvinte ciudate! cine poate asculta asta?(). Acest murmur nu a fost observat de alții din sinagogă, dar nu a putut scăpa de atotștiutorul Isus, iar El El le-a zis: „Vă ispitește aceasta?” Dacă îl vedeți pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era înainte? ().

„Discursul este jalnic de fragmentar, necesitând un adaos, care ar trebui să fie acesta: dacă acest lucru vă ispitește, nu veți fi mai ispitit când îl veți vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era înainte? Domnul vorbește aici despre înălțarea Sa la Tatăl în sens larg, ca o urcare către slava Sa prin suferință (); în suferința vizibilă este începutul slavei Sale; după ce a suferit, El a murit, a înviat și S-a înălțat. Acesta este acest punct inițial, ca să spunem așa, al slavei Sale - suferința și moartea Sa rușinoasă - pe care El îl arată aici ca un obiect al ispitei pentru iudei și mai mare decât ispita despre vorbirea Lui prezentă. Dacă ești acum ispitit de cuvântul Meu despre pâinea vieții, Trupul Meu, ce se va întâmpla, nu va fi o ispită mai mare pentru tine când vei vedea suferința și rușinea Mea, fără să-ți dai seama, în direcția trupească a vederilor tale, că această suferință și moarte este calea spre glorie a Mea și ridicarea unde eram înainte? (Episcopul Mihail. Evanghelia explicativă).

Spunându-le ucenicilor mormăitori că vor fi și mai ademeniți de sfârșitul carierei Sale pământești când L-au văzut răstignit pe Cruce, deși această nașă va fi doar începutul înălțării Sale acolo unde a fost înainte, Domnul a spus: „Tu gândește-te totul la lucrurile pământești, la cele trupești, și nu poți renunța la el nici măcar atunci când vă spun despre lucrurile cerești, despre mântuirea sufletelor voastre. Înțelegeți că viața adevărată, Viața veșnică, nu este dată de hrana trupească, nu de mana pe care au mâncat-o părinții voștri, ci de acea hrană spirituală, acea pâine cerească pe care vi-o dau eu. La urma urmei, adevărata Viață Eternă este viața spiritului, și nu a trupului; spiritul animă trupul, spiritul dă viaţă, dar nu carne; carnea nu beneficiază deloc, nu duce la beatitudinea vieții veșnice. Te gândești doar la lucruri pământești, carnale, cuvintele pe care ți le spun sunt spirit și viață; ele conduc la desăvârșirea spiritului, la perfecțiunea sufletelor voastre și vă oferă fericirea Vieții Eterne. Dar ca să-i înțelegi ai nevoie de credință în Mine și văd că printre voi sunt și necredincioși; Ei sunt cei care nu Mă înțeleg; neînțelegându-Mă, ei nu Mă urmează; refuzând să împlinească voia lui Dumnezeu, ei nu pot veni la Mine. Este voia Tatălui Meu ca toți să creadă în Mine și toți să vină la Mine; cel ce vine la Mine vine după voia Tatălui Meu, iar această venire a Lui este, parcă, dată lui de Tatăl; și oricui respinge voia lui Dumnezeu nu i se dă de la Tatăl Meu să vină la Mine. De aceea v-am spus că nimeni nu poate veni la Mine dacă nu i se dă de la Tatăl Meu.".

Abandonul lui Isus de către mulți ucenici

Conversația despre pâinea vieții s-a încheiat. Isus a părăsit sinagoga și apoi a fost o împărțire a mulțimii care Îl urmase peste tot; mulți dintre ucenicii Săi au plecat de la El și nu au mai umblat cu El().

Acești ucenici au înțeles în cele din urmă că Isus nu era deloc felul de Mesia pe care îl așteptau evreii și că El, în spiritul învățăturii Sale, nu putea fi Regele-Eliberator care trebuie să răstoarne jugul romanilor, urât de pe evrei și cuceri lumea întreagă; Dându-și seama de acest lucru, l-au părăsit pe Isus și nu s-au întors la El.

Până acum, nenumărate mulțimi de oameni L-au urmat pe Isus; mulți L-au urmat constant, au ascultat în mod constant învățăturile Sale și, prin urmare, au fost numiți ucenici. Însă marea majoritate a celor care L-au urmat au fost uimiți doar de minunile pe care El le făcea, dar nu aveau credință adevărată în El. Astfel de adepți sunt nesiguri și volubili. Au nevoie din ce în ce mai multe miracole pentru a-și menține starea de entuziasm; de exemplu, după hrănirea miraculoasă a unei mulțimi de mii de oameni, mulți dintre martorii acestei minuni au îndrăznit să-L întrebe pe Isus: „Ce ai făcut ca să putem crede că și tu ai fost trimis de la Dumnezeu?” Inconstanța și nesiguranța unor astfel de oameni s-au exprimat cu deosebită tărie în ultimele zile ale vieții pământești ale lui Isus: uimiți de noua minune extraordinară a învierii morților și a lui Lazăr deja decăzut, evreii au salutat cu entuziasm intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, iar după patru zile i-au strigat lui Pilat: „Răstignește! răstignește-L!” Nu, astfel de oameni nu ar fi crezut în Isus ca adevăratul Mesia, chiar dacă El le-ar fi explicat într-o limbă pe care ei ar putea înțelege semnificația Sacramentului de a primi Trupul și Sângele Său pe care El le-a stabilit. De aceea, Isus nu a continuat să le explice doctrina pâinii vieții și nici nu i-a reținut când au început să se împrăștie de El. Iisus nu avea nevoie de numărul mare de ucenici pentru a-și răspândi învățăturile în întreaga lume, ci de credința neclintită în El a celor puțini care erau gata să-și depună sufletele pentru El. După ce a pierdut chiar și pe unul dintre cei doisprezece ucenici aleși ai Săi, Isus, într-o conversație de rămas bun cu cei unsprezece, a spus: ia inima: am cucerit lumea().

Isus i-a întrebat pe apostoli dacă și ei ar dori să plece

Isus s-a întristat, desigur, că mulțimea înclinată spre senzualitate nu putea renunța la prejudecățile și învățăturile lor false, nu se putea ridica la înțelegerea învățăturii Sale, ci la împărțirea tuturor celor care L-au urmat anterior în credincioși și cei care nu credeau în L ar trebui să aibăîntâmpla; a fost necesar pentru succesul lucrării Sale și s-a întâmplat acum: Isus a rămas cu câțiva ucenici. Dorind să pună la încercare credința apostolilor Săi aleși, El i-a întrebat: ai vrea sa pleci si tu?? Cu această întrebare, El a dat apostolilor libertate deplină de a-L urma sau de a-L părăsi, urmând exemplul altora. În numele tuturor apostolilor, Simon Petru a răspuns: Dumnezeu! la cine ar trebui sa mergem? nu există alt profesor la care am putea merge; Tu, și numai Tu, înveți o astfel de învățătură care îi va conduce pe cei care cred în Tine la viața veșnică; Ai verbele vieții veșnice. Nu, nu te vom părăsi; am crezut și am știut că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.

Petru a spus asta pentru toată lumea Apostoli, dar Isus, pătrunzând în sufletul fiecăruia dintre ei, l-a corectat pe Petru, spunând că nu toate au atâta credință încât unul dintre ei îi este la fel de ostil ca diavolul. Isus nu a spus cine este acesta; dar Evanghelistul explică că El a vorbit despre Iuda Iscarioteanul, care L-a trădat mai târziu.

Nu se știe când exact gândul criminal de a-și trăda Învățătorul s-a scufundat în sufletul lui Iuda. Din relatarea ulterioară a Evanghelistului Ioan, știm că Iuda a fost vistiernicul micii comunități a lui Hristos, adică a purtat cutia în care credincioșii în Isus își puneau donațiile și a făcut toate cheltuielile pentru a satisface nevoile modeste ale lui Isus. și Apostolii; mai ştim că acest vistiernic era un hoț(), adică și-a însușit din trăgătorul de numerar ceea ce constituia proprietate comună. Devenit hoț, nu a rămas Iuda printre cei doisprezece doar pentru că a găsit că este de folos pentru el? Planuise oare cu mult timp în urmă să-L trădeze pe Isus dușmanilor Săi, care L-au urmat fără milă oriunde mergea? – Dacă la această întrebare ar trebui să se răspundă afirmativ, atunci Isus, care l-a arătat pe unul dintre cei doisprezece drept trădător și dușman, și-a dezvăluit prin aceasta atotștiința Sa; dacă la vremea aceea Iuda nu se gândise încă la trădare, atunci Isus, spunând acestea, a dovedit că El cunoaște și viitorul. În ambele cazuri, vedem manifestarea de către Isus a unor astfel de proprietăți care sunt inerente numai lui Dumnezeu.

După discuția despre pâinea vieții, Isus a părăsit Capernaum și a umblat prin Galileea. Evanghelistul Ioan, vorbind despre hrănirea miraculoasă a oamenilor în deșert, a spus că în acea vreme se apropie Paștele, o sărbătoare evreiască. Iisus mergea mereu la Ierusalim pentru această sărbătoare, dar acum nu se ducea și nu voia deloc să fie în țara numită Iudeea, pentru că evrei, adică cărturarii, fariseii și bătrânii poporului, hotărând deja să scape de El cu forța, numai căutau caz ucide-l(). Isus nu s-a sfiit de moartea pe cruce, ci El Însuși a mers în întâmpinarea ei când a fost necesar pentru a împlini voia Celui care L-a trimis. Încă nu venise vremea aceea și de aceea El nu S-a dus la Ierusalim, ci a continuat să predice în Galileea.

Taina nașterii lui Isus era necunoscută vrăjmașilor Săi și a vorbi despre el acum ar fi inutil; dar era necesar să se sublinieze calea care ar putea duce la credinţa în Hristos. Și astfel, în acest scop Domnul a spus: Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis (In. 6, 44).

Luând aceste cuvinte la propriu, cineva pune involuntar întrebarea: dacă numai acei oameni care sunt atrași la El de Tatăl pot veni la Hristos și, prin urmare, pot fi mântuiți, atunci care este vina celor pe care Tatăl nu i-a atras și nu-i atrage? vrei să atragi la El? Răspunzând la această întrebare, trebuie să ne amintim că Dumnezeu Tatăl, din iubirea Sa nemărginită pentru neamul omenesc, din bunătatea Sa nemărginită, vrea ca toți oamenii să fie mântuiți; În acest scop, El a trimis pe singurul Său Fiu în lume; Din acest motiv, El cheamă pe toți la Fiul, îi cheamă cu lucrările pe care le-a dat Fiului să le facă public. Și cu asemenea concepte ale noastre despre Dumnezeu, bazate pe învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, este imposibil să spunem că Tatăl atrage la Fiul nu pe oricine, ci pe cine dorește. Și dacă nu poți vorbi așa despre Tatăl, atunci nu poți lua literalmente cuvintele de mai sus ale lui Isus Hristos.

Cum ar trebui să înțelegem aceste cuvinte? Cred că nu vorbesc despre Tatăl, față de care toți oamenii, prin natura lor, ar trebui să aibă o atracție, ci despre oameni, dintre care unii au o atracție firească, înnăscută față de Creatorul lor, în timp ce alții, care și-au aburit mintea și s-au întărit. inimile lor au înecat această atracție naturală în sine. Și dacă acceptăm această explicație, atunci adevăratul sens al cuvintelor Domnului va fi acesta: oricine nu are atracție pentru Dumnezeu Tatăl, care nu-L iubește și nu încearcă să facă voia Lui, într-un cuvânt, cine este indiferent față de Tatăl, pe care nimic nu-l atrage la El, este, desigur, nu se va duce la Fiul; Tatăl a fost descoperit în Fiul, iar dacă oamenii nu sunt interesați de Tatăl, vor deveni ei interesați de Fiul?

Da, nimeni nu va veni la Fiul dacă nu simte o atracție firească față de Tatăl și asta vedem aproape în fiecare zi în epoca noastră de necredință: oameni care resping existența lui Dumnezeu sau sunt indiferenți la întrebarea existenței sale. nu sunt deloc interesați de Evanghelie. De ce ar trebui să-L cunoască pe Hristos, în care a fost descoperit Dumnezeul pe care l-au respins? Dumnezeu, în a cărui existență nu cred, nu-i atrage la Sine. De aceea ei nu vin la Hristos. Oamenii care îl caută pe Dumnezeu și, prin urmare, au o atracție față de El, în primul rând preiau Evanghelia, adică merg la Hristos și încearcă să-L cunoască pe Dumnezeu în El.

Iisus Hristos a fost un revoluționar. Dar această blasfemie este infirmată de poveștile sfinților Evangheliști. O mulțime miraculos de aglomerat, în care erau doar aproximativ cinci mii de bărbați adulți, i-au oferit lui Isus puterea regală, chiar și în ciuda dorinței Sale, ei au vrut să-L conducă la Ierusalim și acolo să-L proclame Împăratul lui Israel. Fără îndoială că acestei mulțimi, în drum spre Ierusalim, i s-ar fi alăturat nenumărate mulțimi de oameni care doreau cu pasiune să răstoarne jugul roman și să înceapă să realizeze visele oamenilor de cucerire a întregii lumi de către evrei. Oamenii erau atât de pregătiți pentru o răscoală, o revoluție, încât, de îndată ce Isus Hristos a fost de acord să Se declare Regele lui Israel, aproape toți evreii L-ar fi urmat. Dar Hristos a refuzat o astfel de ofertă. Și cine dintre revoluționari nu ar profita de o astfel de ocazie pentru a deveni șeful mișcării populare și a-și duce la îndeplinire planurile revoluționare? Acesta a fost singurul caz? În fiecare zi, Hristos ar putea crea astfel de ocazii pentru a se proclama Rege. Și învierea lui Lazăr, când mulți chiar și din partea ostilă lui Isus au crezut în El? Și intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim, când tot poporul L-a întâlnit ca Rege dorit al lui Israel și a strigat în biruință Osana? Care revoluționar nu ar profita de o ocazie atât de favorabilă pentru a trezi poporul și a se declara rege? Și Hristos, deși a acceptat cinstea Lui ca adevăratul Mesia, promis de Dumnezeu și prezis de profeți, nu a acceptat puterea unui rege pământesc. Oamenii erau atât de încântați în acel moment încât Îl vor urma pe Isus oriunde i-ar fi condus El; iar oamenii erau încrezători că Fiul lui David, care intra solemn în capitala Împărăției Sale, va accepta imediat sceptrul care Îi aparținea. Dar de fapt s-a dovedit că Hristos, după ce a cercetat templul și l-a văzut din nou transformat în piață, nu a făcut nimic, din cauza orei târzii, și a mers pe jos cu apostolii săi la Betania pentru noapte; a doua zi Domnul i-a vindecat pe toți bolnavii care erau în templu, iar a treia zi i-a denunțat pe farisei și pe cărturari, dar nu numai că nu a spus niciun cuvânt despre puterea Lui împărătească, ci chiar a poruncit ca lucrurile ce sunt ale Cezarului să fie dat lui Cezar. Iar acest refuz al puterii regale propuse, în legătură cu instigările marilor preoți, cărturari și farisei, a produs o revoluție în opiniile oamenilor despre Isus. Dacă El nu a acceptat puterea și nu S-a proclamat Regele lui Israel, atunci El nu este Mesia; așa că, fără îndoială, oamenii au raționat; și îl durea să-și recunoască visele ca neîmplinite; A fost dureros să cobor din spatele norilor regatului universal al evreilor pe un tărâm inestetic păzit de săbiile unor soldați romani fără milă. Dezamăgirea unei persoane implică adesea o furie teribilă față de ea. Dacă Isus nu este Mesia, atunci răstignește-L, răstignește-L! Și Domnul știa că toate acestea vor fi așa și, cu toate acestea, el nu a devenit șeful revoluției în curs de dezvoltare și a respins de la Sine sceptrul Regelui lui Israel. Așa că nimeni să nu îndrăznească să-L numească revoluționar! Să nu încurce oamenii simpli care au o concepție vagă despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

Cărturarii și fariseii, care au fost întotdeauna ostili lui Isus Hristos, nu au ratat nici cel mai mic motiv pentru a zgudui credința oamenilor în El ca Mesia. Și acum că Domnul a spus asta El a coborât din cer... a face voia... Tatălui care L-a trimis(), ei, cu o batjocură nedisimulata, s-au întors către oameni, spunând că Isus este din Nazaret, Pe al cărui tată și mamă îi cunoaștem(), nu a putut să coboare din cer.