Лаборатория виноделия

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Содержание статьи
  1. Fundamentele teoretice ale competitivității internaționale
  2. Link bibliografic

Mihail Delyagin în lucrarea sa „Criza mondială” descrie principiile de bază teorii ale concurenței globale. Aceasta este competiția din epoca globalizării, desfășurată în condițiile dominației monopolurilor mondiale, pe piețele care fuzionează, nu numai prin metode economice. Este de natură rigidă și cuprinzătoare și duce la degradarea celor mai slabi participanți. În relațiile internaționale, „prietenia există între popoare, iar competiția domină între societăți și țări”. Concurența globală capătă un caracter intercivilizațional.

Pe termen lung, instabilitatea globală va crește. Expansiunea este o caracteristică esențială a unei economii de piață: obiectivele de dezvoltare domină obiectivele status quo. Statele Unite au avut un obiectiv strategic în al Doilea Război Mondial - asigura accesul liber al economiei nationale la noi piete prin distrugerea barierelor politice si decolonizare. Noua ordine economică a creat condițiile concurenței globale, unde monopolurile americane au câștigat.

Atunci când se prognozează dezvoltarea economică a Rusiei și a altor țări din Europa de Est, sunt luați în considerare în principal factorii și resursele interne. Influența mediului economic, politic și informațional mondial este ignorată sau puțin luată în considerare, ceea ce transformă prognoza tradițională într-un instrument periculos de complezență.

La începutul secolului XX, economia mondială a atins un grad excepțional de înalt de integrare, pentru care sistemele de guvernare politică nu erau pregătite. Ca urmare a eliminării barierelor interne de pe piețe, concurența dintre țările dezvoltate s-a intensificat, ceea ce a fost unul dintre motivele declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.

După război, creșterea economică a fost susținută prin distrugerea în continuare a segmentării pieței mondiale până când sfârșitul Războiului Rece a pus capăt complet. Cu toate acestea, noua integrare, în principal pe piața serviciilor informaționale, a creat noi probleme insurmontabile și un nou val de segmentare între țările de succes și cele subdezvoltate – între „miliardul de aur” bogați și săraci.

Creșterea eficienței tehnologiei informației a dus la clasica „criză de supraproducție” a serviciilor informaționale și criza structurală a economiei mondiale. Investiția totală (între ele) a Statelor Unite, a Uniunii Europene, a Japoniei și a altor țări membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (Clubul de la Paris) asigură 95% din totalul investițiilor străine directe. O astfel de autoizolare îi privează de noi piețe. Există o „supraproducție de informații” în contextul unei capacități limitate neașteptat de creștere a piețelor globale de informații. Dependența Occidentului de restul lumii se limitează în primul rând la resursele energetice și de muncă. Dintre acestea din urmă, se preferă resursele intelectuale și resursele de compensare a crizei demografice.

Expansiunea piețelor globale este constrânsă de sărăcie și bariere socio-culturale din țările în curs de dezvoltare. Propaganda și chiar tehnologiile de procesare a informațiilor nu sunt întotdeauna percepute sub o altă paradigmă civilizațională. Limitarea pieței de vânzare duce la o reducere a afluxului de resurse pentru progresul în continuare a tehnologiilor informaționale occidentale. Acest lucru, la rândul său, dă naștere unor probleme interne și marginalizării parțiale a clasei de mijloc din țările dezvoltate, unde sistemul de asigurări sociale, în special în SUA, este orientat în cele din urmă către bursă. Criza „decalajului digital” dintre țările bogate și cele sărace poate fi depășită prin reducerea costurilor și simplificarea tehnologiilor dominante.

Concurența globală este condusă de actori eterogene care urmăresc obiective disparate și operează în moduri diferite.

Numeroase organizații non-guvernamentale și non-economice au devenit participanți activi și influenți la competiția globală, inclusiv:

  • civilizații mondiale;
  • Corporatii transnationale;
  • organizații non-guvernamentale;
  • regiuni individuale;
  • organizații religioase;
  • mișcarea ecologistă;
  • mișcarea anti-globalizare;
  • organizații criminale;
  • afaceri criminale;
  • agenții de informații etc.

Cu toate acestea, activitățile lor în majoritatea cazurilor sunt interconectate cu politica statului. Administrația americană a creat în mod deliberat organizații neguvernamentale pentru dezvoltarea democrației și a „societății civile” ca avanposturi ale influenței sale în anumite regiuni ale lumii.

Un factor important în competiția internațională este împărțirea omenirii pe linii civilizaționale.(„bariere socioculturale”). Dispariția sistemului bipolar a distrus câmpul de forță creat de confruntarea dintre socialism și capitalism și a lansat noi inițiative civilizaționale semnificative la nivel global. Aici se evidențiază civilizațiile islamice și chineze care poartă o puternică încărcătură socială. Ca urmare, concurența internațională capătă rapid caracterul de competiție intercivilizațională. Participanții săi sunt împărțiți mai profund decât popoarele unei civilizații. Nu numai că urmăresc scopuri diferite în moduri diferite, dar nici nu pot înțelege întotdeauna alte valori. Competiția globală între civilizațiile lumii se manifestă prin răspândirea expansiunii financiare și economice a Occidentului, expansiunea religioasă (islamică) și expansiunea etnică a Chinei Mari (ținând cont de comunitatea mondială a diasporei chineze). În același timp, în opinia noastră, aceste expansiuni au loc în diferite planuri ale spațiului de comunicare multidimensional al Pământului.

Fiecare dintre cele trei mari civilizații, pătrunzând în alta, nu îmbogățește, ci îi subminează fundamentele. Poate că islamul va deveni „spărgătorul de gheață” al Chinei în raport cu Occidentul, prin analogie cu Uniunea Sovietică stalinistă, care a îndeplinit acest rol pentru Roosevelt SUA în raport cu vechile imperii coloniale europene (Marea Britanie și Franța).

Pentru competiția globală, pe lângă triada civilizațională Vest-Islam-China, nu numai competiția economică, dar demarcarea viziunii asupra lumii între Europa și Statele Unite. Societatea americană se concentrează în primul rând pe asigurarea competitivității, în timp ce vechea Europă se străduiește să trăiască conform principiilor umane stabilite istoric, care oferă confort. Acest lucru îl condamnă la colaboraționism în raport cu expansiunea radicalismului islamic, ca și în trecut în fața „amenințării sovietice”. Cu toate acestea, tendința de a evita conflictele poate salva Europa de a fi atrasă în conflicte distructive pe scară largă.

În lume există o înăsprire a concurenței din cauza deteriorării situației pieței. Concurența pe piețele de vânzare este completată de o concurență intensă pe piețele de resurse (materiale, financiare și umane). În anii 1990, Occidentul a cunoscut o perioadă de prosperitate turbulentă și mulțumită de sine în detrimentul resurselor „lagărului socialist” învins. Un factor suplimentar de prosperitate a fost eliberarea resurselor țărilor dezvoltate, care în trecut au fost deturnate pentru a asigura securitatea națională, și transferul lor către consum. Această reorientare a încetinit progresul tehnologic.

Integrarea economică rapidă a erei globalizării a făcut ca concurența globală nu numai să fie omniprezentă, dar a transformat-o și în propriul său opus. Dintr-un instrument de stimulare a economiilor ineficiente, a devenit o armă a distrugerii lor în masă. Înăsprirea concurenței globale poate duce la eliminarea fizică a majorității umanității angajate în producție „ineficientă” din punct de vedere al criteriilor occidentale.

Comunitățile regionale devin subiecte ale concurenței globale.Împărțirea pieței globale într-un sistem de piețe regionale va contribui la dezvoltarea economiilor naționale mai puțin eficiente prin reducerea severității concurenței. În același timp, cu cât economia unei anumite regiuni este mai slabă, cu atât regionalizarea va fi mai puțin eficientă. Integrarea economică regională poate avea succes dacă există un participant puternic la competiția globală. Subiectele concurenței globale sunt regiuni individuale care au resurse mai semnificative și un management eficient decât țara lor în ansamblu, de exemplu, statul California (SUA) sau Shanghai (RPC).

Ca urmare a globalizării, sloganul „Îmbogățiți-vă!” a încetat să mai fie un mecanism eficient de piață pentru dezvoltarea umană. În competiția globală, un concurent poate fi învins cu ajutorul tehnologiilor informaționale pentru formarea conștiinței publice, care va fi discutată în capitolul 4.

Curând principalele subiecte ale concurenţei globale vor fi SUA și China. Foștii concurenți la conducere în această luptă au fugit. Anii 1990 au fost aproape complet pierduți pentru Japonia și Europa de Est. Economia japoneză, care a făcut o descoperire economică bazată pe modelul „catch-up development” și împrumutând tehnologii occidentale, nu a putut să-și creeze propriile principii tehnologice, care și-au închis drumul către cel mai înalt nivel al piramidei tehnologice mondiale. Acest lucru este valabil mai ales pentru Asia de Sud-Est, care este în deplină dependență tehnologică de țările foarte dezvoltate. Regiunea a epuizat potențialul modelului industrial de „catch-up development”, pe măsură ce a venit o nouă era informațională, care necesită noi abordări și resurse de dezvoltare.

Civilizația musulmană este, alături de Occident și China, al treilea participant principal la competiția civilizațiilor. Potrivit lui Delyagin, factorul demografic nu va permite acestei civilizații să sufere o înfrângere definitivă, dar insuficiența de resurse (tehnologice) nu îi va permite să câștige.

1.1. Fundamentele teoretice ale competitivității internaționale

1.2. Managementul Competitivității Internaționale a Întreprinderilor

1.3. Literatură

Era globalizării și stratificării geo-economice a lumii a provocat o concurență sporită pe piața mondială. Competitivitatea internațională a devenit unul dintre cele mai complexe fenomene ale vieții economice moderne și a devenit una dintre cele mai importante probleme ale științei și practicii economice în ultimele decenii.

Mediul modern de piață se dezvoltă foarte dinamic și multe țări și întreprinderi nu sunt pregătite pentru concurența civilizată. Într-o anumită măsură, acest lucru se aplică și Ucrainei, ale cărei poziții competitive pe piața mondială s-au slăbit brusc. Cu toate acestea, pentru Ucraina, creșterea competitivității producătorilor autohtoni și a economiei naționale în ansamblu este de o importanță fundamentală, deoarece numai atunci va putea să-și ocupe locul cuvenit în diviziunea internațională a muncii, să se integreze în economia mondială, să accelereze transformarea pieței a economiei și îmbunătățirea nivelului de trai și bunăstării populației.

Fundamentele teoretice ale competitivității internaționale

Competitivitatea, în special internațională, este strâns legată de un astfel de fenomen economic precum concurența.

Concurență (lat. Sopsygege- ciocnire) - aceasta este rivalitatea economică și lupta dintre firme (concurenți) pentru cele mai favorabile condiții pentru producerea și comercializarea produselor lor.

Concurent este o persoană fizică sau juridică sau un grup de persoane care sunt rivali.

Teoria competiției a fost rezumată de Adam Smith în An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776). O anumită contribuție la dezvoltarea teoriei competiției a lui A. Smith au avut-o D. Ricardo, J. Keynes, K. R. McConnell, S. L. Brew, M. Porter și alții.

Concurența este o lege economică obiectivă a producției de mărfuri dezvoltate. Este un fenomen dinamic, este comparat cu un peisaj în continuă schimbare și în care apar în permanență noi produse și servicii, noi procese de producție, noi segmente de piață, noi moduri de marketing.

Subiect concurența este un produs sau serviciu.

Un obiect concurența este cumpărătorul și consumatorul.

Subiecte concurență - acestea sunt întreprinderi, industrii, regiuni și țări.

În funcție de natura concurenței, concurența perfectă și monopolistă, se disting oligopolurile și monopolurile (Tabelul 1.1).

Concurență perfectă (pură, completă). presupune prezența unui număr mare de vânzători și cumpărători pe piață. Vânzătorii oferă produse standardizate de aceeași calitate. Ponderea fiecărei firme pe piață este nesemnificativă și niciuna dintre firme nu poate dicta consumatorului termenii și prețurile acesteia. Nu există control al prețurilor, prețul este stabilit de piață însăși pe baza cererii și ofertei. Cererea este foarte elastică (elasticitatea cererii (preț) este modificarea cantității cerute pentru un anumit bun ca răspuns la o modificare a prețului acestuia. Există o cerere elastic ca pret dacă o modificare de 1% a prețului provoacă o modificare a cererii cu mai mult de 1%. Există o cerere pret inelastic, dacă o modificare de 1% a prețului are ca rezultat o modificare a cererii mai mică de 1%), nu există metode de concurență fără preț. Nu există bariere la intrarea în industrie – nici legislative, nici tehnologice, nici financiare.

Tabelul 1.1

Caracteristicile diferitelor forme de piețe

Parametri (semne ale piețelor)

Forme de piață

Concurență perfectă sau pură

Competiție monopolistică

Oligopol

Monopol

Numar de producatori

Multe, dar produsul fiecăruia dintre ele are diferențe semnificative

Puterea competiției

Foarte inalt

Dispărut

Cotele de piata

Toată Piața

Acces pe piață

Deschis

Complicat

Complicat

blocat

Politica de prețuri

Pe baza legii cererii și ofertei

Pe baza cererii și a capacității competitive

Determinat de cerere și competitivitate

Determinat de producător (vânzător)

Rolul calității în competiție

Foarte inalt

Foarte inalt

Determinată de situație

Foarte inalt

Determinată de situație

Marja de profit a producătorului (estimată)

Minor

Eficienta resurselor

Foarte inalt

Concurența perfectă nu depinde de intervenția statului și a monopolurilor. Pentru consumatori, este cea mai favorabilă, deoarece producătorii încearcă să-i atragă cu prețuri mici.

În viața reală, concurența perfectă este rară.

Competiție monopolistică apare atunci când pe piață există un număr mare de întreprinderi care vând produse diferențiate (diferențierea produselor- aceasta este selectia produselor firmei din masa totala a produselor concurente cu ajutorul anumitor avantaje (pret, calitate, ambalare, marca etc.). De exemplu, Coca-Cola, Pepsi-Cola și Sprite pot fi vândute la același preț, dar diferite grupuri de consumatori își oferă beneficiile băuturilor diferite). Firma poate controla prețul, dar intervalul acestui control este restrâns. Sunt utilizate metode de concurență fără preț, barierele de intrare în industrie sunt nesemnificative.

Oligopol - aceasta este o piata cu un numar limitat de mari vanzatori, care concentreaza oferta acestui produs in mainile lor. Oligopolul există atunci când numărul de firme de pe piață este atât de mic încât fiecare dintre ele, schimbând prețurile și alte politici, este nevoită să ia în considerare reacția concurenților, adică depinde de ei. Gama de control al prețurilor este determinată de nivelul de coordonare a acțiunilor întreprinderilor, predomină concurența non-preț. Barierele în calea organizării unei afaceri sunt mari.

Exemple vii de piețe oligopolistice în Ucraina sunt fabricate (88% din produse sunt produse de patru întreprinderi mari), producția de margarină (85 - 90% din cantitatea totală de produse cu margarină sunt produse de: OJSC „Uzina de margarină din Kiev”, CJSC „Harkiv Zhirkombinat", CJSC "Lviv Zhirkombinat"). Pe piața tutunului, peste 90% din volumul total de produse este produs de giganți precum Phi-Lipp Morris, JT International, British American Tobacco și Reemtsma.

Pe o piață oligopolistică, oligopoliștii se înțeleg. Poate lua următoarele forme: cartel, gentleman's agreement, ring, pool.

Cartel- este un acord formal scris privind prețul și cota de piață cu scopul de a maximiza profitul total.

acord de gentleman- acesta este un tip de acord oral informal privind o direcție comună de activitate (inclusiv prețul și cotele de piață).

Ring de box- acesta este un acord între mai mulți antreprenori pentru a cumpăra un anumit produs într-o anumită regiune cu scopul de a-l concentra în mâinile inelului și de a-l revânzare la prețuri mari de monopol. În SUA, astfel de acorduri sunt denumite în mod obișnuit „colț”.

Bazin- aceasta este o asociație a mai multor antreprenori din domeniul comerțului, schimbului, brevetelor și altor activități în scopul repartizării costurilor totale, veniturilor și profiturilor. Veniturile sunt mai întâi transferate în fondul general și apoi distribuite într-o proporție prestabilită.

Monopol - Aceasta este o piață în care există o singură întreprindere care produce produse unice. Produsul său nu are înlocuitori, iar consumatorul nu are alternativă. El poate fie să cumpere mărfuri de la monopolist, fie să nu cumpere deloc. Firma de monopol stabilește și controlează prețul pe piață. Ea este „price maker” – „price provider”. Cererea pe o piață de monopol este inelastică, intrarea în industrie a altor firme este blocată.

Piața ucraineană se caracterizează printr-un grad ridicat de monopolizare. Comitetul Antimonopol al Ucrainei a stabilit un nivel de monopol țintă de 10-12% din PIB, dar valoarea reală a acestuia este în prezent de 40%. Piețele naționale pentru metalurgie, construcții de mașini, produse chimice, alcool și băuturi alcoolice sunt monopolizate. De exemplu, întreprinderea complexului minier și metalurgic SJSC „Ukrrudprom” produce 70% din produsele comercializabile din industria minieră și de prelucrare, aceeași cantitate de concentrat de minereu de fier și peste 50% din încurcăturile de minereu de fier. Cele mai mari întreprinderi metalurgice „Kryvorizhstal”, „Azovstal”, „Zaporizhstal” și „Mariupol Sider and Steel Works” au un ciclu de producție complet și sunt monopoliști în anumite tipuri sau grade de produse.

Pe piața de achiziție de produse agricole, Khlib Ukrainy și Ukrkonservmoloko ocupă o poziție de monopol.

Există și monopoluri naturale. În Ucraina, activitățile unor astfel de monopoluri sunt reglementate de Legea Ucrainei „Cu privire la monopolurile naturale” din 10 aprilie 2000. nr. 1 682-III. Articolul 1 din această Lege notează că monopolul natural este o stare a unei piețe de mărfuri în care satisfacerea cererii de pe această piață este mai eficientă în absența concurenței din cauza caracteristicilor tehnologice ale producției (datorită unei scăderi semnificative a costurilor de producție per unitate de bunuri pe măsură ce volumul producției crește), iar bunurile (serviciile) produse de subiecții monopolurilor naturale nu pot fi înlocuite în consum cu alte bunuri (servicii), și prin urmare cererea pe această piață a produselor depinde mai puțin de modificările prețurilor acestor bunuri (servicii). ) decât cererea pentru alte bunuri (servicii).

În Ucraina, monopolurile naturale domină piețele de electricitate, comunicații, transport, locuințe și servicii comunale. Monopoliștii naturali sunt: Ukrzaliznytsya, Ukrtelecom, Ukrtransnafta, Ukrtransgaz, Ukrenergo și alții.

specii concurența pe alte motive sunt (Fig. 1.1):

a) pe regiune:

o intra-industrie- concurenta intre firme din aceeasi industrie;

o intersectorială- concurența între firme din diferite industrii;

b) în funcție de modalitatea și natura de satisfacere a cererii consumatorilor:

o subiect- concurență între produse similare care satisfac nevoi identice, dar diferă ca preț și nivel de calitate (de exemplu, între telefoane mobile cu aceleași funcții, dar prețuri și design diferite)

o specifice- concurență între produse similare care satisfac nevoi identice, dar diferă în oarecare parametru esențial (de exemplu, între computere cu cantități diferite de RAM);

o funcţional- concurență între diferite bunuri care satisfac nevoi identice, adică interschimbabile (de exemplu, vă puteți potoli setea cu apă minerală, sucuri, bere etc.);

c) pentru respectarea legii:

o conștiincios- concurenta in conformitate cu normele legislatiei;

o fără scrupule- concurenta cu incalcarea legii;

d) respectarea eticii în afaceri:

o utilă concurenți („buni”) - concurență conform regulilor stabilite în industrie;

o inutil- (concurenți - „distrugători”) - concurență cu încălcarea regulilor stabilite în industrie.

Existența unor concurenți bine comportați poate oferi anumite avantaje strategice și este chiar necesară pentru firmă. Astfel de concurenți pot:

Să suporte povara generală a costurilor asociate cu dezvoltarea pieței;

Contribuie la creșterea cererii agregate de pe piață;

Distribuirea noilor tehnologii;

Deservește segmente de piață mai puțin atractive;

Promovați o specializare mai profundă a produselor. Concurenții - „distrugătorii” încearcă să cumpere o acțiune

piață, își asumă adesea riscuri nejustificate, destabilizand întreaga industrie.

În literatura străină, există așa ceva ca „Maverick” (maverick) - concurent neconvențional. Acesta este un concurent care tocmai a intrat pe piață și nu acordă atenție regulilor jocului care s-au dezvoltat și le stabilește singur. Toate metodele tradiționale de presiune asupra unor astfel de concurenți sunt ineficiente. Exemple de concurenți - Maverick sunt Apple, IKEA etc.

Tipuri concurenți:

o drept- sunt firme care oferă aceleași produse acelorași categorii de consumatori;

o marfa- sunt firme care oferă aceleași produse unor categorii diferite de consumatori;

o indirectă- sunt firme care oferă produse diferite acelorași categorii de consumatori;

o implicit (ascuns)- Acestea sunt firme care oferă diferite produse diferitelor categorii de consumatori.

Funcții concurenta sunt:

o reglementare- implementat prin interacțiunea dintre cerere și ofertă;

o locație- repartizarea resurselor si beneficiilor dupa criteriul rentabilitatii maxime si folosirii eficiente a capacitatilor de productie;

o adaptativ (stimulant)- obligarea producătorilor să inoveze;

o controlând- respectarea de catre entitatile de piata a unor reguli si norme uniforme de comportament concurential.

Metode concurenta sunt:

o preț- aceasta este concurenta cu ajutorul preturilor, in primul rand prin scaderea acestora pentru a stimula cererea;

o non-pret Este o competiție cu ajutorul caracteristicilor distinctive ale produsului. Poate fi realizat prin îmbunătățirea calității produselor, îmbunătățirea metodelor de marketing, extinderea domeniului de aplicare a serviciului post-vânzare, extinderea perioadei de garanție, utilizarea publicității, acordarea de împrumuturi de consum și altele asemenea.

Concursul se poate desfășura la următoarele niveluri:

- Local- într-un grup, departament, organizație etc.;

- Regional- în regiune, oraș, regiune etc.;

- National- în țară;

- International sau international- in mai multe tari;

- Global- la scară globală.

Concurență internațională - aceasta este o formă de rivalitate între subiecții pieței mondiale, care apare în procesul interacțiunii lor transfrontaliere.

Cea mai importantă trăsătură a competiției internaționale este mediul specific economic, politic, legislativ și un mediu socio-cultural deosebit. Piața mondială modernă diferă calitativ și cantitativ de piețele naționale interne. În special, cadrul legal pentru funcționarea piețelor naționale este de natură legislativă. Nu există legi care să reglementeze funcționarea și reglementarea pieței mondiale. Dreptul internațional nu este legislativ, ci precedent și conciliant. În ciuda eforturilor viguroase, sistemul de drept economic internațional și normele globale și cultura comportamentului pieței nu a fost încă stabilit.

În prezent, baza supraviețuirii marii majorități a entităților de pe piață este deservirea nu piețelor naționale și regionale, ci a pieței globale, nelimitată de granițele naționale. Globalizarea economiei mondiale a dus la apariția concurenței globale.

competitie globala - aceasta este o formă de competiție între subiecții pieței mondiale, în care aceștia dezvoltă, produc și își vând bunurile și serviciile în întreaga lume. Apare atunci când o firmă decide să maximizeze profiturile utilizând sursele globale ale formării sale.

Cu concurența globală, prețurile și condițiile competitive ale diferitelor piețe sunt strâns legate, astfel încât poziția competitivă a unei firme într-o țară este indisolubil legată de poziția sa în alte țări.

Acum, concurența globală se dezvoltă sub influența următoarelor tendințe principale: reducerea diferențelor dintre țări, apariția de noi piețe pe scară largă, libera circulație a tehnologiilor, concurența agresivă a companiilor din țările nou industrializate și altele asemenea.

Barierele în calea dezvoltării concurenței globale sunt: costurile de transport și depozitare, nevoi diferite pentru un produs în diferite țări, cerere insuficientă pe piața globală, sensibilitate la întârzieri, provocări diferite de marketing, schimbări rapide în tehnologie, obstacole create de guvern și similare. .

Caracteristicile concurenței în industriile globale sunt:

o complexitate pentru analiză și formarea strategiei(în total, informațiile despre firmele străine sunt mai greu de obținut decât despre cele interne)

o diferenta de costuri de productie(în unele țări, nivelul costurilor de producție este scăzut datorită forței de muncă ieftine, resurselor naturale unice, legislației favorabile)

o fluctuațiile cursului de schimb;

o relația firmei cu autoritățile locale(administrațiile locale folosesc numeroase mecanisme care pot împiedica activitățile firmelor globale).

Concurența globală se dezvoltă în principal în industriile globale. industria globală este o industrie în care poziția competitivă a unei firme într-o țară influențează foarte mult poziția sa competitivă în alte țări. În contextul competiției multinaționale, firmele concurează pentru conducerea pe piața națională; în industriile globale, firmele concurează pentru dominația mondială.

Concurența globală există în prezent în următoarele domenii: aeronave civile, aviație comercială, electronice de larg consum, automobile, ceasuri, copiatoare, echipamente de telecomunicații, anvelope, produse farmaceutice, industria fast-food etc.

Factorii de globalizare a concurenței pot fi interni și externi. La principal factori de globalizare a concurenţei raporta:

o extinderea la scară de afaceri;

o leadership tehnologic în industrie;

o creșterea eficienței operaționale.

La principal factori externi ai globalizării concurenţei raporta:

o liberalizarea vieții economice mondiale;

o diferențe între țări în ceea ce privește costul factorilor de producție, oportunități de investiții, dezvoltare inovatoare, sisteme fiscale;

o impactul tot mai mare al economiilor de scară în afaceri;

o progresul tehnologic în industria transporturilor și scăderea costurilor de călătorie.

Implicațiile globalizării asupra concurenței sunt mixte. Pe de o parte, există o monopolizare a economiei mondiale de către corporațiile transnaționale, iar pe de altă parte, forțele competitive ale societății sunt activate. Puterea monopolurilor locale este slăbită de faptul că companiile internaționale trec dincolo de piețele naționale. Experții ajung la concluzia că în prezent, atât pe piețele naționale, cât și internaționale și mondiale, concurența se intensifică.

Există un număr factori care afectează concurența și anume:

o dimensiunea pieței (cu cât piața este mai mare, cu atât concurenții sunt mai puternici);

o bariere la intrarea sau ieșirea de pe piață;

o ratele de creștere a pieței;

o nivelul de standardizare a mărfurilor;

o actualizare rapida a gamei de produse etc.

Nivelul concurenței se măsoară folosind următorii indicatori: coeficient de concentrare, indice Lind, indice Herfind-la-Hirschman, coeficient Bain, coeficient Tobin, coeficient Papandreou, indice Weintraub, indice Lerner (pentru mai multe detalii vezi Kuzmin A.E., Gorbal N.I. Management). a competitivităţii internaţionale a unei întreprinderi: Manual - Lviv: Compact-LV, 2005. - 304 p., p. 18-22). Să aruncăm o privire la unele dintre ele.

Factorul de concentrare arată procentul vânzărilor unui anumit număr de întreprinderi din total. Nivelul de concentrare folosit adesea pentru cele mai mari patru companii (0 și 4):

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Dacă valoarea coeficientului se apropie de 1 (100%), atunci piața este caracterizată de un grad semnificativ de monopolizare, iar dacă se apropie de zero, atunci poate fi considerată competitivă.

Indicele Herfindahl-Hirschmann caracterizează nu cota de piață controlată de câteva companii mari, ci distribuția puterii de piață între toți subiecții unei anumite piețe:

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Pe măsură ce concentrarea pieței se extinde, indicele Herfindahl-Hirschmann crește, atingând o valoare maximă de 10.000 pentru un monopol. O piață cu 100 de peers va avea un factor de 100, iar o piață cu 10 peers va avea un factor de 1000.

coeficientul lui Tobin evaluează valoarea de piață a unei firme în comparație cu valoarea de înlocuire a activelor sale:

Unde R- valoarea de piata a activelor societatii (masurata prin pretul de piata al actiunilor acesteia);

DIN este valoarea de înlocuire a activelor firmei.

O valoare a coeficientului mai mare decât 1 este considerată existența sau așteptarea unui profit economic. Se dezvăluie că întreprinderile cu o valoare q ridicată, de regulă, au factori de producție unici și produc bunuri unice, adică se caracterizează prin chirie de monopol. Întreprinderile cu o valoare scăzută a coeficientului operează în industrii competitive.

indicele Lerner - unul dintre instrumentele de evaluare a puterii de monopol pe piață:

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Valoarea indicelui poate varia de la 0 la 1. Cu cât valoarea indicelui este mai mare, cu atât puterea de monopol a întreprinderii este mai mare.

Concurența ca fenomen economic are o serie de avantaje și dezavantaje. Principal beneficiile concurenței sunteți:

Introducerea de noi echipamente, tehnologii, inovații;

Reducerea prețurilor produselor și îmbunătățirea calității acestuia;

Extinderea gamei de produse;

Creșterea productivității muncii;

Economisirea resurselor - materiale, umane, financiare;

Îmbunătățirea managementului producției;

Dezvoltarea unui sistem informatic în firme;

Dezvoltarea profesionala si recalificarea angajatilor. Experiența țărilor dezvoltate arată că concurența, dacă este

direcționat corespunzător, poate activa nu numai economia, ci și majoritatea proceselor sociale din societate. Datorită avantajelor sale, concurența poate servi nu numai intereselor individuale ale participanților la piață, ci și ale societății în ansamblu.

Principal lipsa concurenței sunteți:

Ruperea unui număr semnificativ de producători mici, mijlocii și chiar parțial mari de mărfuri;

Şomajul - prin deplasarea unor participanţi pe piaţă de către alţii;

Deturnarea unor fonduri semnificative pentru nevoi neproductive, de exemplu, pentru publicitate;

Distribuirea veniturilor fără a ține cont de aspectele etice;

Speculații financiare și fraude;

Abuzul de putere economică de către monopolurile gigantice;

Crima, corupția.

Pe lângă trăsăturile negative pe care le prezintă concurența, ea poate fi, în general, necinstită. Competitie nedreapta - aceasta este o formă necivilizată de a lupta cu concurenții, împiedicându-i să intre în industrie. Este caracteristică în primul rând stadiului formării relațiilor de piață. În condițiile moderne, țările se luptă cu concurența neloială cu ajutorul reglementării de stat și a îmbunătățirii legislației.

Metode de concurență neloială sunt: reduceri puternice de preț pentru a ruina rivalii, presiunea asupra furnizorilor de resurse și a băncilor, falsificarea informațiilor despre produsele unui concurent, subminarea reputației acestuia, furtul de proprietate intelectuală, spionajul tehnologic și industrial, utilizarea mărcii și a ambalajului unui concurent, semnarea de acorduri monopoliste, braconaj de angajați, evaziune fiscală, vânzarea de bunuri de contrabandă, încălcarea legilor, calomnie, șantaj și altele asemenea.

Astfel, concurența este cel mai important regulator al pieței, dar este un fenomen contradictoriu.

Modelul clasic al mediului concurenţial este conceptul celor cinci forţe ale competiţiei industriale de M. Porter (Capitolul 2 conturează ideile principale ale lui M. Porter în domeniul concurenţei, inclusiv al competiţiei internaţionale).

Economistul american Michael Porter (Michael E. Porter - născut în 1947). este unul dintre experții de frunte ai timpului nostru în domeniul cercetării asupra naturii concurenței. A absolvit Universitatea Princeton și a primit MBA și doctorat de la Universitatea Harvard. Din 1973 lucrează la Harvard Business School.

M. Porter explorează concurența economică, inclusiv internațională. El a dezvoltat teoria avantajelor competitive ale țărilor. Dintre cele peste 15 cărți și 60 de articole scrise de M. Porter, se remarcă următoarele:

Strategia competitivă: tehnici de analiză a industriilor și a concurenților (1980);

Avantaj competitiv: Crearea și susținerea performanței superioare (1985);

Avantajul competitiv al națiunilor (1990).

Pe lângă activitățile științifice și de predare, M. Porter a lucrat ca consultant al guvernului SUA și a consultat și guvernele unor țări precum India, Noua Zeelandă, Canada și Portugalia. De asemenea, a acționat ca consultant de afaceri pentru companii de renume mondial precum DuPont, Royal Dutch/Shell, AT&T, Procter & Gamble și altele.

Analizând cuprinzător cauzele concurenței, Porter a descoperit cinci forțe ale concurenței care afectează prețurile, costurile firmelor și calitățile bunurilor de consum. El consideră că profitabilitatea unei industrii și a unei firme este determinată nu de natura produsului și nu de nivelul tehnologiei utilizate, ci de structura industriei, adică de principalele forțe concurenţiale prezente în acesta.

Cele cinci forțe ale competiției conform lui M. Porter sunt (Fig. 1.2):

o concurență în industrie;

o amenințarea cu noi concurenți;

o amenințarea apariției produselor înlocuitoare;

o puterea de negociere a furnizorilor;

o puterea de negociere a consumatorilor.

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Orez. 1.2. Modelul a cinci forțe ale competiției de M. Porter

Concurența în industrie - este o rivalitate între firmele existente care produc produse similare care sunt vândute pe aceleași piețe.

Amenințarea noilor concurenți este capacitatea noilor firme de a intra cu ușurință în industrie. Acest lucru intensifică concurența, determină o redistribuire a pieței și, ca urmare, reduce prețurile și profitabilitatea. Capacitatea noilor firme de a intra în industrie depinde de „barierele de intrare”. "Bariere" este un ansamblu de condiții economice, tehnice și organizatorice pentru crearea unei noi producții. Nivelul „barierelor de intrare” este determinat de o serie de factori:

o economii de scară, adică o reducere a costurilor unitare cu creșterea volumului producției. Acest lucru îi obligă pe potențialii concurenți fie să crească volumele de producție, fie să nu intre deloc în industrie;

o costuri mari de producție, care nu au legătură cu amploarea sa. Acestea se pot baza pe utilizarea celei mai noi tehnologii, cele mai bune surse de materii prime, locație avantajoasă, subvenții guvernamentale și altele asemenea;

o costuri tranzitorii - costuri unice ale întreprinderii pentru tranziția de la un furnizor la altul;

o Investiție semnificativă - intrarea în industrie necesită cheltuieli semnificative pentru cercetare și dezvoltare (R&D), marketing, publicitate și altele asemenea;

o diferențierea produsului - prezența unui sortiment mare de modele, tipuri, modificări ale aceluiași produs. Noii concurenți trebuie să caute segmente de piață neocupate, iar acest lucru, cu un grad ridicat de diferențiere și preferințe predominante ale consumatorilor, este destul de greu de realizat;

o imagine ridicată a mărcilor existente, ce îi obligă pe nou-veniți să recurgă la cheltuieli semnificative pentru a-și câștiga credibilitatea;

o acces la canalele de vânzare- poate fi destul de dificil pentru firmele noi să obțină acces la canalele de distribuție existente, obișnuite să lucreze cu întreprinderi vechi. Uneori, firmele nou-înființate sunt forțate să creeze noi canale de distribuție;

o sprijin guvernamental pentru industrie, care pot restricționa intrarea în industrie prin licențiere, restricționarea accesului la sursele de materii prime, cerințe tehnice, controale de mediu și altele asemenea.

Amenințarea produselor de înlocuire constă în posibilitatea apariției unor astfel de produse noi care limitează profitabilitatea industriei și exacerba concurența. Bunuri de înlocuire (înlocuitori)- sunt bunuri care îndeplinesc aceeași funcție pentru același grup de consumatori, dar diferă prin tehnologia de producție. Amenințarea produselor de înlocuire este mai mare, cu atât mai atractiv pentru cumpărători raportul dintre prețul și calitatea acestora în comparație cu produsele din industrie. Există o regulă a atractivității prețurilor: dacă prețul unuia dintre bunuri crește, crește cererea pentru un alt produs, care este înlocuitorul acestuia.

În practică, există și imitarea și duplicarea ilegală a produselor și mărcilor cunoscute. Acest lucru intensifică concurența, forțând principalul producător să divare în crearea de atribute suplimentare ale produsului care îngreunează copierea acestuia, dar în același timp cresc prețul.

Puterea de negociere a furnizorilor constă în capacitatea lor de a crește prețurile pentru produsele lor, de a le manipula calitatea și de a limita volumul de aprovizionare. In acest fel, ele influenteaza procesul de productie si profitabilitatea clientilor.

Puterea de negociere a furnizorilor este cea mai tangibilă în următoarele condiții:

o numărul de furnizori este mic, aderă la o singură politică de marketing, concurența între ei este minimă;

o Produsele furnizorului sunt diferențiate sau uniceși este prea scump sau imposibil pentru cumpărător să schimbe furnizorul;

o achiziția este complet dependentă de furnizori, deoarece nu sunt capabili să producă singuri produsele achiziționate;

o produsul este furnizat, joacă un rol important în produsul final;

o Furnizorii nu își consideră clienții ca fiind clienți importanți.

Puterea de negociere a consumatorilor constă în capacitatea lor de a se negocia cu vânzătorii, obligându-i să scadă prețurile, să îmbunătățească calitatea produselor, să ofere condiții speciale pentru plăți, împrumuturi etc.

Puterea de negociere a consumatorilor este cea mai tangibilă în următoarele condiții:

o puțini consumatori, sunt grupate în anumite organizații și asociații;

o consumatorii cumpără produsele companiei în volume mari și pun presiune asupra acesteia sub amenințarea reducerii achizițiilor;

o produsele achizitionate sunt nediferentiate sau standard și consumatorii pot schimba cu ușurință furnizorul;

o veniturile consumatorilor sunt nesemnificative, producția lor este cu profit redus, iar bunurile achiziționate ocupă o parte semnificativă a bugetului, făcând consumatorii sensibili la prețuri;

o consumatorii pot produce în mod independent bunurile achiziționate și pot trece la autosuficiență;

o consumatorii au acces la informații complete despre industrie, ceea ce le extinde alegerea si intensifica competitia.

Cele cinci forțe ale concurenței conform lui M. Porter determină profitabilitatea industriei, deoarece afectează prețurile și costurile firmelor, precum și mărimea investițiilor de capital. Semnificația fiecăreia dintre cele cinci forțe nu este aceeași pentru toate industriile, dar depinde de structura industriei. Fiecare sector al economiei este unic, deci nu există o strategie competitivă universală.

Pe piața mondială modernă, oferta unei piese prevalează asupra cererii. Problema nu este să faci un produs, ci să-l vinzi. În condițiile în care mulți furnizori oferă simultan aproape același produs, consumatorul alege unul care este capabil să satisfacă mai multe nevoi pe cost unitar (preț) și are o calitate superioară produselor concurenților. Adică consumatorul alege produsul care este cel mai competitiv.

Competitivitate este capacitatea de a concura pe piețele pentru bunuri și servicii.

Competitivitate internațională este capacitatea de a concura pe piețele internaționale.

Competitivitate globală - este capacitatea subiectului competiției internaționale de a funcționa în mediul economic global.

Există competitivitate: mărfuri, întreprinderi, industrii, economii, țări (Fig. 1.3):

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Orez. 1.3. Piramida competitivității.

Competitivitatea, inclusiv internațională, se bazează pe avantaje competitive.

Avantaje competitive sunt activele unice deținute de companie.

Ele ajută firma să câștige competiția și nu pot fi reproduse cu ușurință de concurenți.

Avantajele competitive sunt naturale și dobândite. Avantajele competitive naturale includ clima, resursele, localizarea economică și geografică etc. Principalele avantaje competitive dobândite sunt capitalul, competențele de muncă, tehnologia, inovația etc. Avantajele competitive pot fi interne și externe. Intern se bazează pe costurile de producție mai mici ale companiei față de concurenți, iar externe - pe calitățile deosebite ale produsului, care formează o valoare pentru cumpărător.

Avantajele competitive sunt, de asemenea, împărțite în absolute și comparative sau relative. Sunt cunoscute teoria avantajelor absolute a lui A. Smith (Adam Smith, 1 723 - 1790) și teoria avantajelor comparative a lui D. Ricardo (David Ricardo, 1772 - 1823) (pentru mai multe detalii, vezi Dakhno II International Economics: Study Ghid. - K. : MAUP, 2006. - 248 p., p. 17).

Avantaje competitive absolute au produse cu valori unice de consum. Cu siguranță depășesc concurența pentru o vreme și devin monopoliști pe piață. Sursele unicității sunt: reputația de înaltă calitate, numele companiei (imaginea), satisfacția clienților, tehnologia, inovația, serviciul (livrare, garanție, credit, reparație, înlocuire etc.), calificarea și experiența angajaților, locația întreprinderii etc. .

Avantaje competitive comparative sunt evaluate prin compararea caracteristicilor care afectează eficienţa economică a vânzărilor. Un exemplu ar fi „analiza perechilor” care este folosită în cercetările de marketing. Atunci când efectuează o analiză, consumatorului i se cere să compare perechi de produse concurente. El trebuie să facă o alegere formulând avantaje competitive. Ca rezultat, se formează o evaluare a produsului. Cel mai adesea, bunurile de larg consum sunt comparate în acest fel.

Echivalența avantajelor competitive se manifestă și prin faptul că un produs care are un avantaj de preț pe o piață geografică poate să nu îl aibă pe alta. În schimb, dacă un produs este un eșec comercial pe o piață, poate fi un succes pe alta.

În contextul concurenței globale, strategia de creare a avantajelor competitive este în curs de modificare. Se bazează pe o paradigmă complet diferită, nu recunoaște granițele geografice între țări. Existența avantajului comparativ chiar și a celui mai înalt rang devine insuficientă. Factorii non-economici încep să joace un rol activ, de exemplu, restricțiile și beneficiile non-economice pe care statul le introduce în raport cu concurenții săi străini. Avantajele competitive ale unei firme în fața concurenței globale sunt direct proporționale cu avantajele acesteia în propria țară.

O nouă abordare a formării și implementării avantajelor competitive într-un spațiu geo-economic complex nu se încadrează în cadrul principiilor și metodelor tradiționale de management, ci necesită noua sa versiune - metamanagement sau scopul managementului.

Principalele surse de avantaj competitiv în industriile globale sunt economiile de scară, logistica, marketingul, precum și experiența globală, mobilitatea producției și capacitatea de a aplica tehnologie proprie pe mai multe piețe naționale.

În general, sursele de avantaj competitiv pot fi:

o factori economici;

o acte juridice de reglementare;

o factori structurali;

o factori tehnologici;

o masuri administrative;

o dezvoltarea infrastructurii;

o conștientizare;

o factori geografici;

o factori demografici;

o factori nelegali.

(Pentru mai multe detalii, vezi Dolzhansky I. S., Zagornaya T. A. Enterprise Competitiveness: Textbook. - M .: Center for Educational Literature, 2006. - 384 p., S. 36-43).

M. Porter consideră că concurența nu este un echilibru, ci schimbări constante. Prin urmare, competitivitatea este determinată de capacitatea de a se dezvolta constant: mai întâi pentru a obține un avantaj competitiv, apoi pentru a păstra acest avantaj, îmbunătățind constant produsul, tehnologiile de producție și alți factori. Trebuie să faci asta atât de repede încât concurenții să nu poată ajunge din urmă și să depășească. Este îmbunătățirea și reînnoirea ca un proces continuu care permite, potrivit lui M. Porter, crearea de avantaje competitive.

În lumea modernă, inovația este avantajul competitiv definitoriu care poate aduce super-profituri.

Inovaţie este o nouă abordare a producției și marketingului.

Acum are loc o reevaluare a valorilor - societatea trece de la o orientare economică la una inovatoare, de la acumularea de bogății materiale la acumularea de informații. Ca urmare a creării și acumulării de noi cunoștințe, societatea s-a mutat într-un nou stat - cunoașterea a devenit o forță productivă independentă și un factor de producție cu drepturi depline. Deja, ponderea noilor cunoștințe în creșterea PIB-ului în țările dezvoltate este de 70-85%.

În secolul XXI, competitivitatea se bazează în primul rând pe progresul științific și tehnologic, pe inovație și pe intelectualizarea principalilor factori de producție.

1. PARADIGMA MODERNĂ DE GESTIUNE A ACTIVITĂȚILOR INOVATIVE ALE MARI COMPANII

1.2. Rolul inovației în competiția globală

O caracteristică importantă a stării pieței de astăzi este creșterea continuă a rolului inovației pentru a obține succesul: o schimbare a situației din mediul extern necesită o revizuire a rolului și locului inovației în activitățile companiilor. O analiză a tendinței de dezvoltare a pieței mondiale în secolul al XX-lea, efectuată în lucrări,,, a dezvăluit principala caracteristică: dezvoltarea pieței este o creștere continuă a volatilității, instabilității și impredictibilității.

Până la sfârșitul secolului al XX-lea, s-au remarcat următoarele tendințe:

– internationalizarea pietelor;

– dezvoltarea rețelelor de calculatoare, conexiunea practică a marketingului și comerțului în timp real;

– afacerile capătă un caracter strategic (important sunt inovațiile, globalizarea afacerilor, furnizarea de servicii, informarea etc.);

- concurența între companii atinge un nou nivel și devine globală;

– cooperarea internațională constă din ce în ce mai mult în schimbul natural de tehnologie sau know-how.

S. A. Nekhaev demonstrează în lucrarea sa că în prezent există o integrare de sistem a piețelor mondiale și a economiilor regionale, toate sferele activității umane, rezultând o creștere economică accelerată, accelerarea introducerii tehnologiilor moderne și a metodelor de management. Potrivit S. A. Nekhaev, principalele procese care au loc în prezent sunt următoarele:

Integrarea statelor în sistemul economic mondial;

Globalizarea mijloacelor de comunicare;

Creșterea fluxurilor financiare internaționale brute și globalizarea piețelor financiare;

Globalizarea activităților companiilor și transformarea acestora în corporații transnaționale cu un accent evident pe piața informației și pe piața tehnologiilor avansate;

Avantajul competitiv este determinat acum de calitatea capitalului uman, de starea educației și de gradul de utilizare a științei și tehnologiei în producție; abundența forței de muncă și a materiilor prime nu mai este privită ca un avantaj competitiv.

S. Glazyev este convins că caracteristica cheie a sistemului economic mondial este concentrarea internațională a capitalului și globalizarea activității economice. Concentrarea capitalului transnațional și a producției a atins un nivel calitativ nou, permițându-ne să vorbim despre formarea unei noi ordini mondiale, în care capitalul internațional, corporațiile transnaționale și organizațiile internaționale încep să joace un rol decisiv.

Dezvoltarea economică modernă se caracterizează prin importanța principală a progresului științific și tehnologic și intelectualizarea principalilor factori de producție. Ponderea noilor cunoștințe încorporate în tehnologii, echipamente, educație a personalului, organizarea producției în țările dezvoltate reprezintă 80 până la 95% din creșterea PIB-ului. Introducerea noilor tehnologii a devenit un factor cheie de succes în competiția de pe piață, principalul mijloc de creștere a eficienței producției și de îmbunătățire a calității bunurilor și serviciilor. Inovația este o condiție necesară pentru succesul în lupta competitivă, permițând firmelor avansate să obțină super profituri prin însuşirea monopolului a rentei intelectuale generate de dezvoltarea de noi produse şi tehnologii.

O caracteristică importantă a creșterii economice moderne a devenit trecerea la un proces continuu de inovare. Intensitatea cercetării și dezvoltării determină în mare măsură astăzi nivelul dezvoltării economice. În competiția economică globală câștigă acele țări care oferă condiții favorabile cercetării științifice și progresului științific și tehnologic. Prin urmare, succesul anumitor firme în competiția globală este direct legat de politica științifică și tehnologică de stat a țărilor lor de origine.

În secolul XXI, potrivit lui S. Glazyev, competiția globală se va desfășura nu atât între țări, cât între sistemele de reproducere transnaționale, fiecare dintre acestea combinând sisteme naționale de educație a populației, acumulare de capital, organizații științifice și structuri de producție și afaceri care funcționează pe un scara pietei globale. Economia mondială va fi formată din mai multe astfel de sisteme, strâns legate între ele și determinând dezvoltarea economică globală.

Faptul că companiile încep să acționeze la scara sistemului economic global, intrând pe piețele internaționale și atrăgând resurse internaționale, indică globalizarea acestuia. Cu toate acestea, nu toate astfel de companii, după cum clarifică M. Porter, pot fi considerate globale.

Termenul „transnațional”, în general, descrie o companie care deține o cotă semnificativă din activitățile sale și interesele de piață în afara propriei țări. Spațiul de locuit al acestor companii este vast și variat; include diferite tipuri de organizații care operează în diferite industrii. Din punct de vedere strategic, însă, există două tipuri de industrii în care companiile multinaționale concurează: multi-local și global. Ele diferă în ceea ce privește economia și condițiile pentru succes.

În cazul industriilor multi-locale, compania urmează strategii independente pe fiecare dintre piețele sale externe; în același timp, ia în considerare problemele concurenței fără a ține cont de vreo piață anume. Fiecare afiliat de peste mări este o entitate independentă din punct de vedere strategic, iar operațiunile sale sunt în esență autonome. Sediul companiilor multinaționale coordonează controalele financiare și politicile de marketing la scară globală; pot centraliza o parte din cercetarea și dezvoltarea și producția de componente individuale. Dar activitățile de strategie și operaționale rămân complet descentralizate. Fiecare ramură este un centru de profit; se presupune că contribuția sa la dezvoltarea companiei ar trebui să corespundă unor oportunități specifice ale pieței.

Într-o industrie multi-locală, conducerea companiei încearcă să opereze eficient într-o serie de poziții globale - cu cerințe diferite de produs, rate de creștere, condiții competitive și riscuri politice. Compania preferă ca managerii locali să facă tot ce este necesar pentru a obține succesul în cercetare și dezvoltare, producție, marketing și vânzări, sporindu-și responsabilitatea pentru rezultatul final. Cu alte cuvinte, compania concurează cu alte companii multinaționale și concurenți locali în mod individual pe fiecare piață individuală.

Spre deosebire de industriile multilocale, așa cum subliniază M. Porter, o industrie globală „împletește” sistemul global de producție și relațiile de piață ale unei companii față de un sistem similar al altei companii. În acest caz, filialele din diferite țări sunt foarte dependente unele de altele în ceea ce privește operațiunile și strategia lor. O filială dintr-o țară se poate specializa în producția doar a unei anumite părți din întreaga gamă de produse a companiei, schimbând produse cu alte ramuri ale sistemului. Țintele de profit în fiecare țară pot fi diferite, în funcție de impactul individual asupra poziției valorice sau eficienței sistemului la nivel mondial - sau de poziția unui anumit afiliat față de cel mai important competitor global al acestuia. O companie poate stabili prețuri într-o țară în funcție de efectul pe care dorește să obțină în altă țară. Într-un mediu de afaceri global, managementul companiei concurează la nivel global cu un număr mic de alte companii transnaționale de pretutindeni. Strategia este dezvoltată la nivel central, iar diferitele aspecte ale activităților operaționale pot fi fie descentralizate, fie centralizate - totul depinde de ceea ce dictează economia și eficiența. Compania se străduiește să răspundă nevoilor specifice ale pieței locale, încercând în același timp să evite reducerea eficienței sistemului global în ansamblu.

O companie globală (indiferent de naționalitate) încearcă să controleze principalele pârghii de influență - de la economia internațională de producție până la fluxurile de numerar ale concurenților săi străini. Luând acțiuni neobișnuite (de exemplu, scăderea prețului unui produs important sau scăderea prețurilor pe piețele cheie), compania face dificilă și costisitoare să răspundă concurentului său. Scopul principal este de a crește propria eficiență și de a reduce eficiența concurenților săi.

Cu toate acestea, nu toate companiile ar trebui să dezvolte o strategie globală. În timp ce profitul din concurența globală poate fi enorm, riscul este, de asemenea, enorm. Concurența globală necesită schimbări majore în strategie și operațiuni. Concurența globală necesită, de asemenea, utilizarea unui număr de abordări non-standard pentru gestionarea unei afaceri transnaționale, de exemplu:

Proiecte majore de investiții cu rentabilitate zero sau chiar negativă a capitalului investit;

O mare varietate de obiective financiare în diferite filiale străine;

O gamă de produse este în mod deliberat supraproiectată sau vândută la prețuri mici pe unele piețe;

Ideea pozițiilor de piață în fiecare țară în parte ca elemente interdependente, mai degrabă decât independente unele de altele, ale portofoliului global, care ar trebui crescute sau reduse în funcție de profitabilitate;

Crearea de capacități de producție în țări cu costuri de muncă atât mari, cât și mici.

Un studiu al strategiilor companiilor globale de succes a condus la presupunerea că un grup mare de companii internaționale au potențial global, deși uneori nu sunt conștienți de acest lucru. Aproape fiecare industrie care este acum globală (cum ar fi automobilele și televizoarele) nu a fost odată globală. Fiecare companie trebuie să își evalueze corect potențialul și să înțeleagă dacă este capabilă să treacă de la concurența multilocală la cea globală și cât de profitabilă este o astfel de tranziție pentru ea. Și din moment ce nu există nicio garanție că afacerea poate deveni globală, compania trebuie să fie pregătită să accepte investiția de capital mare pe care o presupune în mod inevitabil concurența globală.

Înțelegerea modernă a rolului inovației și activităților inovatoare ale companiilor în competiția globală are o istorie lungă. Încercările de a explica fenomenul competitivității și motivele formării acestuia au fost făcute în secolul al XIX-lea. Teoria avantajului absolut propusă de A. Smith a putut explica de ce țările, având resurse economice, pot beneficia de dezvoltarea comerțului internațional, indiferent dacă sunt exportatoare sau importatoare. D. Ricardo a fundamentat teoria avantajului comparativ, subliniind că principiul avantajului absolut este doar un caz special. El a demonstrat că resursele economice – naturale, forță de muncă etc. – sunt distribuite inegal între țări și că producția eficientă a diverselor bunuri necesită tehnologii sau combinații de resurse diferite. D. Ricardo a ajuns la concluzia că avantajele, atât absolute, cât și comparative, pe care le au țările nu sunt date o dată pentru totdeauna.

Teoria Heckscher-Ohlin a comerțului internațional a explicat motivele formării anumitor domenii de comerț exterior. Țările exportă în principal produse ale căror costuri de producție sunt dominate de resursele lor relativ în exces și, prin urmare, permit ca acestea să fie oferite la un preț mai mic. Cu toate acestea, la mijlocul anilor 1950, un test empiric de către economistul american W. Leontiev a principalelor concluzii ale teoriei Heckscher-Ohlin bazat pe date privind economia SUA pentru 1947 a condus la un paradox: în importurile din SUA, unde capitalul era o factorul în exces, bunurile intensive în capital au prevalat.

Teoria ciclului de viață al produsului, prezentată la mijlocul anilor 1960 de R. Vernoy, explică dezvoltarea comerțului mondial pe baza ciclului de viață al produsului. Pe măsură ce ciclul de viață al unui produs se dezvoltă, producția acestuia trece din țara în care a fost dezvoltat produsul în țări cu factori de producție mai ieftini. În același timp, costurile de producție mai mici sunt considerate în continuare principala condiție pentru câștigarea concurenței.

La începutul anilor '80, P. Krugman și K. Lancaster au propus o alternativă la explicația clasică a comerțului internațional, bazată pe așa-numitele economii de scară, a căror esență este aceea că, cu o anumită tehnologie și organizare a producției, de lungă durată. costurile medii pe termen scad pe măsură ce volumul producției crește, adică există o economie datorată producției de masă. Comerțul internațional permite formarea unei piețe unice integrate și, astfel, face posibilă oferirea consumatorilor mai multe produse și la prețuri mai mici. Cu toate acestea, realizarea economiilor de scară, de regulă, duce la o încălcare a concurenței perfecte, deoarece este asociată cu concentrarea producției și consolidarea firmelor. În acest caz, comerțul internațional este din ce în ce mai concentrat în mâinile unor firme internaționale gigantice, corporații transnaționale, ceea ce duce inevitabil la o creștere a volumului comerțului intra-companie, ale cărui direcții sunt adesea determinate nu de principiul avantajului comparativ sau diferențe în disponibilitatea factorilor de producție, ci de obiectivele strategice ale companiei în sine.

În 1991, M. Porter a propus o nouă înțelegere a rolului inovației și activităților inovatoare ale companiilor în competiția globală. Faptul evident este că, în condițiile moderne, o parte semnificativă a fluxurilor de mărfuri ale lumii este asociată nu cu avantaje naturale, ci cu avantaje dobândite, formate intenționat în cursul competiției. Pornind de la faptul că pe piața mondială concurența este între firme, nu între țări, M. Porter demonstrează că singurul concept rezonabil pentru explicarea competitivității la nivel național este productivitatea, înțeleasă ca volumul de producție produs de o unitate de muncă sau capitalul cheltuit. Productivitatea, în opinia sa, este principalul determinant al nivelului de trai pe termen lung, principala sursă de venit național pe cap de locuitor.

De fapt, singura sursă de venit atât pentru populație, cât și pentru stat, și de aici și îmbunătățirea nivelului de trai și bunăstării țării, sunt firmele individuale care sunt generatoare de venit, dacă în această țară se creează anumite condiții care să permită firmelor să atingă o productivitate ridicată şi să fie competitive.pe piaţa internaţională.

Avantajul comparativ prin costuri mai mici ale factorilor (de exemplu, forța de muncă, materii prime, capitalul sau infrastructura) sau volumul încă există, dar în majoritatea industriilor nu mai oferă un avantaj competitiv. Globalizarea permite acum firmelor să obțină avantaje comparative din factorii de producție, cum ar fi materiile prime, capitalul și chiar cunoștințele științifice originale care pot fi găsite oriunde și să răspândească activități individuale în țări pentru a profita de forța de muncă sau capitalul ieftin.

Avantajul competitiv al unei locații nu decurge direct din disponibilitatea unor factori de producție sau de volum ieftini, ci din cea mai mare productivitate în utilizarea acestor resurse. Cele mai dinamice și inovatoare companii din astfel de locații își pot depăși concurenții de pretutindeni – chiar și concurenții consacrați care profită de inputuri ieftine sau economii de scară combinate cu practici de lucru învechite. În competiția de productivitate, firmele se extind la nivel global pentru a accesa factorii de producție și piețe, dar avantajul competitiv rezultă din inovare și creșterea productivității.

Astăzi, a devenit general acceptat că companiile obțin avantaje competitive numai prin inovare, , , , , , , și . Deși fiecare companie de succes are propria strategie, principiile de bază ale operațiunilor, natura și evoluția lor sunt fundamental aceleași pentru toți: doar îmbunătățirile și inovațiile constante pot atinge un nivel ridicat de performanță și îl pot crește în timp.

O companie, care a obținut avantaje competitive, le poate menține după aceea numai cu ajutorul îmbunătățirilor continue, deoarece aproape orice realizare poate fi repetată - concurenții vor ocoli imediat și sigur orice companie care încetează să se îmbunătățească și să inoveze. Uneori, economiile de scară, relațiile cu clienții sau canalele de distribuție de încredere sunt suficiente pentru a susține o companie inertă de ani sau chiar decenii. Mai devreme sau mai târziu, însă, concurenții mai dinamici vor găsi modalități de a ocoli aceste avantaje prin inovațiile lor; sau creați modalități mai bune sau mai ieftine de a face aceeași afacere.

Sursa inovației este cunoștințele pe care compania le dobândește în cursul activităților sale. Sunt cunoștințele dobândite în cursul cercetării și dezvoltării care se concretizează sub formă de inovații, inovații și inovații, înregistrate sub formă de brevete, invenții și certificate de drepturi de autor. Cunoașterea este punctul de plecare pentru o companie pentru a inova. Prin urmare, dobândirea cunoștințelor, gestionarea acesteia și utilizarea lor în cercetare și dezvoltare este o componentă importantă a managementului inovării, care este clasificată drept managementul cunoștințelor.

În general, procesul de management al cunoștințelor este un proces de obținere, generalizare, acumulare, stocare, protejare și aplicare a cunoștințelor. O strategie de management al cunoștințelor poate fi înțeleasă ca un echilibru de resurse și capacități bazate pe cunoștințe în raport cu cunoștințele necesare pentru a obține produse sau servicii care le pot depăși pe cele ale concurenților. Identificarea care resurse și capacități bazate pe cunoștințe sunt relevante, unice și unimitabile, precum și măsura în care acele resurse și capacități susțin produsul și poziția companiei pe piață, este un element esențial al unei strategii de management al cunoștințelor.

Pentru a forma o strategie de management al cunoștințelor, se poate folosi schema tradițională de analiză SWOT („Puncte – Puncte slabe – Oportunități – Amenințări”). În esență, compania trebuie să transforme analiza SWOT într-o hartă a deținerii anumitor cunoștințe și abilități pentru a înțelege mai bine avantajele și slăbiciunile sale competitive. Ea poate folosi acest card ca ghid pentru managementul cunoștințelor, întărindu-și astfel punctele forte și protejându-și sau reducându-și punctele slabe în cunoștințe.

Deși cunoștințele sunt dinamice, harta strategică a cunoștințelor prezentată în Figura 4 oferă un instantaneu al locului în care se află firma astăzi, precum și profilurile strategice și ale concurenței dorite. În plus, poate fi folosit pentru a recrea traiectorii de cunoștințe istorice și predictive ale companiei.

Figura 4 - Harta cunoștințelor strategice ale companiei

Cunoștințele fundamentale reprezintă un minim și creează o anumită barieră la intrarea în industrie, a cărei deținere asigură „participarea la joc”. Cu toate acestea, acest lucru nu poate asigura valoarea competitivă pe termen lung a firmei.Cunoștințele care asigură succesul oferă firmei un potențial competitiv. O companie poate avea același nivel, perspectivă sau calitate de cunoștințe ca și concurenții săi, dar cunoștințele specifice o pot ajuta să folosească o strategie de diversificare. Cunoștințele inovatoare permit companiei să conducă în industrie și reprezintă o cunoaștere specială care oferă companiilor posibilitatea de a schimba „regulile jocului”.

Folosind harta strategică a cunoștințelor, pot fi identificate o serie de posibile lacune de cunoștințe. Cu o evoluție strategică îmbunătățită a resurselor și capacităților bazate pe cunoștințe, o companie poate determina ce cunoștințe să dezvolte sau să dobândească. Având în vedere aspectul strategic al managementului cunoștințelor, managementul cunoștințelor într-o firmă ar trebui să se concentreze direct pe eliminarea decalajelor strategice.

Combinația „achiziție – utilizare a cunoștințelor” și identificarea surselor de achiziție a cunoștințelor oferă o imagine a stilurilor de management al cunoștințelor din companie, prezentată în Figura 5.

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Figura 5 - Stiluri de management al cunoștințelor ale firmei

Firmele axate pe utilizarea cunoștințelor interne profesează cel mai conservator stil de management, cele care integrează pe deplin dobândirea cunoștințelor și funcționarea acesteia, indiferent de sarcinile curente și de sfera organizației (inovatori nemărginiți) reprezintă un exemplu de management cel mai agresiv. stil. În industriile intensive în cunoaștere, acestea din urmă depășesc de obicei concurenții cu stiluri mai conservatoare. De asemenea, este necesară o strategie agresivă atunci când o companie rămâne în urmă față de concurență.

Companiile cu un stil conservator de management al cunoștințelor văd cunoștințele ca pe un bun care trebuie protejat. Firmele agresive văd noile cunoștințe ca rezultat al unui proces de distrugere a cunoștințelor învechite: nu așteaptă ca concurenții să distrugă valoarea cunoștințelor pe care le dețin astăzi. Firmele agresive acordă mai puțină atenție creării de bariere în calea schimbului sau transferului de cunoștințe. Ei își apără poziția în posesia cunoștințelor prin recrutarea și cultivarea lucrătorilor inteligenți, loiali și competenți, menținând o cultură comună de învățare, integritate și cooperare.

În industriile în care majoritatea firmelor folosesc un stil de management conservator, cunoștințele se răspândesc lent în întreaga industrie, iar oportunitățile de învățare sunt în mare măsură limitate. În industriile în care există multe firme agresive, cunoștințele circulă rapid, avantajul acestor companii se bazează pe capacitatea de a absorbi cunoștințele externe, de a le agrega cu obiective interne și de a forma o nouă viziune mai rapid decât o fac concurenții.

Considerarea economiei prin prisma clusterelor, mai degrabă decât împărțirea tradițională în industrii și sectoare de industrie, permite o înțelegere mai profundă a factorilor externi care stimulează activitatea inovatoare a companiilor și formarea avantajelor lor competitive.

Un cluster poate fi definit ca un sistem de firme și organizații interconectate și interdependente în activitățile lor, care au aceeași locație geografică, a căror semnificație în ansamblu depășește simpla sumă a componentelor sale. Majoritatea membrilor clusterului nu concurează direct între ei, ci deservesc diferite segmente ale industriei. Odată ce s-a format un cluster, există sprijin reciproc pentru toate industriile din grup. Sprijinul este răspândit pe orizontală prin schimbul liber de cunoștințe și informații. Concurența agresivă într-o industrie se extinde la alte industrii din cadrul clusterului prin transfer de tehnologie, dezvoltarea poziției pe piață și diversificarea operatorilor. Intrarea pe piață din alte industrii din cadrul clusterului stimulează modernizarea prin stimularea abordărilor de cercetare și dezvoltare și facilitând introducerea de noi strategii și competențe. Prin canalele furnizorilor și consumatorilor în contact cu multe companii concurente, există un flux liber de informații și inovare. Relațiile din cadrul unui grup, adesea destul de neașteptate, duc la noi moduri de concurență și noi oportunități. Un astfel de cluster devine un mijloc de menținere a diversității și de depășire a îngustării de opinii, a inerției, a lipsei de flexibilitate, un mecanism de diseminare a cunoștințelor și informațiilor, de promovare a inovării și de formare a avantajelor competitive.

Formarea de avantaje competitive bazate pe inovații poate fi realizată doar prin implementarea lor, implementarea în produse noi și în utilizarea noilor tehnologii. Aceasta, la rândul său, aduce companiile la un nou nivel tehnologic, oferind superioritate tehnologică față de concurenți, pe baza căruia se formează avantaje competitive. Pentru a reuși în competiția globală, nu este suficient ca o companie să aibă avantaje competitive; este important să aleagă și să-și formeze strategia corectă. Prin urmare, strategia companiei și managementul strategic devin o verigă intermediară în acest lanț.

Secvența dezvăluită „cunoaștere – inovare – superioritate tehnologică – avantaje competitive – strategia și managementul strategic al companiei – succesul în competiția globală” explică etapele actuale ale obținerii succesului în competiția globală, fundamentează importanța cunoașterii și inovării în competiție, leagă indisolubil managementul cunoștințelor, managementul inovator, tehnologic și strategic. Acest lucru determină o nouă înțelegere în managementul companiilor globale și o viziune din partea conducerii de vârf.

Figura 6 prezintă etapele succesului în competiția globală, a cărei verigă inițială este cunoașterea. În funcție de cunoștințele de care dispune compania, acestea sunt concretizate în anumite inovații, inovații sau inovații care sunt implementate în tehnologiile relevante pe care concurenții nu le au. Aceste tehnologii creează avantaje competitive și, cu strategii adecvate, asigură succesul competitiv. La rândul său, cutare sau cutare strategie necesită tehnologii obținute din rezultatele corespunzătoare de cercetare și dezvoltare. Acestea din urmă determină cunoștințele care trebuie deținute.

Caracteristicile competiției internaționale. Specificul concurenței pe piețele mondiale Concurența globală

Figura 6 - Etapele succesului în competiția globală

Astfel, rolul inovațiilor în competiția globală constă în faptul că oferă oportunități companiilor care desfășoară activități inovatoare, prin implementarea lor, de a asigura dominația tehnologică pe piață și victoria în competiție, sub rezerva unei strategii bine formulate. Succesul în competiția globală, în cele din urmă, depinde de viziunea și înțelegerea de către conducerea de vârf a companiilor a strategiei corect alese și implementate pe baza avantajelor competitive formate.

Relația identificată între cunoaștere, inovație, dominație tehnologică și succes în competiția globală poate fi confirmată de materialul statistic prezentat în secțiunea următoare.


1

Se dă definiţia categoriei „concurenţă globală” şi se dezvăluie locul acesteia în sistemul de tipuri de competiţie. Se arată că originile categoriei competiției globale se află în teoria competiției spațiale. Concurența spațială este concurența producătorilor (vânzătorilor de mărfuri) pentru o cotă din spațiul pieței în condiții de concurență imperfectă prin influențarea prețului. Concurența globală este o competiție care ignoră granițele de stat, adică. subiectele concurentei vin din afara, gasind obiecte de aplicare intr-o tara data. Formarea competiției globale a trecut prin mai multe etape, în urma dezvoltării fenomenului globalizării în sine. Criteriul pentru aceste etape ar trebui luat în considerare dezvoltarea caracteristicilor cantitative ale fenomenului în modificările sale calitative. Este necesar să se facă distincția între conceptele de concurență globală și concurență pe piața globală (mondială). Diferența dintre unul și celălalt se bazează pe posibilitatea (imposibilitatea) de a-ți crea propriul spațiu de piață

competitie globala

competiție spațială

1. Globalizarea economiei mondiale / ed. M. Osmova, A. Boycenko. - M. : INFRA-M., 2006. - S. 7.

2. Delyagin M. Rusia în competiția globală. Criza mondială: Toriul comun al globalizării. - M. : INFRA-M, 2003. - S. 273.

3. Raport privind starea pieței cimentului din Rusia [Resursă electronică]. - Mod de acces: http://www.rucem.ru/?fn_mode=fullnews&fn_id=2578 (data accesului: 18.04.2012).

4. Porter M. Concurs: traducere din engleză. : studii. indemnizatie - M.: ID „Williams”, 2000. - S. 293-294.

5. Reut A., Chaika F. Europa construiește o „cortina de fier” pentru capitala Rusiei // Izvestia. -2007. - 12 iulie.

6. Shikhalev S.L., Zobova L.L., Shabashev V.A. Teoria concurenței spațiale ca bază pentru determinarea spațiului pieței de mărfuri. - Kemerovo: Practică, 2007. - S. 54.

7. Hotelling H. Stability in Competition // Jurnal economic. - 1929. - Vol. XXXIX. - Nr. 39.

Introducere

Fenomene noi din economia mondială, care se numesc „globalizare”, au condus în mod natural la apariția de noi termeni. Acestea includ, în special, conceptul de „concurență globală”. În același timp, autorii multor publicații iau în considerare modul în care subiecții pieței mondiale operează în condițiile concurenței globale, dar nu dau o definiție a acestui fenomen. Între timp, pentru a înțelege care ar trebui să fie algoritmul de comportament al unui subiect individual sau al unei țări în ansamblu în condițiile schimbate, trebuie să aveți o idee clară despre esența fenomenului în sine.

Ce se ascunde în spatele termenului de „concurență globală” – este concurență universală, atotpătrunzătoare, „lupta tuturor împotriva tuturor”, sau concurență pe piețele globale, sau competiția principalelor subiecte ale pieței globale? Nu există un singur punct de vedere general acceptat. Nu există un răspuns fără echivoc la întrebarea când poate fi folosit acest termen, când s-a manifestat în totalitate concurența globală. Se poate susține că s-a manifestat în legătură cu activitățile companiilor transnaționale? Dar în acest caz, majoritatea tezelor despre consecințele acestei competiții sunt și ele discutabile, care pot fi reduse la două grupuri opuse - concurența în epoca globalizării se stinge sau devine mai acerbă. Cu alte cuvinte, există mai multe întrebări decât răspunsuri. În același timp, întrucât fenomenul concurenței globale este tânăr, ca și globalizarea economiei în sine, se mai poate vorbi despre tendințele care sunt prezente în prezent. Astfel, scopul studiului este de a determina categoria „concurenței globale” și locul acesteia în sistemul formelor de concurență.

Întrucât concurența globală este a priori asociată cu o anumită natură transfrontalieră a proceselor economice din spațiul economic global, considerăm că răspunsurile la aceste întrebări ar trebui căutate în teoria concurenței spațiale.

Metode de cercetare

Termenul „competiție spațială” conține o dihotomie, adică. prezența a două componente - spațiu și competiție. Fiecare dintre ele trebuie analizat din punctul de vedere al postulatelor de bază ale teoriei economice. Această premisă economică aparent simplă întâmpină inițial o dificultate semnificativă. Constă în faptul că în teoria economică factorul spațiu este rar luat în considerare. La discutarea formelor de concurență în sens clasic, acest fenomen a fost adesea luat în considerare fără a ține seama de aspectul spațial, cu excepția cazurilor în care factorii de distribuție spațială ar putea afecta prețurile factorilor de producție. În teoria economică, factorul spațiu nu a fost considerat ca fiind semnificativ teoretic, s-a crezut că este o variabilă exogenă, care nu a fost recunoscută ca o caracteristică integrală a funcționării sistemului economic.

Apariția teoriei concurenței monopoliste la sfârșitul anilor 1920, în care este prezent conceptul de diferențiere spațială, a dat impuls apariției studiilor despre aspectul spațial al concurenței. Iar problema practică a vânzării mărfurilor pe piețe a stimulat creșterea acestor studii teoretice.

Rezultatele cercetării și discuții

Este bine cunoscut faptul că modelul de concurență spațială ia în considerare efectul pe care spațiul îl are asupra prețurilor și echilibrului general atunci când firmele sunt dispersate, iar costurile de transport joacă un rol semnificativ în prețul final. Atragem atenția asupra faptului că există o tradiție americană și europeană de a studia economia spațială în general și competiția spațială în special. Tradiția europeană include cercetările în primul rând ale oamenilor de știință germani care au pus bazele teoriei. G. Hotelling a fost primul care a introdus termenul de „concurență spațială” în economie în 1929. El a ajuns la concluzia că, în condiții de concurență monopolistă, o firmă care se află în postura de cvasimonopol își creează propriul spațiu de piață. Consecința acestei premise a fost apariția termenului de „concurență spațială”, care înseamnă comportamentul posibil al subiectului în spațiul posibil al pieței și influența spațiului (adică distanța) asupra prețului.

Tradiția americană își are originea în lucrarea lui J. Clark și F. Vetter (1924). Cercetarea modernă este reprezentată de lucrările lui M. Porter, P. Krugman, J. Stigler.

Prin concurență spațială, înțelegem concurența producătorilor (vânzătorilor de mărfuri) pentru o cotă din spațiul pieței în condiții de concurență imperfectă prin influențarea prețului.

Subiectele concurenței spațiale sunt, de regulă, întreprinderi mari separate în spațiu (adică situate pe piețe teritoriale diferite). Obiectul concurenței spațiale este cota de piață extinsă în spațiu.

Întrebarea se pune în mod firesc cu privire la locul competiției spațiale între formele tradiționale de competiție. Acest tip de competiție poate fi considerată o competiție comportamentală în condiții de concurență imperfectă. Considerăm că este necesar să se facă distincția între „concurența spațială” și „concurența în spațiul pieței”. Criteriul pentru o astfel de împărțire este posibilitatea (sau lipsa acesteia) de a-și crea propriul spațiu de piață de către subiecții concurenței. Concurența în spațiul pieței înseamnă că formele și tipurile tradiționale de concurență se manifestă într-o piață preformată (adică deja existentă). Ca urmare a concurenței spațiale, firma își poate extinde (mărește) domeniul de activitate. Pentru că, după cum știți, concurența vine din afară.

Înainte de apariția termenului de „concurență globală”, era folosit pe scară largă conceptul de „concurență teritorială”, a cărui esență era aceea că două sau mai multe teritorii concurau în comerțul exterior sau exista o luptă pentru noi piețe, pentru deținerea de resurse. . Cu toate acestea, pentru a înțelege particularitățile concurenței globale, este necesar să înțelegem în mod clar principalele caracteristici ale procesului de globalizare, deoarece definiția „concurenței globale” este definită de termenul „global”. În același timp, subliniem că concurența ar trebui considerată și ca un proces. Concurența, înțeleasă ca proces, există atâta timp cât nu există bariere arbitrare la intrarea pe piață.

M. Porter, descriind secretele succesului companiilor globale, subliniază că, dacă o companie internațională dorește să obțină un succes serios, va trebui să se îndepărteze de la un concurent multilocal (care permite ramurilor individuale să concureze independent pe diverse piețe locale) într-o organizaţie globală care orientează întregul sistem global de producţie.şi poziţii de piaţă pentru a lupta împotriva concurenţei. Astfel, M. Porter subliniază schimbări atât în natura activității subiectului concurenței globale, cât și în însăși esența acestui subiect. Cu toate acestea, M. Porter nu oferă o definiție clară a concurenței globale.

Mijloace de concurență precum reducerea costurilor, îmbunătățirea calității și extinderea gamei de bunuri și servicii devin un fel de locomotivă a globalizării. Economistul american J. Garrett consideră că concurența în creștere în comerțul mondial este unul dintre cele trei mecanisme principale ale globalizării.

M. Delyagin consideră că „concurența globală este o competiție degenerată a erei globalizării, desfășurată sub dominația monopolurilor globale, în piețele fuzionate, atât prin măsuri economice, cât și non-economice, care este dură, atotcuprinzătoare și duce la degradarea inevitabilă a celor mai slabi participanți”. Dar această definiție descrie mai degrabă natura concurenței globale decât să-i definească esența. Unii cercetători străini propun să folosească un nou termen pentru competiția modernă - „hipercompetiție”.

Atragem atenția asupra faptului că dezvoltarea aspectelor teoretice ale concurenței globale urmează practică. Încă nu este suficient timp pentru a înțelege și explica pe deplin aceste procese. Prin urmare, concluziile noastre sunt speculative. Deși tendințele pot fi deja urmărite.

Pe baza utilizării principalelor prevederi ale teoriei concurenței spațiale, se poate da cea mai generală definiție a concurenței globale. În opinia noastră, concurența globală este o competiție care ignoră granițele de stat, adică. subiectele concurentei vin din afara, gasind obiecte de aplicare intr-o tara data.

Într-adevăr, în condițiile moderne, activitățile corporațiilor relativ mari includ dezvoltarea de piețe netradiționale (geografic) pentru acestea sau încercări de a intra pe piețe care au fost deja divizate de alte companii. Pe de altă parte, trebuie să te aperi de concurenții care vin din exterior. Astfel, compania trebuie să-și construiască strategia atât defensivă, cât și ofensivă.

Potrivit economistului englez D. Marshall, „în fața ochilor noștri, ordinea mondială, care a fost caracterizată de dominația „capitalismelor naționale” concurente între ele, devine un lucru al trecutului, iar o nouă ordine vine în ea. loc, care creează capitalismul transnațional”.

Considerăm că formarea competiției globale a trecut prin mai multe etape în urma dezvoltării fenomenului globalizării în sine. Criteriul pentru aceste etape ar trebui luat în considerare dezvoltarea caracteristicilor cantitative ale fenomenului în modificările sale calitative.

Orez. 1. Locul concurenței globale în sistemul formelor de concurență.

Este necesar să se facă distincția între conceptele de „concurență globală” și „concurență pe piața globală (mondială)”. Diferența dintre unul și celălalt se bazează pe posibilitatea (imposibilitatea) de a-și crea propriul spațiu de piață. Astfel, este posibil să se clarifice definiția concurenței globale - aceasta este o concurență care ignoră granițele de stat și face posibilă formarea propriului spațiu de piață pentru un anumit subiect.

Există o serie de trăsături distinctive ale concurenței în epoca globalizării. În primul rând, întărirea rolului statului, exprimat în sprijinirea activităților companiilor naționale pe piețele mondiale. Așadar, în Germania se creează un organism special pentru a contracara companiile rusești. Toate țările importante ale UE impun restricții la importul unui număr de mărfuri: produse agricole, oțel, textile etc. Autoritățile statelor individuale din cadrul Uniunii Europene restricționează accesul la rețelele de distribuție, chiar și unele pentru altele. Principalul rezultat al globalizării este extinderea concurenței de la nivelul firmei la nivelul guvernamental. În prezent, potențialul economic al unui loc este mult mai dependent de parametrii instituționali, care sunt în mare măsură modelați de influența guvernului. Se poate concluziona că concurența globală este caracterizată și ca „concurență instituțională”. Dacă țările doresc să atragă factori mobili de producție la nivel internațional, guvernele naționale trebuie să intre în competiție instituțională cu guvernele străine.

În al doilea rând, în competiție intervin și organismele supranaționale. Astfel, Parlamentul European interzice companiilor străine să cumpere întreprinderi de gaz și electricitate din Europa. Este clar că motivul de bază al acestui lucru este împiedicarea gazpromului rusesc să intre pe piața europeană. În același timp, banca rusă VTB este pregătită să vândă un pachet de acțiuni în corporația aerospațială EADS, deoarece europenii nu au vrut să permită Rusiei să participe la producția de Airbus. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, vorbim despre industrii importante din punct de vedere strategic. Se poate concluziona că metodele ascunse de protecționism sunt în creștere atât la nivel național, cât și la nivel supranațional.

În al treilea rând, manifestarea competiției globale are o conotație națională distinctă. Prin această teză ne referim la faptul că la competiția globală participă reprezentanți ai fiecărei țări îndepărtate.

În al patrulea rând, deoarece orice competiție este un proces, concurența globală, ca și concurența în general, tinde să devină opusul său - monopolul. Astăzi, există un proces de creare, în primul rând de către companiile transnaționale, a structurilor de tip oligopol. În economiile avansate, se poate observa apariția în multe (dacă nu în toate) industrii a două sau trei companii dominante care se ciocnesc între ele (concurează) pe piețele tuturor țărilor.

Nivelul de dezvoltare și starea mediului concurențial variază în funcție de industrie sau piață, care este asociată cu diferite condiții de funcționare, istoricul și stadiul de dezvoltare a industriei, situația prețurilor, modificările acesteia și mulți alți factori semnificativi. Acest lucru necesită dezvoltarea unor măsuri speciale pentru dezvoltarea concurenței în industriile individuale.

De exemplu, industria cimentului este printre industriile cu cea mai rapidă creștere din lume. Folosind această industrie ca exemplu, se poate urmări modul în care concurenții își creează spațiul de piață prin pătrunderea pe piețele altor țări. Astăzi, Rusia se află pe locul cinci în lume în ceea ce privește producția de ciment, după China, India, Statele Unite și Japonia.

În martie 2012, importurile de ciment în Rusia s-au ridicat la 195,7 mii de tone. Față de aceeași perioadă a anului trecut, a existat o „decolare” a livrărilor de ciment importate de peste două ori - creșterea s-a ridicat la 102,1 mii tone. Principala contribuție la această creștere a avut-o creșterea furnizării de ciment către Rusia din Turcia - cea mai importantă sursă de importuri de ciment. În martie 2012, din Turcia au fost importate 65,7 mii tone de ciment, ceea ce este de 2,2 ori mai mare decât în aceeași lună a anului precedent. Astfel, rata de creștere a importurilor turcești s-a dovedit a fi aproape aceeași cu ritmul de creștere a tuturor importurilor de ciment către Rusia în aceeași perioadă din toate țările. În același timp, Rusia însăși a început să importe ciment nu numai din țările partenere tradiționale din această industrie (Ucraina), ci și din China și Mongolia. Datele date ilustrează bine teza despre formarea zonei sale de piață de către subiectele concurenței globale.

Din documentul privind obligațiile Federației Ruse la aderarea la OMC privind accesul pe piața de mărfuri, rezultă că Rusia va reduce taxele la importurile de ciment de la 5 la 3%, adică. de aproape 2 ori. La momentul aderării la OMC, cota de 5% poate fi menținută, dar deja în 2013 ar trebui redusă la 3%. Se poate aștepta ca reducerea taxei de la 5 la 3% să contribuie la creșterea ofertei de produse importate. Pe de o parte, aceasta va crește concurența între producătorii ruși, pe de altă parte, va crește concurența între producătorii interni și străini. În aceste condiții, este necesar sprijinul indirect al producătorilor naționali din partea statului.

concluzii

Una dintre principalele trăsături ale globalizării economice este natura sa transfrontalieră, astfel încât analiza categoriei „concurență globală” ar trebui asociată cu teoria spațiului economic. Metodologia economiei spațiale a făcut posibilă definirea concurenței globale ca o competiție care ignoră frontierele de stat, i.e. subiectele concurentei vin din afara, gasind obiecte de aplicare intr-o tara data. Această abordare face posibilă distingerea între concurența globală și concurența pe piețele globale și nu se pune un semn egal între ele. Una dintre trăsăturile caracteristice ale concurenței globale este întărirea rolului statului în activitatea economică externă, care la rândul său necesită determinarea nivelului de intervenție a statului.

Recenzători:

  • Shabashev V.A., Doctor în Economie, Profesor, Șef al Departamentului de Teorie Economică a Facultății de Economie, Universitatea de Stat Kemerovo, Kemerovo.
  • Surnin V.S., Doctor în Economie, Profesor al Departamentului de Economie Regională, Facultatea de Economie, Universitatea de Stat Kemerovo, Kemerovo.
Zobova L.L., Orlova E.K. CONCURENȚA GLOBALĂ CA O VARIETATE DE CONCURENȚĂ SPAȚIALĂ // Probleme moderne ale științei și educației. - 2012. - Nr 4.;
URL: http://science-education.ru/ru/article/view?id=6765 (data accesului: 15/01/2020). Vă aducem la cunoștință jurnale publicate de editura „Academia de Istorie Naturală”

Manualul discută structura sistemului socio-economic (SES) al țării și caracteristicile metodologice ale prognozării acestuia, baza informațională a prognozei și calculelor analitice. O atenție deosebită se acordă abordării structural-funcționale și integrate în rezolvarea celor mai complexe probleme de prognoză, se are în vedere experiența țărilor străine avansate. Manualul contine intrebari pentru autocontrol, teste care vor ajuta atat la consolidarea materialului parcurs, cat si la pregatirea examenului sau testului la ritmul de `Prognoza Economica Nationala`. Pentru profesorii și studenții instituțiilor de învățământ economic superior, precum și pentru toți cei interesați de problematica prognozării obiectelor și proceselor socio-economice.

Sistemul economic național al țării este prezentat în contextul studierii stării actuale și a tendințelor de dezvoltare a potențialului economic total în ansamblu și a elementelor sale constitutive: resurse naturale, producție, forță de muncă, potențiale științifice, economice străine. Pentru studenții care studiază în specialități economice și domenii de formare, studenți absolvenți, profesori universitari, precum și toți cei interesați de problemele dezvoltării economiei naționale a Rusiei.

Manualul oferit cititorului conține o analiză istorică a principalelor tendințe și etape ale dezvoltării economiei ruse din timpul Rusiei Kievene și până în prezent. Autorul acordă o atenție deosebită dezvăluirii esenței și mecanismului reformelor economice desfășurate în țara noastră, precum și evaluărilor privind schimbarea locului său în lume. Acesta din urmă se aplică în primul rând analizei economiei Rusiei moderne. Manualul este conceput nu doar pentru studenți, absolvenți și profesori universitari, ci și pentru o gamă largă de intelectuali interesați de istoria economică complexă și controversată a țării noastre.

Manualul oferit cititorului conține o analiză istorică a principalelor tendințe și etape ale dezvoltării economiei ruse din timpul Rusiei Kievene și până în prezent. Autorul acordă o atenție deosebită dezvăluirii esenței și mecanismului reformelor economice desfășurate în țara noastră, precum și evaluărilor privind schimbarea locului său în lume. Acesta din urmă se aplică în primul rând analizei economiei Rusiei moderne. Manualul este conceput nu doar pentru studenți, absolvenți și profesori universitari, ci și pentru o gamă largă de intelectuali interesați de istoria economică complexă și controversată a țării noastre.

Următorul (al cincilea) număr al almanahului „Sursele” cuprinde cele mai interesante lucrări ale autorilor străini și autohtoni, reprezentând o gamă largă de tendințe ale gândirii economice. Pentru prima dată în limba rusă sunt publicate celebrul articol al lui C. Polanyi „Aristotel descoperă economia” și lucrarea lui A. Gershenkron „Înapoiul economic în perspectivă istorică”. Problemele de drept și economie sunt reprezentate de articolele lui J. Stigler și R. Posner, precum și ale cercetătorilor germani K. Kirchner și G.-B. Schaefer. Sunt publicate capitole alese din cartea puțin cunoscută a lui G. Thornton despre creditul de hârtie și politica băncii centrale britanice la începutul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Colecția include lucrări noi ale oamenilor de știință ruși: O.I.Ananin, T.I.Zaslavskaya, R.I.Kapelyushnikov și alții.Pentru specialiști în domeniul teoriei economice, istoria gândirii economice, istoria economică, economie instituțională, studenți, absolvenți și profesori -economiști, ca precum și pentru toți cei interesați de asta...

Manualul, destinat muncii independente a elevilor, stabilește întrebări de teorie, teste, situații, sarcini pregătite la disciplina „Economia întreprinderii”. Manualul de bază, a cărui structură și conținut este luată ca bază a colecției, a fost „Economia unei întreprinderi (firmă)” („Phoenix”, 2004). Studiul testelor, situațiilor și sarcinilor va ajuta la asimilarea problemelor teoretice și la învățarea modului de a face independent calcule pentru a determina productivitatea muncii, a evalua nivelul de rentabilitate și eficiență a investițiilor de capital, remunerarea angajaților, costurile de producție și stabilirea prețurilor la întreprindere. Este destinat studenților universităților și facultăților economice specializate în economia întreprinderii și tuturor științelor economice auto-studiante.

Sunt dezvăluite bazele teoretice ale managementului și caracteristicile producției de explorare ca obiect al managementului. Sunt luate în considerare specificul managementului strategic și inovator, managementului personalului și al performanței la o întreprindere de explorare geologică, precum și direcțiile principale de îmbunătățire a managementului. Sunt conturate bazele teoretice și principiile metodologice de organizare și planificare a producției de explorare. Un loc semnificativ îl ocupă luarea în considerare a problemelor de organizare, reglementare și remunerare a muncii în munca de explorare în condiții moderne. Se acordă multă atenție caracteristicilor managementului de proiect, rolului și locului proiectului în procesul de explorare geologică, tehnologiei de compilare a proiectării și estimărilor de costuri. Sunt prezentate esența, sarcinile și rolul logisticii ca factor de îmbunătățire a organizării muncii de explorare. Sunt dezvăluite elementele de bază, funcțiile și caracteristicile antreprenoriatului în legătură cu explorarea geologică.

Managementul productivității muncii. Abordare de reglementare Problemele raționalizării, salariului la bucată și productivității muncii a lucrătorilor din industrie și comerț sunt luate în considerare în aspectul istoric. Sunt prezentate concluzii și sugestii, ținând cont de experiența întreprinderilor în condițiile pieței. Anexele conțin documente care conțin recomandări pentru îmbunătățirea eficienței muncii. Pentru șefii de întreprinderi, managerii de personal, specialiștii în muncă, precum și toți cei interesați de probleme de management eficient.