Лаборатория виноделия

Conceptul și esența identității regionale. identitate teritorială. Lista literaturii folosite

Conceptul și esența identității regionale. identitate teritorială. Lista literaturii folosite
Фото: Kheel Center, Cornell University Library · источник · BY 2.0
Содержание статьи
  1. Identitatea teritorială
  2. Naţionalismul ca factor de identitate regională
  3. Identitatea regională: cauze, principalii markeri și funcții

IDENTITATEA TERITORIALĂ A POPULAȚIEI REGIUNII KRASNODAR

Daria Kakadiy

lector superior, departamentul de sociologie, jurisprudență și management al personalului, Universitatea de Stat de Tehnologie din Kuban,

Rusia, Krasnodar

Lucrarea a fost susținută de Fundația Umanitară Rusă, proiectul nr. 15-23-01005 a(m)

ADNOTARE

Articolul analizează rezultatele unui studiu sociologic efectuat pe teritoriul Teritoriului Krasnodar pentru a studia identitatea teritorială a populației Teritoriului Krasnodar. Se dezvăluie locul identității teritoriale în ierarhia identității colective și personale a populației din Teritoriul Krasnodar. Se determină gradul de manifestare a diferitelor niveluri de identitate teritorială a locuitorilor regiunii.

ABSTRACT

Articolul analizează rezultatele cercetărilor sociologice efectuate pe teritoriul regiunii Krasnodar cu scopul de a studia identitatea teritorială a regiunii Krasnodar. Este relevat locul identității teritoriale în ierarhia identității colective și individuale a regiunii Krasnodar. Ea a fost determinată de gradul de expresivitate al diferitelor niveluri de identitate teritorială a locuitorilor regiunii.

Cuvinte cheie: ierarhia identităților, identitate teritorială, identitate regională, identitate locală, regiune.

Cuvinte cheie: ierarhia identităților, identitate teritorială, identitate regională, identitate locală, regiune.

Identitatea teritorială este considerată ca o identificare colectivă a membrilor unei anumite comunități teritoriale și ocupă un loc în ierarhia identităților sociale alături de alte tipuri de autoidentificare - națională, profesională, culturală, religioasă etc. „locul comun de reședință”, care VA Yadov evidențiază ca unul dintre codificatorii identității sociale, poate fi exprimat ca identificare cu un grup mic („cartier”) și cu locuitorii unui oraș, regiune, țară, adică cu toate nivelurile de identitate teritorială.

Identitatea teritorială constă din cinci niveluri structurale principale, fiecare dintre ele fiind parte a celui precedent: național, macroregional, regional, subregional și local. În același timp, cele mai stabile și pronunțate sunt nivelul local și național. Identitatea regională se manifestă de obicei mai slab, deși în unele regiuni ale Rusiei nivelul mediu de identificare teritorială este actualizat datorită condițiilor etnice, politice, economice, culturale și istorice speciale. De asemenea, identitatea regională poate fi consolidată atunci când călătorește într-o altă regiune a țării, ceea ce duce la poziționarea unui individ ca membru al unei alte comunități teritoriale locale - un rezident al unei anumite regiuni sau regiuni.

Formarea diferitelor niveluri de identitate teritorială depinde de mulți factori care variază în funcție de caracteristicile specifice ale regiunii. În Teritoriul Krasnodar, se pot evidenția astfel de trăsături care afectează identitatea teritorială a locuitorilor regiunii, cum ar fi specificul geografic al locației regiunii (locația de frontieră, care determină diversitatea etnică a populației, condiții naturale favorabile și infrastructura sanatoriului), factori economici (activitățile agricole ale regiunilor din regiune, atractivitatea pentru investiții a regiunii), precum și renașterea cazacilor din Kuban, care are un efect ambiguu asupra formării identității regionale a locuitorilor din Kuban. regiunea.

Ca parte a studiului identității teritoriale a populației din Teritoriul Krasnodar în perioada iunie-septembrie 2016, a fost efectuat un sondaj în regiune. Populația generală a studiului a fost populația Teritoriului Krasnodar - 5.284.500 de persoane (de la 1 ianuarie 2012). Populația eșantionului - 1300 persoane (interval de încredere 97%, eroare ±3%). Pentru selecția respondenților, a fost utilizat un eșantion reprezentativ de cotă cu elemente de selecție aleatorie a localităților și respondenților. Mărimea eșantionului a fost împărțită în cote, proporțional cu dimensiunea acestora în populația generală. Compoziția respondenților corespunde compoziției locuitorilor Teritoriului Krasnodar cu vârsta de 18 ani și peste în ceea ce privește caracteristicile precum sexul, vârsta, raportul dintre populația urbană și cea rurală.

Respondenții remarcă cel mai mare sentiment de comunitate cu locuitorii Rusiei (93,3%) și a Teritoriului Krasnodar (84,9%). Pe locul trei în ierarhia identităților colective a fost identificarea vârstei („un sentiment de comunitate cu oamenii din generația mea” - 83,2%). Nivelul macroregional de identitate teritorială (comunitatea cu locuitorii din sudul Rusiei) a fost remarcat de 81,9% dintre respondenți. Urmează identitatea națională (81,4%), religioasă (69,5%) și politică (62,7%). Astfel, nivelurile naționale, macroregionale și regionale de identitate teritorială sunt destul de pronunțate în rândul populației Teritoriului Krasnodar. De asemenea, trebuie menționat că comunitatea cu grupuri teritoriale mai largi este slab resimțită de locuitorii regiunii - de exemplu, doar 43,4% dintre respondenți simt un sentiment de unitate cu locuitorii CSI.

Dintre „identificările I” ale populației din regiune, identitatea teritorială este a doua după civilă (94%) și națională (85,8% - „reprezentant al poporului rus”, 84,7% - „reprezentant al poporului său”). Mai departe în ierarhia identității personale a locuitorilor Teritoriului Krasnodar urmează nivelul regional de identitate teritorială: identificarea cu locuitorii din sudul Rusiei (85,6%) și cu locuitorii Teritoriului Krasnodar (83,9%). Nivelul local de identitate teritorială este mai puțin pronunțat și variază în funcție de tipul de așezare (66% în rândul locuitorilor din mediul urban și 54,4% în rândul locuitorilor din mediul rural).

În general, dintre toate nivelurile de identitate teritorială, cea mai relevantă pentru populația Teritoriului Krasnodar este cea națională: la întrebarea din ce grup geografic aparțin respondenții, în primul rând, majoritatea a ales varianta de răspuns „Locuitor al Rusiei” ( 48,6%). Nivelul macroregional este slab exprimat - 3,8% dintre respondenți se simt rezidenți ai sudului Rusiei, 3,6% - rezidenți ai SFU. Identitatea în primul rând cu locuitorii regiunii este prezentă la 12,8% dintre respondenți, alți 27,1% se simt în mod egal rezidenți ai țării și regiunii. Nivelul local de identitate teritorială este cel mai puțin pronunțat – doar 1,1% dintre respondenți se identifică în primul rând cu locuitorii unui oraș sau sat. Apartenența la locuitorii Europei este, de asemenea, slab exprimată - doar 1,9% dintre locuitorii Teritoriului Krasnodar au remarcat că se consideră în primul rând acestui grup teritorial.

Astfel, rezultatele studiului arată că identitatea teritorială ocupă unul dintre primele locuri în ierarhia identităților locuitorilor Teritoriului Krasnodar, în timp ce cele mai pronunțate sunt nivelurile naționale și regionale, în timp ce nivelurile macroregionale și locale ale identitatea teritorială se manifestă slab în rândul populaţiei regiunii.

Bibliografie:

  1. Raport privind rezultatele recensământului populației din întreaga Rusie 2010 // Recensământul populației din toată Rusia 2010 URL: http://www.gks.ru/free_doc/new_site/perepis2010/croc/perepis_itogi1612.html (Accesat 10/24/2010) ).
  2. Mukha V.N., Litovka V.A. Aspecte metodologice ale studiului identității regionale // Studii moderne ale problemelor sociale (revista științifică electronică) - 2013 - Nr. 9 (29) - P. 20–31.
  3. Yadov V.A. Procese de identificare a cetățenilor ruși în spațiul social al grupurilor și comunităților „proprii” și „nu proprii” (1999–2002): curs de master al profesorului V.A. Yadova: Atelier metodologic pentru studenții la sociologie. - M., 2004. - 235 p.

O problemă foarte importantă a regionalizării vieții publice este problema modului în care acest proces este perceput în limitele regiunii în sine, în contextul așa-numitei conștiințe regionale de sine, care servește adesea ca sinonim pentru termenul „ identitate regională”.

Conceptul de „identitate” are multe semnificații. Cercetătorii notează că niciunul dintre conceptele psihologice nu suferă de o asemenea incertitudine ca acest fenomen. Complexitatea studiului identității este determinată de faptul că aceasta poartă două semnificații fundamental diferite: pe de o parte, identitatea este identitate absolută, uniformitate și identitate, pe de altă parte, certitudine, i.e. condiția sau faptul că o persoană sau un lucru este în sine și nimic altceva.

Într-un sens larg, conceptul de „identificare” înseamnă „autodeterminare”, „autoidentificare” a indivizilor și grupurilor din societate.

Conform Dicționarului psihologic, identitatea ar trebui înțeleasă ca:

1) proprietatea unei entități sau a unui fenomen, care se caracterizează prin coincidență, identitate cu una sau mai multe alte entități sau fenomene reale sau abstracte din punct de vedere al trăsăturilor de bază sau comune;

2) un set de trăsături caracteristice originale ale unei persoane care alcătuiesc personalitatea unui individ - individualitatea;

3) identitatea de sine - conștiința de sine, înțelegerea originalității, unicității, diferenței față de alte subiecte, echivalent subiectiv;

4) relaţii stabilite în timpul identificării psihologice.

Meritul dezvoltării inițiale a categoriei „identitate” îi aparține lui 3. Freud. El a înțeles identitatea ca o lume interioară privată, forțele emoționale ale unei persoane, continuitatea internă și identitatea unei persoane, bazate pe percepția de sine în timp și spațiu. Cheia formării identității este identificarea individului cu „celălalt” (autoritatea). Freud a evidențiat două procese echivalente în dezvoltarea identității: biologic și social. Biologic constă în formarea unei structuri ierarhice a sistemelor organice vii în spațiul de locuit. Procesul social descrie formarea unor grupuri din organisme care există într-un anumit spațiu geografic, istoric și cultural.

O dezvoltare detaliată a fenomenului identității a fost întreprinsă de E. Erickson. Un psiholog american a considerat identitatea ca o proprietate finală, integratoare a unei persoane, care se formează de-a lungul vieții și trece printr-o serie de etape.

Potrivit lui Erickson, identitatea are o structură stratificată, care include:

Nivelul individual, unde identitatea este rezultatul conștientizării unei persoane cu privire la propria sa întindere temporală, i.e. un sentiment de a fi la fel, indiferent de situație;

Nivel personal, unde o persoană își simte propria unicitate și evidențiază identitatea față de sine, recunoașterea de către ceilalți;

Nivelul social, în care o persoană își exprimă solidaritatea cu idealurile și standardele sociale, de grup, își percepe trecutul și viitorul ca întreg.

Ideile lui Erickson despre variabilitatea identității de-a lungul vieții au fost acceptate de diverse școli filozofice, sociologice și psihologice, care au încercat să evidențieze componentele structurale ale conceptului său.

În a doua jumătate a secolului XX. datorită lucrărilor lui C. Taylor, E. Giddens, J. Habermas și alții, termenul „identitate” este inclus în vocabularul științific, apoi jurnalistic. De atunci, fenomenul identității a fost studiat din perspectiva diverselor abordări teoretice, de la constructivismul social la instrumentalism, care afirmă că interesele „obiective” stau la baza apariției și păstrării conștiinței de sine a unui individ/grup. .

În primul caz, identitatea este analizată în primul rând în termeni de discurs, retorică sau ideologie. Accentul este pus pe rolul intelectualilor, politicienilor și alți actori care construiesc identități social, iar identitățile însele sunt văzute ca produse istorice arbitrare și accidentale.

Astfel, fondatorul interacționismului simbolic, J. Mead, definește identitatea ca o sinteză a istoriei societății și a biografiei unui anumit individ, ca capacitatea unei persoane de a-și percepe comportamentul și viața ca un tot conectat și unificat. Având în vedere problema corelării principiilor personale și sociale la o persoană, el evidențiază identitățile conștiente și inconștiente. Primul se bazează pe norme, obiceiuri, ritualuri. Acesta este un set de așteptări acceptate inconștient de o persoană care provine din grupul social căruia îi aparține. Identitatea conștientă apare atunci când o persoană începe să reflecteze asupra ei și asupra comportamentului său. Cu toate acestea, o identitate percepută nu înseamnă autonomia individului față de societate, deoarece se formează sub influența sa. În același timp, prezența unei identități conștiente implică un moment de relativă libertate a individului, deoarece o persoană încetează să urmeze tiparul obișnuit de acțiuni și începe să se gândească la scopul și tactica comportamentului său.

În cadrul direcției cognitiviste au fost dezvoltate și concepte socio-psihologice precum teoria identității sociale de G. Tejfel și teoria auto-categorizării de J. Turner. O atenție deosebită este acordată analizei relației dintre identitățile personale și cele sociale. Procesul de actualizare a acestei sau aceleia identități este determinat de motivația individului, axată pe obținerea stimei de sine pozitive. Principalul criteriu de distincție între identitatea personală și cea socială sunt funcțiile îndeplinite de fiecare dintre acestea. Potrivit susținătorilor teoriei identității sociale, identitatea personală este asociată cu conștientizarea unei persoane cu privire la diferența sa față de ceilalți, iar identitatea socială - asemănări cu unele dintre ele. Susținătorii teoriei identității sociale acordă multă atenție rolului componentei emoționale. Potrivit declarației motivaționale, adoptarea unei anumite identități sociale de către o persoană îi afectează stima de sine. În special, adoptarea de către o persoană a unei identități sociale evaluate pozitiv contribuie la menținerea stimei de sine ridicate și invers.

Există contradicții între substructurile personale și sociale; atingerea echilibrului indică dezvoltarea cu succes a personalității, contradicțiile și conflictele nerezolvate duc la o criză de identitate.

O descriere detaliată a mecanismului formării identităţii ca realitate subiectivă este cuprinsă în teoria construcţiei sociale de P. Berger şi T. Lukman. Potrivit autorilor, subiectul construcției este în același timp și obiectul acesteia. Sublinierea acestor două manifestări de identitate este importantă deoarece ele se împletesc reciproc și se influențează reciproc. Pe măsură ce structura socială devine mai complexă, pluralitatea identităților crește. Concurența identităților într-o societate industrială crește capacitatea individului de a le alege și de a le folosi ca roluri.

J. Habermas înțelege identitatea personală și socială ca două dimensiuni în care se realizează identitatea, iau naștere în echilibrul dintre identitatea personală și cea socială. Stabilirea și menținerea acestui echilibru se realizează cu ajutorul tehnicilor de interacțiune, printre care limbajul are o importanță excepțională. În interacțiune, o persoană își clarifică identitatea, străduindu-se să îndeplinească așteptările normative ale partenerului său, dar, în același timp, se străduiește să-și exprime unicitatea.

Noutate în interpretarea identității la sfârșitul secolului XX. a fost asociat în principal cu contextul social. În societatea modernă, unde diferențele de clasă slăbesc, iar tradițiile culturale dispar (ceea ce este în mare măsură facilitat de globalizare), caracteristicile grupului asociate cu specificul modului de viață devin baza mobilizării colective. Vorbim de grupuri formate pe baza unor interese diferite care apar în funcție de diferite criterii de diferențiere. Loialitățile regionale, culturale, confesionale, stilistice ies în prim-plan. În conformitate cu noile tipuri de loialitate, se formează noi tipuri de identitate.

De remarcat în mod deosebit sunt studiile sociologului britanic E. Giddens, care a prezentat unul dintre cele mai semnificative concepte despre locul identității în cultura modernă. Lucrarea sa „Modernitate și identitate de sine” descrie identitatea și identitatea de sine ca fenomene ale culturii moderne. Potrivit lui Gidzens, structura identității are doi poli. Unul dintre ele este conformismul (adaptabilitatea), celălalt este autoizolarea. Între poli există mai multe niveluri: „1) unificare - fragmentare; 2) neputinţă - măiestrie; 3) autoritarism - incertitudine; 4) nevoi personale - un individ de piață. La fiecare nivel sunt posibile forme patologice de dezvoltare: 1) traditionalism - conformism; 2) omnipotență - înstrăinare; 3) dogmatism - îndoială radicală; 4) narcisism - dizolvare completă în lumea bunurilor.

Astfel, identitatea în psihologie este un sine permanent al unei persoane, un concept intern, subiectiv al sinelui. În științele sociale, identitatea este considerată ca una dintre formele de socializare a individului, ca urmare a interacțiunii individului cu alte persoane și a asimilării experienței dezvoltate în procesul de interacțiune socială. Conceptele socio-psihologice fac distincție între identitatea socială și cea personală.

Identitatea teritorială

Dacă identitatea este un obiect tradițional de studiu al sociologiei și psihologiei, atunci aspectul ei teritorial a fost neglijat destul de mult timp. Dezvoltarea conceptului de „identitate teritorială” este strâns legată de conceptul de „comunitate teritorială”.

Comunitatea teritorială, alături de alte comunități (etnice, profesionale, confesionale, socio-gen, demografice etc.), ocupă unul dintre locurile principale în structura socială. Acționează ca unul dintre subiectele relațiilor sociale și, prin urmare, poate fi considerată ca o structură de formare spațială a spațiului social, deoarece fixează apartenența oamenilor la teritorii inegal dezvoltate și îi atribuie diferitelor tipuri de așezări. O comunitate teritorială se dezvoltă și există ca o entitate socială relativ închisă izolată în spațiu, unde operează propriile valori culturale, se formează un anumit tip de relație între oameni. Selectează valorile și interesele colectiviste ale individului care corespund intereselor sale, transmițându-le ulterior la nivelul societății și îndeplinește o serie de alte funcții care în cele din urmă oferă motivație pentru activitățile membrilor societății. incluse în ea. Spre deosebire de asociaţiile de specialitate ale persoanelor (educative, confesionale etc.), comunitatea teritorială acţionează ca o sferă de reproducere integrală a personalităţii, fiind garantul păstrării personalităţii, iar personalitatea, la rândul ei, este o condiţie pentru funcționarea comunității. În plus, comunitatea teritorială reflectă relația dintre aspectele teritoriale și sociale eterogene ale dezvoltării condițiilor de viață ale diferitelor grupuri sociale care umplu spațiul social.

Cercetătorii consideră că trebuie distinse conceptele de „regiune”, „comunitate” și „comunitate teritorială”. Regiunea are o comunitate socio-spațială a organizării purtătorului care trăiește în ea, ea acționând ca un „sistem care asigură funcțiile esențiale ale existenței umane la nivelul educației stabile, relativ independente”. Formarea unui interes colectiv, care reflectă deja trăsăturile generale ale poziţiei sociale ale indivizilor, are loc în comunităţile sociale. Comunitatea trebuie să aibă un fel de început de cimentare - poate fi un teritoriu. Ocuparea teritoriului de către oameni, stabilirea granițelor caracterizează începutul vieții sociale, restrângerea libertății de mișcare, definirea locului cuiva de către o persoană. Se formează o asociație specifică - o comunitate teritorială care are aceeași relație cu un anumit teritoriu și se caracterizează printr-un sistem de legături economice, tehnice, tehnologice și sociale între oameni care o deosebesc ca unitate relativ independentă de organizare spațială a vieții.

În general, putem vorbi despre două interpretări ale conceptului de „comunitate teritorială”. Susținătorii primei consideră că o comunitate teritorială este o comunitate relativ mică, o entitate teritorial-administrativă. Aceștia din urmă consideră comunitatea teritorială ca o regiune destul de mare care nu are o origine instituțională. Formarea unor astfel de comunități este asociată, de regulă, cu un anumit teritoriu, climat, tip de activitate economică, relație cu centrul și „patriotism local”; populația își dezvoltă o idee specială despre sine, despre relațiile sale în viața internă și externă.

J. Szczepanski derivă conceptul de comunitate teritorială dintr-un concept mai larg de totalitate socială, pe care îl consideră „o asociație de oameni în care s-a creat și menținut o anumită legătură socială, cel puțin pentru o perioadă scurtă”. O comunitate teritorială este înțeleasă ca „un grup de oameni ai căror membri sunt legați prin legături de relații comune cu teritoriul în care trăiesc și prin legături de relații care decurg din faptul de a trăi într-un teritoriu comun”.

Există mai multe abordări ale studiului comunităților teritoriale. Din punct de vedere al demersului filosofic, o comunitate teritorială este un subiect de dezvoltare socială, care este influențată de factori generali și specifici. Așadar, chiar și Aristotel considera comunitatea cea mai importantă condiție pentru realizarea binelui întregii societăți.

O altă abordare, sociologică, se bazează pe paradigma structural-sistemică a proceselor sociale şi pe opoziţia acesteia faţă de paradigma fenomenologică. Sociologii au studiat caracteristicile comunităților teritoriale, mecanismele de interacțiune, unitatea și diversitatea intereselor lor. După ce au studiat schimbările sociale prin metode empirice, ei au ajuns la concluzia că „identificarea unei comunități sociale ca o verigă centrală în domeniul sociologiei îndeplinește cel mai bine cerința socială obiectivă de a analiza subiectul transformărilor sociale, interesele și nevoile sale. .”

Susținătorii abordării culturologice, care caracterizează lumea vieții unei persoane, o prezintă ca o sursă de formare a personalității, care leagă conceptual o persoană cu speciile care au apărut înaintea sa, asupra cărora nu are nicio putere. Evenimentele vieții moderne sunt atât de dinamice încât este imposibil să le controlezi cu codurile culturale actuale. Aceasta înseamnă că o persoană nu este capabilă să-și determine locul într-un spațiu social plin de o varietate de valori, identități culturale și filozofii. Deoarece „comunitatea are stabilitate în timp, este mai bine ca individul să o stăpânească decât să o rupă”.

Următoarea abordare este cea geografică. Problema dependenței dezvoltării sociale a individului de caracteristicile teritoriului de reședință a fost remarcată în lucrările lui Democrit, mai târziu - C. Montesquieu, G.T. Bokla, E. Reclus, celebri oameni de știință ruși S.M. Solovieva, V.O. Klyuchevsky, L.I. Mechnikov, A.P. Shchapov, ale cărui idei au fost rafinate și detaliate în secolul al XX-lea, cu diferite grade de rodnicie. în teoria etnogenezei L.N. Gumilyov, în teoria geografică a lui K. Haushofer.

O analiză a diferitelor construcții teoretice arată că majoritatea oamenilor de știință leagă formarea unei comunități teritoriale cu trei factori: teritoriul (asocierea oamenilor într-o anumită zonă geografică care formează condițiile de viață), interacțiunea socială (un set de norme și reguli de comportament la care trebuie să adere membrii grupului) şi psiho-culturală o caracteristică asociată cu prezenţa unor legături puternice între indivizi sau obligaţii între membrii unei comunităţi teritoriale.

Combinația acestor factori este sursa formării identității teritoriale, punând accent pe izolarea spațială, economică și psihologică a populației, i.e. prezența anumitor forme și tipuri independente de viață, tradiții, experiențe, idealuri și simboluri care trebuie protejate, protejate și dezvoltate. Acesta servește ca un factor important în activitatea socială și culturală a populației teritoriului, determinând stilul acesteia de viață economică și culturală, dezvoltarea specifică a instituțiilor sociale (familie, rudenie, relații, management) și structura caracterului social. a populaţiei şi a viziunii asupra lumii.

Astfel, identitatea teritorială este înțeleasă ca semnificațiile experimentate sau percepute ale sistemului de comunități teritoriale care formează conștientizarea apartenenței teritoriale a individului, a sentimentului de apartenență și a indivizibilității acestuia. Identitatea teritorială se actualizează prin semnificațiile percepute ale sistemului de comunități teritoriale care formează apartenența teritorială a individului. Simbolurile sunt ușor de recunoscut în imaginea de sine a maselor și, în consecință, sunt rapid mobilizate atât de către populație în sine, cât și de către elită. Ei manifestă autoconștientizare și autoidentificare cu comunitatea, dând naștere conștiinței apartenenței teritoriale a individului. Se formează în urma a două procese: unificare și diferențiere. Pentru a identifica o comunitate teritorială, este necesară „definirea” și „separarea” acesteia de alte comunități. Dorința unui individ de a se identifica cu o anumită comunitate apare atunci când modul tradițional de viață este distrus, unde nevoia de autodeterminare în sistemul de relații sociale nu este actualizată. Identitatea teritorială este reprezentarea ideală a identificării sociale „Sunt membru al unei comunități teritoriale”. Această identificare se datorează dispoziţiilor fixate în poziţia socială şi experienţa biografică, care permit perceperea, evaluarea şi clasificarea într-un anumit mod a situaţiilor sociale. Aceste dispozitii se manifesta in comportament, comunicare, atitudine emotionala. Identitatea teritorială este în mod necesar asociată cu o înțelegere specifică a teritoriului, care are loc datorită experienței individului asupra circumstanțelor și trăsăturilor socioculturale care caracterizează această comunitate teritorială ca fiind a sa.

Comunitatea teritorială, căreia o persoană se simte aparținând, va fi întotdeauna limitată la un anumit loc de dezvoltare (oraș, regiune, sat sau o zonă destul de mare - o țară, regiune, continent). Problema corelației între diferitele niveluri de identitate teritorială — macroregional, național, etnic, regional și local — este una dintre cele mai complexe probleme interdisciplinare. De obicei, o persoană se simte ca un rezident al propriei țări, a uneia dintre regiunile acesteia și a unei anumite localități în același timp. În același timp, aceste niveluri diferite de identitate teritorială joacă un rol diferit – subordonat sau dominant. Unele identități pot fi „latente” și sunt activate numai în anumite circumstanțe, de exemplu, în cazul unei amenințări la adresa acestui grup. Dacă identitatea regională iese în prim-plan și prevalează asupra celei naționale, există pericolul prăbușirii statului.

Având în vedere mecanismul de formare a identității teritoriale, N.A. Shmatko și Yu.L. Kachanov distinge imaginea individului „Sunt membru al comunității teritoriale”, care se corelează cu imaginea Sinelui și imaginile comunității teritoriale. Adică, fiecare membru al grupului are o idee despre comunitatea teritorială de care aparține și corelează această idee cu propria sa imagine, în măsura în care corespunde acestei comunități. O trăsătură caracteristică a identificării personalității este faptul că indivizii tind să minimizeze diferențele dintre membrii aceleiași comunități, maximizând în același timp diferențele percepute între diferitele comunități. Este important ca o astfel de identificare să fie de natură supraetnică și să fie determinată nu de naționalitate, ci de apartenența teritorială, care comunică în ochii proprii și în ochii celor din jur trăsături deosebite semnificative din punct de vedere social, psihologic și cultural. P. Sorokin credea că „dintre toate legăturile care leagă oamenii... legăturile din zonă sunt cele mai puternice. Același loc de reședință generează în oameni o comunitate de aspirații și interese. Asemănarea modului de viață, a legăturilor de familie, a companiei, create încă din copilărie, le conferă un caracter comun care creează o legătură vie. Ca urmare, se formează un grup, marcat de culoarea acestui loc. Acestea sunt tipurile de „Yaroslavets”, „Pomors”, „Siberieni”, etc. în Rusia.

Identitățile teritoriale sunt de o importanță deosebită în Federația Rusă, deoarece întregul curs anterior al dezvoltării istorice a țării a fost asociat cu formarea de comunități teritoriale în vasta sa întindere, care se disting în mod vizibil prin individualitatea lor, având propriul lor specific socio-cultural, identitate teritorială. „Istoria Rusiei este în primul rând istoria regiunilor, a diferitelor asociații ale maselor provinciale ale oamenilor”, a scris A.P. Shchapov. Regiunea, fiind începutul fundamental, durabil al vieții poporului, a determinat specificul istoriei Rusiei. S-a conturat prin auto-organizare și auto-dezvoltare colonială liberă „pe un sistem fluvial special” sau „pe un portaj separat”, „autoeducație istorică și etnografică multitribală” locală și „autoguvernare veche”.

Condițiile subiective de identificare a locurilor socio-teritoriale sunt extrem de complexe și multifațetate. O formă externă de exprimare a legăturii acestor sisteme cu caracteristicile teritoriului este fixarea specificului ocupaţiei economice a populaţiei în endo şi exnames. Deci, cuvântul „pomor” la începutul secolului al XVIII-lea - prima treime a secolului al XX-lea. populația a fost desemnată „pe o bază teritorială și economică: populația neagricolă de pe coasta pur a Mării Albe, a cărei bază economică se află diverse meșteșuguri marine”, Locuitorii satului Zalyvskaya, districtul Kholmogory, și-au primit porecla Zalyvchan Kupor din cauza pescuitului dezvoltat de cupor (cooperare). Populația Pridvinsky uyezds (Arkhangelsk, Kholmogorsk) a numit locuitorii din Povazhye (Shenkur uyezd) vagani-băutori de apă, deoarece „mulți dintre ei petrec cea mai mare parte a verii pe apă, angajând ca muncitori pentru raftingul de șlepuri și plute din cursurile superioare ale Dvinei de Nord și afluenții săi”.

Astfel, sistemul ierarhizat de autoidentificări geografice inerent unui individ poate servi ca o manifestare a identității teritoriale, incluzând niveluri precum identificarea „locală” (rezident al unei anumite localități: sat, gară, oraș, comunitate etc.), autoidentificare cu o anumită comunitate subetnică locală (Pomors, Mezens, Cherepans, Vagans, Poshekhontsy etc.) și regiune (rezidentă din Pomorie, Urali, Siberia etc.). Acest factor se manifestă cu intensitate diferită, corespunde unui anumit conținut cultural etc.

Principalele tipuri de identitate teritorială - etnică și națională - se bazează pe cultura dobândită în cursul socializării și pe loialitatea față de stat. Ele pot fi în armonie, dar pot intra în conflict între ele. Acest lucru se datorează fenomenului identităților multiple, care apare ca urmare a întrepătrunderii culturilor, migrației internaționale și proceselor de globalizare. De exemplu, căsătoriile mixte dau naștere unei identități duble sau multiple în mintea unui individ, identități diferite pot coexista în mod pașnic până când o persoană se confruntă cu problema alegerii uneia dintre ele.

identitate etnică

Dezvoltarea problemei identității etnice este strâns legată de analiza și construcțiile teoretice ale categoriei centrale - termenul de „etnie”.

Conștiința de sine etnică nu poate exista autonom, fără corelare, comparație a „sine” cu „ceilalți”, prin urmare, într-un anumit sens, sentimentul de identitate etnică este o fixare a distincției dintre „noi” și nu „ei”. Această caracteristică este remarcată atât de antropologii occidentali moderni, cât și de etnologii, psihologii și sociologii autohtoni. Astfel, potrivit lui F. Barth, „numai faptul unei dihotomii constante între membri (ai unui grup) și „străini” face posibilă determinarea comunității și explorarea schimbărilor în formele și conținuturile culturale”. ESTE. Kohn atrage atenția asupra unei alte trăsături a identității etnice – asupra celor „trei modalități principale” (identitatea psihofiziologică, personală, socială), datorită cărora asemănarea dintre „noi” se actualizează sub diferite forme, cu grade variate de intensitate.

Astfel, putem fi de acord cu opinia lui G.V. Starovoitova că identificarea etnică (conștiința de sine etnică) este „un anumit strat al conștiinței sociale, care este limitat de cadrul experienței cotidiene, consacrat în tradiții și obiceiuri, și include o reflectare directă a activității practice, a moralității și a dreptului cutumiar, estetic. norme și moravuri, reprezentare despre etnia lor într-o anumită scară, corelând acest grup etnic cu altele.

Unii dintre principalii indicatori empilici ai identității naționale sunt:

1) autoidentificare etnică, inclusiv ideea de trăsături etno-consolidante și etno-diferențiatoare;

2) caracter național la nivelul autostereotipurilor (de exemplu, ruși despre ruși);

3) atitudini socioculturale, inclusiv reprezentarea și judecățile de valoare privind istoria și elementele individuale ale culturii tradiționale (limbă, ritualuri, tradiții).

Există mai multe tipuri de identitate etnică:

Conştient;

Deplin;

Parțial (te poți recunoaște ca parte a unui singur popor, sau te poți considera simultan ca parte a două sau mai multe popoare, familii, grupuri profesionale);

Imediat;

Indirect (realizat prin includerea în comunitatea etnică corespunzătoare - familie, pături sociale, subetnoi etc.).

Formarea identificării etnice poate avea loc fie pe baza imitației (când un individ copiază conștient sau inconștient stereotipurile comportamentale ale comunității etnice în care trăiește), fie a constrângerii (tradițiile sau orientările valorice ale societății pot deveni un instrument de constrângere) , sau alegere liberă și conștientă.

În procesul de formare a identității etnice, în funcție de combinația diferitelor cauze și condiții, se formează șapte tipuri, care diferă prin trăsături și caracteristici persistente:

1) identitate normală - imaginea poporului propriu este percepută ca pozitivă, există o atitudine favorabilă față de cultura și istoria acestuia. Dar nevoia de identificare cu un anumit grup etnic depinde de tipul de persoană și de situație. Abaterile de la „normă” pot merge atât în direcția unei creșteri a etniei, cât și în direcția declinului sau chiar a dispariției acesteia;

2) identitate etnocentrică - preferință necritică pentru orice grup etnic și autoidentificare a individului cu acesta. Cu o astfel de identitate, există elemente de etnoizolaționism și izolare. În unele grupuri etnice, elementele de izolare sunt determinate de norme tradiționale, reguli religioase, dar nu sunt însoțite de izolaționism;

3) etnia etno-dominantă - etnia devine cea mai preferată față de toate celelalte tipuri de identitate (profesională, familială). O astfel de identitate este de obicei însoțită de recunoașterea „dreptului poporului” deasupra drepturilor omului, de idei despre superioritatea propriului popor, de atitudini discriminatorii față de alte grupuri etnice, de recunoașterea legitimității „curățării” etnice, de aspirații de a nu se amestecă cu alte grupuri etnice;

4) fanatism etnic - dominația absolută a intereselor și scopurilor etnice este însoțită de o disponibilitate de a face orice sacrificii și acțiuni - o formă extremă de identitate agresivă;

5) indiferența etnică - apare atunci când oamenii sunt indiferenți la problema propriei identități etnice, la valorile proprii și ale altor popoare. Ei nu sunt dependenți de normele și tradițiile propriului grup etnic, comportamentul lor nu este influențat nici de propria etnie, nici de identitatea etnică a altora;

6) etno-nihilismul – este o negare sub formă de cosmopolitism a etniei, a valorilor etnice. Ea apare în legătură cu realizarea statutului scăzut al grupului etnic al cuiva, cu recunoașterea inegalității acestuia în comparație cu ceilalți. Consecința este evitarea propriei etnie;

7) etnie ambivalentă - o identitate etnică clar neexprimată, răspândită într-un mediu etnic mixt.

A.G. Smirnova și I.Yu. Kiselev a propus un model de două dimensiuni ale identității etnice, deoarece un individ cu grade diferite de intensitate se poate identifica atât cu una, cât și simultan cu două comunități etnice.

Include patru tipuri de identitate etnică, în care legăturile cu două grupuri pot coexista relativ independent una de cealaltă:

Identitate monoetnică cu propriul grup etnic. Coincide cu etnia oficială;

Identitate monoetnică cu un alt grup etnic (identitate etnică alterată). Este posibil în cazurile în care în comunitățile multietnice un grup străin este considerat ca având un statut economic și social mai înalt decât al său. Rezultatul final al identificării cu un grup străin este asimilarea completă, adică. acceptarea tradițiilor, valorilor, normelor, limbajului său, până la dizolvarea completă a individului din acesta;

Identitate bi-etnică - caracterizată prin prezența caracteristicilor psihologice ale unui individ ale ambelor grupuri, are competență biculturală;

Identitate etnică marginală. O astfel de identitate este deținută de indivizi care echilibrează între două culturi, nefiind stăpânit în mod adecvat valorile și normele niciuna dintre ele.

Este posibilă și o identitate etnică slabă, vag exprimată sau chiar absența ei completă - o negare a semnificației etniei. În contrast cu această tendință, există o identitate cosmopolită, atunci când un individ se consideră membru al unor largi comunități supranaționale - cetățeni ai lumii.

Procesul de formare a identității etnice este asociat cu etapele dezvoltării mentale ale copilului. În mod tradițional, există trei etape. În prima etapă (6-7 ani) se dobândesc primele cunoştinţe despre etnia cuiva; cele mai semnificative în această etapă sunt familia și mediul social. A doua etapă (8-9 ani) este asociată cu restrângerea propriei persoane și a grupului etnic (se disting bazele identificării - naționalitatea părinților, locul de reședință, limba maternă). A treia etapă acoperă adolescența, când identitatea etnică se formează în totalitate, copilul remarcă unicitatea istoriei, specificul culturii cotidiene.

Există o periodizare diferită a formării identității etnice. IN ABSENTA. Snezhkova consideră că vârsta de zece ani este etapa inițială în dezvoltarea conștiinței de sine etnice. În această perioadă, conștientizarea copiilor cu privire la apartenența lor este încă neclară, cunoștințele etnice sunt slabe. Identificarea etnică se formează după principiul „Sunt la fel ca cei din jurul meu”. La vârsta de 11-15 ani (a doua etapă) se formează o atitudine conștientă față de grupul etnic propriu, se formează idei și aprecieri asupra caracteristicilor etno-culturale și etno-psihologice ale comunității sale în comparație cu alte grupuri etnice. Formarea identității etnice are loc după principiul: „Sunt la fel ca poporul meu”. La a treia etapă (vârsta de școală superior - 16-17 ani), conștientizarea propriei etnie este întărită, se construiește o viziune etnică asupra lumii. Identificarea se realizează pe baza formulei „Sunt un reprezentant al poporului meu”.

B.A. Vyatkin și V. Yu. Khotinets evidențiază a patra etapă (de la 18 la 22 de ani), care este decisivă în dezvoltarea conștiinței de sine etnice, întărirea și consolidarea acesteia.

Nu există nicio îndoială că problemele etnice sunt printre cele mai acute pentru societatea modernă, iar etnia a devenit un factor în formarea unei game largi de situații și procese politice în diferite regiuni ale lumii. În esență, ideile și practicile sale sunt la fel de globale ca și dezvoltarea lumii moderne. În fața metamorfozelor în mare măsură haotice ale mediului social, o persoană intensifică brusc căutarea unor baze stabile pentru ființa sa, nevoia de a simți din nou că face parte din întreg, parte din comunitatea socială. Unul dintre cele mai evidente răspunsuri la situația actuală a unei societăți în tranziție este identificarea cu un anumit grup etnic. Etnia acționează ca o forță puternică de consolidare în societățile instabile.

identitate nationala

În literatura științifică, conceptele de „identitate națională” și „identitate etnică” sunt adesea puse pe picior de egalitate. Deci, V.A. Achkasov consideră că această egalizare a conceptelor este legitimă, deoarece „etnia și etnia sunt de bază pentru clasificarea etnică, iar conceptul de „națiune” este cel mai adesea definit ca o formă de stat a unei comunități etnice de oameni”. Un punct de vedere similar este împărtășit de K. Calhoun, care consideră că „este imposibil să separăm complet naționalismul și etnia, la fel cum este imposibil să explici naționalismul ca o simplă continuare a etniei”.

În ciuda pluralității abordărilor și interpretărilor, nu există nicio îndoială că pentru existența unor legături puternice și profunde care țin națiunea și statul împreună, este necesar să se demonstreze și să se respecte particularitățile identității naționale. „Prin esența sa interioară”, Kh.M. Rosales, - identitatea națională leagă oamenii care o recunosc, care sunt crescuți în cadrul experienței pe care toți o împărtășesc, la baza căreia se află valorile și formulele de viață comune. Această identificare culturală este cea care distinge indivizii și comunitățile unul de celălalt.”

Realizând identitatea sa națională, individul caută să definească „noi” și „ei”, adică. cei care sunt ca el și cei care sunt diferiți de el. Potrivit lui B. Anderson, „limita critică a oricărei națiuni este ideea de „străini” - oameni pe care națiunea îi distinge și, poate, chiar îi înstrăinează de ea însăși. Orice națiune are granițe limitate, poate elastice, dincolo de care se află alte națiuni. Nicio națiune nu se vede aproape de întreaga omenire.”

La studierea trăsăturilor identității naționale, în primul rând, este necesar să se studieze relația dintre structura politică a societății și sentimentele naționale predominante în această societate, care va determina ulterior ce factori contribuie la crearea și menținerea sentimentelor naționale.

În democrațiile moderne, problemele identității naționale au devenit mult mai complicate: nu sunt atât de strâns legate de autodeterminarea pozitivă clară, ci sunt construite pe conflict, rivalitate și coaliție constantă. Discuțiile despre natura unei identități comune nu se referă întotdeauna la steaguri și alte simboluri vizuale ale conștiinței naționale. Acestea pot fi despre rasă, istorie, egalitate de gen sau violență. Aceasta, la rândul său, dă naștere la necesitatea reconsiderării asumării unei corespondențe între regimurile politice predominante într-o anumită societate și atitudinea oamenilor față de această societate. În plus, indivizii cu forme mai democratice de sentiment național sunt mai puțin susceptibili de a-și exprima opinii preconcepute degradante despre alți oameni din afara grupului decât cei care sunt dominați de sentimente naționaliste bazate pe preferință sau intoleranță etnică.

O astfel de regândire se datorează, în primul rând, scăderii rolului statelor-națiune, naționalismului și naționalității, atât ca forță politică legitimă, cât și ca fundament pentru afirmarea identității. Cu toate acestea, este încă prea devreme să vorbim despre dispariția iminentă a fenomenului naționalității.

Deci, W.O. Beeman, explorând formarea identității naționale în contextul multiculturalismului, subliniază că toate națiunile de succes au un set de elemente simbolice de bază care servesc ca un fel de criteriu pentru cetățenii lor. Aceste simboluri încurajează loialitatea, concretizează sentimentele de valoare de sine și de respect de sine și oferă, de asemenea, o bază morală pentru participarea publicului la apărarea națională, la politică și la funcționarea instituțiilor sociale și economice. „Noile națiuni trebuie să stabilească singure (conștient sau inconștient) prin ce simboluri ar dori să-și exprime ideile despre ele însele ca atare la nivel individual și colectiv. În secolul XX, dezvoltarea identităților naționale de către statele emergente este asociată cu dificultăți enorme. Aceste dificultăți sunt deosebit de mari în cazurile în care o anumită națiune include mai multe grupuri etnice, religioase sau lingvistice. De exemplu, autorul face referire la experiența unor tinere state africane care unesc zeci de grupuri cu propriile „loialități” regionale, care înlocuiesc loialitatea generală față de stat.

Procesul de formare a identității naționale parcurge trei etape. Prima etapă este etnodiferențierea, când există o conștientizare a trăsăturilor comunității cuiva, a diferențelor dintre „noi” și „ei”. Următoarea etapă este dezvoltarea auto și heterostereotipurilor. În această perioadă se formează idei despre caracterul național, depozitul mental, temperamentul unui reprezentant tipic al comunității. A treia și ultima etapă este legată de formarea idealului național. Această etapă este un fel de sinteză a celor două anterioare, deoarece include nu numai o evaluare a grupului etnic al cuiva, ci și o idee despre sarcinile sale socio-istorice, scopul și orientările valorice dominante specifice acestei comunități. Funcția principală a idealurilor naționale este integrarea comunității.

Se obișnuiește să se distingă trei forme de identitate națională:

1) apartenența simbolică la o națiune, atunci când conexiunile la nivel individual-grup sunt caracterizate printr-un atașament emoțional strâns față de valorile și simbolurile colectivului. Într-o perioadă de amenințare, distrugerea legăturilor tradiționale, apartenența simbolică la o națiune este privită ca un mijloc de reducere a anxietății prin menținerea identității și a coeziunii de grup;

2) aderarea la norme – caracterizată printr-o legătură latentă cu națiunea, subordonată unor roluri mai presante care sunt asociate cu grupuri profesionale, religioase și înrudite;

3) apartenența funcțională - un model al unei astfel de legături cu națiunea, atunci când un individ își determină rolul în cadrul responsabilității instituționale.

Nevoia de identitate națională se explică prin nevoile psihologice de bază ale unei persoane. „O persoană, satisfăcându-și nevoile de securitate și de apartenență la o comunitate, se identifică în mod conștient cu comunitatea națională și își formează un sentiment de „noi”, iar pe de altă parte, satisfăcând nevoia de unicitate a „Eului” său, separă comunitatea sa de la alții... și își formează sensul „ei”.

Naţionalismul ca factor de identitate regională

O parte integrantă și cea mai dezvoltată formă de identitate națională este naționalismul.

Apariția naționalismului ca ideologie de stat este asociată cu apariția statelor dinastice în Europa de Vest, care erau înțelese ca o uniune teritorială a puterii, revendicând monopolul violenței fizice legalizate și consolidându-i legitimitatea cu dreptul dinastic de a însuși teritoriul statul împreună cu supușii săi, să se unească prin căsătorii, să dea sau să dezmembreze state la împărțirea moștenirii. Acest drept se baza nu pe voia oamenilor, ci pe voia lui Dumnezeu. Mai târziu, „națiunile ca grup de oameni care se străduiesc să-și formeze propriul stat (națiune prin voință) presupun istoric nu numai ideea, ci și existența practică a unui stat teritorial. Însăși ideea că un set de oameni poate deveni o națiune care pretinde că are propriul său stat, dar nu are unul (o națiune fără stat), prinde contur abia în secolul al XVIII-lea, când ideea de suveranitate populară, de legitimare a puterii de stat prin voința, interesele și nevoile poporului începe să se infiltreze în conștiința publică. Cu alte cuvinte, naționalismul începe cu trecerea de la suveranitatea dinastică la suveranitatea populară, de la harul lui Dumnezeu la voința poporului.

Termenul „naționalism” a intrat în circulație largă în timpul Revoluției Franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. pentru a desemna angajamentul oamenilor față de interesele națiunii lor, înțeles ca „concetățenie”, în contrast cu loialitatea anterioară față de rege. În acest sens pozitiv de „patriotism etnic”, termenul a devenit larg răspândit în secolul al XIX-lea. în țările cu o înțelegere similară a termenului „națiune”, inclusiv în cele de limbă engleză. Cu toate acestea, în Rusia, Germania și alte țări în care națiunea era înțeleasă ca o comunitate etnică, termenul de „naționalism” – mai ales că diverse interese naționale (etnice) se ciocneau și relațiile naționale s-au agravat – a început să fie investit cu conținut negativ, din cauza tendinta oamenilor de a opune nationalitatea lor cu cea a altor nationalitati.grupuri. În știința sovietică, „naționalismul” a fost interpretat timp de mulți ani ca ascensiunea unei națiuni peste alta, manifestându-se atât la nivel de zi cu zi (formarea unui sistem de placeri și antipatii naționale/etnice), cât și la nivel de grup (crearea). a unei ideologii a inegalităţii naţionale).

Astfel, în secolul al XIX-lea Se formează tipurile de naționalism „occidental” și „estic”, asociate cu diferențe de înțelegere a termenului „națiune”. Sub tipul „Estic”, conform lui E.D. Smith, ar trebui să înțelegem modelul etnic al unei națiuni ca o comunitate culturală formată în mod natural din indivizi născuți în limitele sale. Modelul „occidental” (civil) interpretează națiunea în termenii unei comunități politice create prin contract. Între aceste forme există însă și trăsături comune, „fundamentale”: legitimitatea istorică a teritoriului ocupat; o colecție de legende și tradiții ca coloană vertebrală a unei identități colective; experiența vieții sociale și a culturii juridice, dând fiecărei comunități configurația sa instituțională; și, în sfârșit, dezvoltarea unui sistem economic care să facă posibilă identificarea comunității și a membrilor ei în relațiile lor cu lumea exterioară.

Naționalismul și-a primit cele mai clare forme odată cu dezvoltarea capitalismului și a mișcărilor de creare a statelor naționale cu autorități alese, odată cu intensificarea rivalității economice în cadrul unor astfel de state între grupuri etnice și rivalitatea de politică externă cu alte state pentru colonii, piețe etc. Răspândirea omniprezentă a statului-națiune ca cea mai legitimă formă de stat este o dovadă clară a triumfului naționalismului ca paradigmă a gândirii politice.

În vremurile moderne, naționalismul sub o formă sau alta și cu diferite grade de manifestare a fost remarcat aproape peste tot, inclusiv în țările industrializate, unde procesele de integrare economică și culturală interetnică, s-ar părea, ar fi trebuit să ducă la dispariția lui (de exemplu , francez-canadian sau Quebec, naționalism în Canada, naționalism basc, catalan și galic în Spania).

Naționalismul a devenit un semn distinctiv al politicii internaționale în secolul XX. După sfârșitul Primului Război Mondial, nu a existat nicio ideologie care să fi primit o recunoaștere atât de răspândită. Nazismul și-a asumat forma cea mai reacționară în așa-numitul național-socialism german, care presupus în beneficiul națiunii „înalte” germane („ariene”) a inclus în programul său de activitate înrobirea sau distrugerea popoarelor „ne-ariene”; utilizarea de către naziști în politica lor națională a criteriilor rasiale pentru a distinge între „arieni” și „non-arieni” a legat ideologia lor de rasism. Forme de naționalism apropiate de nazism au apărut în Europa postbelică în țările în care au sosit numeroși imigranți, deosebindu-se de populația locală prin caracteristici etno-rasiale; se manifestă în acțiunile membrilor Frontului Național din Marea Britanie și Franța, în mișcările grupurilor de dreapta din RFG etc.

Pe la mijlocul anilor 1980. există o creștere a naționalismului în Uniunea Sovietică și în Iugoslavia, care este în mare măsură similar cu acesta în ceea ce privește sistemul și structura de stat. Un astfel de naționalism, bazat pe republicile naționale create în aceste state și pe privilegiile deja existente ale naționalităților „titulare” ale acestor republici, a combinat toate cele trei tipuri de naționalism ofensiv - lingvistic-cultural, economic și politic - și s-a exprimat mai ales în separatism național. . În republicile URSS, s-a hrănit cu nemulțumirile față de conducerea centralizată de comandă-administrare a economiei, procesul de răspândire a limbii și culturii sociale ruse, precum și de dorința elitei administrative și culturale a republicanului „titular”. națiunilor să-și consolideze și să-și sporească privilegiile în comparație cu alte grupuri etnice. La aceasta s-a alăturat dorința elitei naționale în creștere de a se întări în cadrul statelor naționale suverane, de a învinge sau de a înlătura concurenții străini. O etapă importantă în dezvoltarea naționalismului în republicile unionale ale URSS a fost adoptarea unor legi prin care se declară limba națiunilor „titulare” „stat” cu încălcarea limbii ruse, care fusese anterior principala limbă de comunicare interetnică. într-o țară multinațională, și odată cu dezvoltarea ulterioară a naționalismului, adoptarea unor legi care au lipsit de drepturi politice multor minorități etnice (de exemplu, în Estonia și Letonia). Rezultatul final al naționalismului și separatismului național în URSS și Republica Federală Iugoslavia a fost dezintegrarea acestor state în entități politice independente.

În discursul științific modern, ca și în vorbirea de zi cu zi, conceptul de „naționalism” are mai multe semnificații. Din 1945, „naționalismul” a avut o conotație negativă. Este asociat cu fenomene precum politica națională suverană, agresiunea, iraționalismul, intoleranța, ura, violența și despotismul. În tradiția istorică modernă, naționalismul se opune democrației... Cu toate acestea, atât naționalismul, cât și democrația sunt derivate ale aceleiași idei istorice fundamentale, și anume ideea de suveranitate a poporului. După cum notează F. Fukuyama, ideologia naționalismului se bazează pe credința că grupurile culturale și lingvistice omogene ar trebui organizate în state suverane. Suveranitatea este autodeterminare colectivă. Cu alte cuvinte, conceptele de naționalism și democrație – atât teoretic cât și practic – sunt complementare, deși legătura lor este extrem de dificilă.

Cu toate acestea, naționalismul și democrația nu constituie o unitate complet lipsită de contradicții și necesită un compromis politic și juridic, care trebuie căutat din nou de fiecare dată și în fiecare situație specifică.

Pe de o parte, după cum sa menționat deja, triumful naționalismului ca paradigmă a gândirii politice este evidențiat de omniprezența statului-națiune. Nu se poate decât să adauge că, poate și mai impresionant este faptul unui fel de mimetizare a formațiunilor statale (în mare parte post-coloniale), care nu au reușit să construiască națiune, căutând să-și dea înfățișarea de state naționale și astfel să garanteze. legitimitatea existenței lor.

Pe de altă parte, majoritatea statelor moderne sunt multinaționale și multiculturale. Prin urmare, este extrem de dificil să le transformi în state naționale prin mijloace democratice. „Când multiculturalismul este încorporat în însăși structura societății, singurele modalități democratice posibile de a crea un stat-națiune omogen sunt asimilarea culturală voluntară și „ieșirea” voluntară sau schimbarea pașnică a granițelor teritoriale cu sprijin financiar și control din partea comunității mondiale și acordul tuturor liderilor politici. Dar acestea sunt ipoteze inițiale cu adevărat riscante (care sunt extrem de greu de realizat în practică prin metode democratice).

Liberaliștii sunt de acord că atunci când cetățenii se identifică mai puțin cu subgrupurile etnice dintr-o țară decât cu un stat mai generalizat, incluziv, diviziunile politice sunt mai puțin acute și perturbatoare, iar coeziunea crește. Liberalismul i-a forțat pe optimiștii conduși de F. Fukuyama să vorbească despre „sfârșitul istoriei”, dar adepții săi, reprezentați de S. Huntington, avertizează asupra caracterului iluzoriu al acestei victorii și se îndoiesc de însăși posibilitatea realizării acesteia, ca să nu mai vorbim de părerea celor care nu împărtăşesc liberalii înşişi.valori.

Cu toate acestea, dacă diferite grupuri culturale trăiesc fiecare pe propriul teritoriu specific sau într-o regiune separată a țării, probabilitatea formării unei identități combinate, ca să nu mai vorbim de universală, este redusă. Acolo unde sentimentul de identitate se bazează în primul rând pe apartenența la un grup etnic, asociațiile formate pentru a proteja interesele cetățenilor (partide politice sau organizații de acțiune colectivă) tind să se bazeze și pe anumite grupuri etnice.

Natura naționalismului este complexă și diversă și, prin urmare, este considerată de cercetători prin prisma unui număr de fenomene interdependente ale vieții sociale. Potrivit unuia dintre cele mai comune puncte de vedere, naționalismul, în esență, este o ideologie care recunoaște doar o formă de autoguvernare națională ca fiind legitimă din punct de vedere politic. Ideologii naționalismului consideră că principalul tip de legături sociale sunt legăturile naționale (etnice), iar subiectul principal al istoriei sunt comunitățile naționale (etnice) de oameni care cooperează sau (mai des) luptă între ei pentru mijloace de subzistență; ei atribuie națiunii lor (etnos) merite istorice speciale și o misiune istorică în viața omenirii, cheamă oamenii din naționalitatea lor să servească această misiune în orice mod posibil, neglijând alte interese, inclusiv interesele universale, și permițând folosirea violenței. acțiuni împotriva altor națiuni (etnoze) folosind forța armată. „Naționalismul ca ideologie are două ipostaze. Pe de o parte, este o forță istorică pozitivă care oferă baza politică pentru guvernarea democratică. Pe de altă parte, este asociat cu genocidul, exclusivitatea etnică, asimilarea forțată și multe alte elemente agresive și ostile de autoafirmare a grupului. Cu alte cuvinte, există multe variante de ideologie naționalistă, iar specificul lor depinde în mare măsură de loc și timp.

A doua abordare recunoaște naționalismul ca principiu organizator în domeniul politicii internaționale, necesitând coerență cu granițele internaționale și politice. Poziția următoare numește naționalismul o mișcare politică care urmărește să realizeze coincidența granițelor naționale și de stat prin crearea unui stat-națiune suveran. În plus, naționalismul este definit și ca o formă modernă de conștiință colectivă care înlocuiește formele anterioare de conștiință bazate pe religie, rudenie dinastică sau statut de grup ierarhic, precum și un cod moral sau religie seculară care pune loialitatea națiunii cuiva deasupra tuturor celorlalte. atribuțiile.

În sensul cel mai larg, „naționalismul este o formă de conștiință politică bazată pe autoidentificare cu națiunea și loialitatea față de aceasta”.

Există mai multe tipuri principale de naționalism: lingvistic și cultural, economic și politic.

Naționalismul lingvistic și cultural, numit uneori etnicism, este o mișcare pentru păstrarea sau dezvoltarea prioritară a limbii naționale și a culturii originale; caracterul său agresiv în statele create pe un principiu naţional se manifestă prin acordarea limbii naţionale a statutului de limbă de stat cu studiu şi utilizare obligatorie în toate sferele vieţii. Astăzi, un exemplu viu de etnicism poate fi considerat politica unor state post-sovietice (Țările Baltice, Moldova, Ucraina), care vizează nu numai proclamarea limbii etniei titulare ca unică limbă de stat, ci și forțat. eliminarea limbilor minorităților etnice (în primul rând rusă) din practicile politice și sociale.

Naționalismul economic se exprimă în organizarea unui boicot al activităților de producție și comerț ale grupurilor străine și în încurajarea activităților antreprenorilor de propria naționalitate. În forma sa extremă ofensivă, se manifestă în pogromuri care provoacă daune, inclusiv daune economice, unor grupuri de alte naționalități.

Naționalismul politic se manifestă prin organizarea de mișcări care vizează preluarea puterii de către liderii anumitor naționalități și, în cele din urmă, îmbinarea granițelor politice și de stat cu cele etnice (lingvistice și culturale), lucru care se realizează fie prin împingerea altor grupuri etnice dincolo de aceste granițe, fie prin exterminarea lor fizică (genocid) sau asimilarea lor. Naționalismul politic folosește de obicei sloganurile naționalismului lingvistic-cultural și economic, care, la rândul lor, pot avea destul succes numai dacă se bazează pe naționalismul politic, i.e. la putere în statul naţional.

În funcție de înțelegerea națiunii (națiune-cetățenie și națiune etnică), abordările de înțelegere a identității naționale diferă și ele.

Astfel, în interpretarea primordialistă, identitatea națională (precum și identitatea etnică) este o esență imanentă a comunităților umane. „Naționalul nu poate fi explicat logic, este caracterizat de „iraționalitate”, spune P. Van den Berg.

Destul de aproape de acest punct de vedere este E.D. Smith, care mai crede că originile identității naționale se află în „inconștientul colectiv”. În opinia sa, miturile, simbolurile și stereotipurile se formează într-unul sau altul grup etnic asociat cu percepția propriei și a altei (alte) națiuni, ceea ce duce la formarea unei identități comune.

B. Anderson interpretează naționalismul ca un sistem cultural, ca un anumit mod de a vedea lumea, pe care îl compară cu ordinele religioase și dinastice, și nu cu ideologii precum liberalismul sau socialismul. În special, omul de știință subliniază că o persoană aparține comunității naționale prin însuși faptul nașterii sale, în timp ce a fi liberal sau socialist este o chestiune de liberă alegere.

În interpretarea istorică a naționalismului, există credința că „americanitatea”, „germanitatea”, „rusitatea” sunt identități naționale adânc înrădăcinate, fiecare având propria sa esență istorică unică. Și trebuie înființate instituții speciale pentru a proteja și a perpetua astfel de identități. Aceste identități creează forme simbolice precum steagurile, arhitectura, operele de artă și istoria foarte apreciată și prețuită. Școlile publice, universitățile, biserica și mass-media sunt, de asemenea, depozite ale identităților naționale.

Susținătorii abordărilor moderniste atribuie nașterea naționalismului secolului al XVIII-lea, legându-l de tranziția la o civilizație industrială, care a dus la o prăbușire bruscă a structurilor patriarhale și a tuturor sistemelor de valori ale tradiționalismului. În același timp, granițele statutului social și-au pierdut semnificația. În vidul psihologic rezultat, ideea unei națiuni iese în prim-plan ca un fel de „nișă” în care oamenii găsesc protecție emoțională și psihologică împotriva înstrăinării și singurătății. În această perioadă, guvernul sprijină națiunea, deoarece această idee vă permite să mobilizați populația pentru a rezolva problemele unei societăți industriale. Așadar, potrivit lui E. Gellner, naționalismul a fost rezultatul industrializării, care a necesitat cultură și alfabetizare înaltă, diviziunea muncii și, cel mai important, un sistem de învățământ cuprinzător care pregătea oamenii pentru viața într-o societate mai largă decât comunitățile locale.

Instrumentiștii și constructiviștii (C. Tilly, E. Giddens, M. Mann) se concentrează pe problema relațiilor de putere în societate, rolul elitelor în formarea identității naționale și a naționalismului (prin mituri, idei și narațiuni folosite de grupul dominant). sau coaliție pentru a păstra puterea în societate).

În funcție de contextul politic, naționalismul este înțeles ca:

Imperialismul național, adică puterea oricărei formațiuni național-state asupra altor națiuni și teritorii naționale, care încalcă voința exprimată sau asumată democratic a națiunilor cucerite sau a altor grupuri naționale care trăiesc pe propriul teritoriu;

Opoziție față de integrare (de exemplu, opoziția față de aprofundarea competențelor și extinderea Uniunii Europene sau a CSI);

Cererea de privilegii etnice și/sau naționale (un fel de naționalism etnic). În acest caz, naționalismul unei părți a cetățenilor statului (de exemplu, minoritățile etnice) se opune naționalismului unei alte părți a acestora (majoritatea etnică). Cu toate acestea, în anumite condiții, naționalismul minorității dominante se poate dovedi a fi mai puternic din punct de vedere politic decât naționalismul majorității conduse, așa cum a fost până de curând în Africa de Sud;

Restricționarea imigrației înseamnă împiedicarea sau restricționarea imigrației oricăruia sau a tuturor străinilor, sau refuzarea cetățeniei imigranților și descendenților acestora. Aici, de regulă, vorbim de naționalism civic cu o puternică componentă etnică, întrucât imigrația și acordarea cetățeniei unor persoane de origine etnică similară se întâlnesc de obicei cu cea mai mică opoziție;

Dorința de a forma un stat național este interpretată ca dorința de a alinia teritoriul locuit de o anumită națiune cu teritoriul statului. „Acest tip de naționalism, definit uneori drept constituțional-politic, dar în realitate fiind, de regulă, etnic, constituie miezul întregii probleme a naționalismului. Într-o măsură sau alta, toate celelalte manifestări specifice ale naționalismului sunt legate de el - imperialismul național, nerecunoașterea tendințelor de integrare supranațională, discriminarea minorităților naționale și etnice, restrângerea imigrației și acordarea cetățeniei.

Pe fondul evenimentelor actuale care au loc în Europa de Vest și în Statele Unite (probleme sociale și etno-culturale ale imigranților), se încearcă din ce în ce mai mult revizuirea instrumentelor teoretice ale naționalismului. Unul dintre ele este conceptul de etno-naționalism inclusiv-exclusiv. Potrivit acestei teorii, etno-naționalismul cetățenilor unui anumit stat poate fi atât incluziv, dând oamenilor de altă origine etnică posibilitatea de a deveni parte a națiunii dominante, adoptând atitudinile sale culturale, lingvistice, politice, mai rar confesionale, și exclusiv, care conține o interdicție de asimilare cu majoritatea etnică. Etno-naționalismul de stat ia în mare parte forme incluzive. Totuși, dacă din anumite motive (fie că este vorba de intrarea unui număr mare de imigranți care nu sunt susceptibili de asimilare, fie de slăbirea proceselor de asimilare, fie de reducerea ofertelor de promovare socială din cauza stagnării economice sau a crizelor economice), poziția a națiunii dominante în stat slăbește, etnonaționalismul incluziv – chiar și acolo unde a devenit tradițional, poate deveni exclusivist.

În ciuda tendinței generale de opoziție a statului național față de imigrația fără restricții, fiecare națiune titulară va continua să fie obligată - dacă are o constituție democratică - să tolereze minoritățile etnice și să ofere limbilor lor oportunitatea oficială de a se răspândi, și nu să fie doar afaceri ale persoanelor private, familiilor individuale sau comunităților. Totuși, pentru reglarea optimă a relațiilor dintre limba de stat a țării și limbile minoritare, nu există o singură rețetă potrivită pentru toți. Totul trebuie convenit pe o bază democratică.

„Nimănui modern nu i-ar trece prin cap că atunci când se mută în alt stat sau când își schimbă cetățenia, trebuie să-și schimbe și apartenența confesională. Dacă există un număr suficient de persoane interesate și resursele financiare necesare, apar sinagogi și moschei în țările creștine, biserici protestante din regiunile catolice etc. Așadar, de ce ar trebui orice antreprenor, angajat sau lucrător al viitoarei piețe interne europene să-și crească copiii astăzi în mod portughez, mâine în suedeză, poimâine în croată? Și nu orice persoană modernă și-ar dori ca el și descendenții săi să fie anglizați, francizați sau germanizați, chiar dacă este de acord să accepte și să studieze cele mai comune limbi ca limbi de comunicare supranațională.

Identitatea regională: cauze, principalii markeri și funcții

Identitatea regională, alături de identitatea etnică și națională, este unul dintre tipurile de identitate teritorială. Termenul „identitate regională” este adesea folosit ca sinonim pentru concepte precum identitate „națională”, „etnică” sau „colectivă”, „teritorială”. V.A. Achkasov consideră că „identitatea regională poate fi considerată o variantă a identității etnice sau, mai precis, sub-etnică”. Cu toate acestea, identitatea regională nu are întotdeauna nevoie de o bază etnică, iar etnia ca atare nu este o bază suficientă pentru formarea unei identități regionale. Potrivit lui A.V. Remnev și P.I. Saveliev, „populația care trăiește într-o anumită regiune se percepe ca aparținând unei comunități teritoriale speciale, care are propriile sale specificități economice și socioculturale, se identifică regional, opunându-se locuitorilor altor regiuni. O astfel de autoidentificare este, de regulă, de natură supraetnică și este determinată nu de naționalitate, ci de apartenența teritorială, care comunică în ochii lor și a celor din jur trăsături psihologice și chiar antropologice deosebite, semnificative din punct de vedere social. .. În ciuda dinamismului granițelor administrative și economice, comunitatea regională are o stabilitate destul de puternică și o lungă inerție istorică în conștientizarea unității sale istorice. Un punct de vedere similar este exprimat de V.A. Achkasova, care consideră că „termenul „identitate regională” nu trebuie identificat cu conceptul de „identitate teritorială” (ca o simplă apartenență a unui individ la populația zonei geografice în care trăiește), precum și cu conceptul de „identitate subetnică”, ale cărui trăsături pot fi componente ale identității regionale. Acesta din urmă ar trebui considerat ca un fenomen cultural și istoric, care se exprimă în trăsăturile complexului valoare-comportament prezent în conștiința de masă a locuitorilor unei anumite regiuni.

LOR. Busygina, folosind exemplul Germaniei, susține că identitatea regională (conștiința de sine regională) este una dintre cele mai importante componente ale ideii naționale ca manifestare a legăturii cu „mica patrie”. Din acest punct de vedere, T.N. Kuvenev și A.G. Manakov, care consideră că categoria științifică „identitate națională” doar la prima vedere este situată într-un plan diferit cu conceptul de „identitate regională”.

Cercetătorii occidentali atribuie conceptul de „identitate regională” categoriei „tineri”, care a înlocuit „vechile” valori naționale și supranaționale în contextul slăbirii rolului statului-națiune, al creșterii integrării regionale. proceselor. „În urmă cu aproximativ 50 de ani, identitatea în relațiile internaționale era asociată cu studiul naționalismului. Acum naționalismul nu a dispărut, nu și-a pierdut poziția, dar acum importanța altor tipuri de identitate, precum cele regionale, crește”, scrie K. Farrance.

Problema identității regionale este încă prost înțeleasă atât în Occident, cât și în Rusia. În ciuda faptului că geografia umanitară străină a început să exploreze acest subiect cu relativ mult timp în urmă (din anii 1930), cercetarea, de regulă, este asociată cu nivelul subnațional și cu analiza imaginilor regiunilor individuale. Studiul lui M. Keating poate servi drept exemplu de astfel de lucrări. Studiind formarea identității regionale în țările din Europa de Vest (Spania, Belgia, Germania, Franța, Italia și Marea Britanie), omul de știință a ajuns la concluzia că nivelul de conștientizare regională este mai ridicat în acele regiuni în care naționalitatea istorică s-a format (Scoția, Țara Galilor, Corsica, Țara Bascilor), iar cu cât mai joase, cu atât mai slabe au fost formele structurilor regionale (regiuni administrative ale Italiei, Angliei, Țărilor de Jos, țărilor scandinave).

Susținătorii istoricismului cred că identitatea regională este un construct social complex, a cărui durată se măsoară în generații. Potrivit lui N. Smirnov, prezența identității regionale este caracteristică doar pentru regiunile socio-culturale (spre deosebire de cele economice și politice), deoarece acestea sunt asociate „cu natura așezării și a contactelor directe între oamenii care locuiesc într-o anumită zonă, fixate de experiența lor senzorială cotidiană și de trăsăturile etnografice. Aceste comunități teritoriale, de regulă, sunt relativ mici ca amploare, dar au o mare coeziune, dând naștere unei conștiințe de sine pronunțate, adesea de natură emoțională și psihologică, adică bazată pe un sentiment de iubire, mândrie, afecțiune. experimentată în raport cu „micuța patrie”.

Postmoderniştii, dimpotrivă, consideră identitatea regională ca un proiect temporar, a cărui creare (construcţie) este asociată cu soluţionarea problemelor politice urgente. În cadrul paradigmei constructiviste, identitatea regională este un concept construit social, a cărui căutare se intensifică în perioadele de campanii electorale. Pe baza afirmației lui J. Nye că „regiunile sunt situate acolo unde politicienii consideră necesară locația lor”, politologul norvegian I. Newman interpretează identitatea regională nu ca un produs al dezvoltării istorice a culturii unui etn, ci ca un set. a regulilor de comportament şi de viaţă socială introduse din exterior. În opinia sa, rolul principal în formarea identității regionale îl au elitele regionale, care creează și susțin mituri regionale atât timp cât au nevoie.

Din punctul de vedere al lui X. Engelen, identitatea regională este și produsul acțiunilor intenționate ale politicienilor. De exemplu, identitatea nordică „a apărut ca urmare a faptului că toți actorii... implicând înțelesuri diferite sub conținutul regiunii, au considerat că este benefic pentru ei înșiși să înceapă cooperarea sub denumirea de „Regiunea Mării Baltice””.

Astăzi, se poate considera general recunoscut că identitatea regională este unul dintre factorii determinanți și stabilizatori, deși greu de înțeles din cauza particularităților mecanismelor de traducere și fixare a materialului, în formarea unei comunități socio-teritoriale. Potrivit lui S. Rick, identitatea regională este afirmația „naționalistă” a colectivului regional de către „vocea” grupului regional. Schimbarea organizării spațiului și, ca urmare, a ideilor colective despre acesta atrage după sine o încălcare a identității, crearea de noi conexiuni (dorite sau forțate) sau chiar pierderea identității. Cercetătorii notează că „pierderea sau dobândirea de teritoriu, adică. schimbarea contururilor statului, poate servi drept sursă de schimbări în identitatea națională.

Identitatea regională se bazează pe un sentiment de teritoriu comun și pe un anumit sistem de valori; se formează ca urmare a identificării „însuși” și „ceilalți”. Ea permite individului să se simtă parte a comunității, acționează ca un factor unificator. Pe de altă parte, identitatea regională poate servi ca bază pentru formarea regionalismului, poate acționa ca o resursă de mobilizare, mai ales în fața unei slăbiri sau crize a identității naționale. În acest caz, dobândind o conotație politică, identitatea regională poate ieși în prim-plan (la nivel național) și poate amenința unitatea țării. În acele țări în care procesul de formare a identităților naționale nu a fost finalizat sau a fost întrerupt de cataclisme socio-politice, ca, de exemplu, în Rusia la începutul anilor 1990, regionalismul este mai pronunțat.

OI Oracheva distinge mai multe niveluri (ierarhii) de identitate regională. Primul nivel este identificarea teritorială a unei persoane, care este cea mai stabilă și se schimbă rar odată cu schimbarea reședinței. Următorul nivel sunt interesele și valorile regionale. Ele pot diferi de cele naționale sau pot coincide cu acestea. Formarea lor este asociată cu factori geografici (natural-climatici), economici, politici, culturali și istorici. La al treilea nivel, elita politică, mass-media și administrația regională joacă un rol deosebit; „agenți” formării identității regionale, care o cultivă efectiv.

Una dintre cele mai recente utilizări ale identității regionale ca resursă de mobilizare poate fi considerată o campanie activă a intelectualității și a afacerilor din Arhangelsk, unite în Autonomia Național-Culturală a Pomorilor din Arhangelsk (NKAA), pentru a construi Republica Pomor (variante - Teritoriul de Nord, Karelo-Belomorsky Krai, Arctic Krai, Pomorsko-Nenets Republic etc.) pe baza unificării regiunilor Arhangelsk, Murmansk, Nenets Autonomous Okrug, Republicii Komi și Karelia. Ideea fundamentală a formării unei noi regiuni a fost existența unei culturi speciale Pomeranian (de pescuit) aici, care nu reflectă doar specificul teritoriului (climă aspră, lipsa terenurilor arabile, perioadă scurtă de insolație etc.) , dar se presupune că este autohton. Ca principală tehnică „tehnică”, activiștii NKAA au folosit „reconstrucția” caracteristicilor etnoculturale ale grupului local de ruși (Pomors): limba („vorbitorii pomorian”), practica calendaristică („sărbătoarea lui Perun”), credințe („ păgânismul pomorian”), etc.

Această mobilizare a servit cel puțin două scopuri:

Economic (obținerea de avantaje fiscale la dezvoltarea zăcămintelor de petrol și gaze pe teritoriul de reședință al popoarelor indigene);

Politic (formarea unei identități etno-regionale și alocarea pe această bază a unui subiect special al Federației - așa-numitul Teritoriu Nord / Pomeranian).

Cu toate acestea, identitatea regională nu poate fi redusă la căutarea unor trăsături individuale ale regiunii (în istorie, structură politică sau alte domenii, acestea sunt destul de ușor de găsit). Pentru existența unei identități regionale, normele care o reglementează și o asigură trebuie să fie mai puternice decât normele naționale sau comparabile cu acestea în influența lor. În plus, identitatea trebuie să aibă un fel de adversar împotriva căruia este îndreptată (politic, cultural etc.). Absența unui adversar exclude posibilitatea existenței unei identități regionale, întrucât nu există cine să se opună pentru a îndeplini schema clasică de „noi – ei”, „prieten sau dușman”.

Marcatorii unei identități regionale puternice pot servi ca, în primul rând, formarea și consolidarea liderilor regionali care apără interesele regionale; funcţionarea partidelor regionale, mass-media locală. În al doilea rând, prezența unui grup semnificativ de oameni care sunt dominați de autoidentificare cu comunitatea politică regională. În al treilea rând, dezvoltarea imaginii teritoriului, crearea unui imn, organizarea de sărbători locale, festivaluri de folclor, restaurarea muzeelor, templelor, introducerea programelor de istorie locală în programa școlară, popularizarea mitologiei regionale, simboluri, crearea unui panteon local de eroi au un puternic potențial de identificare.

Identitatea regională îndeplinește mai multe funcții. Potrivit O.I. Oracheva, sunt trei: informațional, psihologic și instrumental. N.V. Sverkunova mai identifică încă patru: consolidarea, care constă în unirea membrilor unei anumite comunități pe calea atingerii unui scop care corespunde intereselor regionale; reglator, responsabil de comportamentul social al individului într-o societate cu caracter tradițional pronunțat; motivare motivațională, formativă a unei anumite orientări a conștiinței și comportamentului în timpul actualizării acestei identități în anumite condiții; social, care este o componentă importantă în reconstrucția unei socialități colective specifice.

De mare importanță în formarea identității regionale este cultura politică regională, care este o subcultură orizontală a culturii politice naționale. Cultura politică regională poate fi definită ca un sistem de „orientări politice și modele de comportament politic care sunt caracteristice unei anumite regiuni și diferă prin integritatea lor sistemică de orientările inerente atât celorlalte regiuni, cât și națiunii în ansamblu”. La baza culturii politice regionale este experiența comună și specifică a reproducerii vieții politice. Principalii săi factori de formare a sistemului sunt condițiile naturale și climatice, conștiința de sine dezvoltată, interesele și valorile regionale, experiența istorică și politică comună, structura socială și componența etno-confesională a populației, instituțiile politice regionale, relațiile interregionale și internaționale.

Următorii factori joacă un rol cheie în formarea identității regionale:

Criza identității naționale care a apărut ca urmare a schimbărilor geopolitice de la sfârșitul secolului XX, care a dus la apariția unor noi state pe harta politică a lumii și a stimulat procesul de căutare a căilor și mecanismelor de identificare la nivel local. niveluri;

Apariția pe scena mondială a unor noi actori ai relațiilor internaționale - subiecții statelor (regiunilor) federale moderne, care, „acumulând” legături economice și propriile tradiții, dezvoltă un sistem special de valori, care este caracteristic doar pentru un anumit regiune;

Poziția periferică a regiunii, care, în contextul opoziției „centru-periferie”, contribuie la păstrarea identității etnice și regionale;

O oarecare izolare creată de condițiile naturale, geografice, economice, administrative.

În prezent, putem vorbi despre o tendință clar exprimată spre formarea unei identități regionale în spațiul politic modern al Rusiei. Inovații juridice și politice de la sfârșitul secolului XX - începutul secolului XXI. a condus inevitabil la schimbări în conștientizarea de sine și la ierarhia identităților de grup. Dintr-o „una și indivizibilă” în mod tradițional rigid centralizată Rusia s-a transformat rapid într-o „țară a regiunilor”.

V.A. Achkasov consideră că „conservarea și stabilitatea identității regionale în Rusia pot fi explicate cu ajutorul conceptului de „colonialism intern” al lui M. Hechter”. Acesta din urmă îl înțelege ca fiind „ierarhia diviziunii muncii inerentă unei anumite culturi, care contribuie la formarea grupurilor reactive”. Prin urmare, „colonialismul intern” este o formă de exploatare de către centrul periferiei sale. Valurile inegale din punct de vedere spațial de inovații din epoca modernă au crescut marginalitatea multor teritorii periferice (provinciale) și au contribuit în cele din urmă la stratificarea regională și la ierarhizarea spațio-teritorială a societății. Acest factor, potrivit lui Hechter, ajută la păstrarea identității regionale și etnice în anumite teritorii (uneori într-o formă latentă), în ciuda tuturor încercărilor centrului de a unifica valorile culturale. În plus, predominanța loialității politice locale asupra loialității naționale este caracteristică societăților cu o cultură politică fragmentată și perioade politice de tranziție.

Baza procesului de identificare regională în Rusia modernă și, în consecință, formarea regimurilor politice dispersate (locale) au fost transformările socio-politice (tranziția de la proprietatea de stat la proprietatea privată, liberalizarea economiei) de la sfârșitul anilor 1980 - începutul anilor 1990. , care, datorită tranziției și a inimii lor, au contribuit, pe de o parte, la creșterea insecurității psihologice (inclusiv la nivel regional), a incertitudinii cu privire la viitorul lor, iar pe de altă parte, la conservarea și creșterea denivelărilor dezvoltarea socio-economică a regiunilor Federației Ruse, formarea regiunilor donatoare și beneficiare. Într-o situație în care regiunile nu mai puteau conta pe ajutorul centrului, s-au confruntat cu o alegere dificilă a căilor și mijloacelor de supraviețuire, ceea ce a contribuit în mare măsură la creșterea independenței lor economice și a contradicțiilor economice cu centrul.

Un alt motiv major al regionalizării Rusiei a fost criza identității unionale (generale civile), care a dus și la criza sistemului de identificare politică la nivel național. Aceasta, la rândul său, a stimulat în mod obiectiv procesul de căutare a căilor și mecanismelor de identificare la alte niveluri, în principal regionale.

Principiul etno-teritorial de organizare a relațiilor federative, care a fixat diferitele poziții ale subiecților, a avut și el o importanță nu mică pentru procesul de formare a identităților regionale. Ca urmare, a apărut o pluralitate de identități regionale, adesea folosite ca instrument politic pentru ridicarea statutului de subiect al Federației în cadrul statului. În timp ce identitățile etnice au ieșit în prim-plan în republicile naționale din cadrul Federației Ruse, identitățile regionale au ieșit în prim-plan în subiecții „rusi” ai Federației. Astfel, potrivit unui sondaj de masă realizat de Fundația de Opinie Publică în iunie 1998, pentru 35% dintre respondenți, identitatea regională a fost cea mai importantă, în timp ce identitatea generală civilă (rusă) a fost aleasă de doar 29% dintre respondenți.

R.F. Turovsky identifică următoarele tipuri de identitate regională în Rusia:

Republican, caracteristic grupurilor etnice titulare ale republicilor;

Republican supranațional, unind poporul titular, populația rusă și alte popoare care trăiesc în republici;

regională rusă, asociată cu subiecții Federației;

Regională rusă, asociată cu comunități sub-etnice (de exemplu, cazaci);

Regională rusă, asociată cu comunități geografice mari (de exemplu, Siberia);

Regional-ideologic.

Potrivit lui A.S. Makarychev, în Federația Rusă există doar trei grupuri de regiuni cu semne pronunțate ale propriei identități:

1) majoritatea așa-numitelor „republici etnice” (dintre care conducerea va aparține evident Tatarstanului și republicilor nord-caucaziene);

2) unele teritorii de frontieră, ale căror contururi identitare se pot forma atât pe baza includerii în sistemul de relații transfrontaliere, cât și pe baza opoziției față de teritoriile învecinate (externe) (teritoriile Krasnodar și Primorsky). În aceste subiecte ale Federației, fluxurile de migrație pot deveni un factor important în conștientizarea de sine regională;

3) o serie de regiuni rusești cu o puternică memorie istorică (Sankt Petersburg, Nijni Novgorod etc.).

Nu ultimul rol în formarea identităților regionale multiple ale Rusiei moderne l-a jucat „federalismul asimetric”, care, printre altele, implică combinația de etno-teritoriale (republici naționale, districte autonome) și administrativ-teritoriale (oblaste și teritorii). ) principii pentru formarea relaţiilor federale. După cum a remarcat pe bună dreptate V.A. Achkasov, existența unor astfel de formațiuni „fără naționalitate” precum supușii ruși ai federației, lipsa lor de oportunități constituționale de a elimina asimetria structurii federale „a fost plină de conflicte grave și uneori i-au împins pe reprezentanții elitelor regionale la acțiuni neconvenționale, demonstrative. Astfel, liderii supușilor ruși ai Federației Ruse au încercat să obțină egalitatea șanselor economice și politice cu republicile naționale, să creeze pârghii noi, mai eficiente de influență asupra centrului federal.

În plus, „înființată în anii 1990. „federalismul negociat” este în contradicție clară cu ideea centrală a statului federal - împărțirea funcțiilor puterii și a sferelor de activitate între guverne de două niveluri, fiecare dintre acestea funcționând independent în propria sa sferă de autoritate. Însăși percepția liderilor regionali ca parteneri (fie loiali sau ostili) ai autorităților federale este simptomatică, în timp ce norma este diviziunea muncii între centru și regiuni. Drept urmare, federalismul rus este puternic influențat de situația politică și economică, iar relațiile dintre autoritățile centrale și regionale iau o formă ciclică (centralizare-descentralizare).

În acest sens, cercetătorii identifică diverse tipuri de ideologii regionale create și utilizate de elite pentru a forma identități regionale.

LA FEL DE. Makarychev sugerează trei tipuri de astfel de construcții ideologice:

Mitul etnic – caracteristic acelor republici naționale în care predomină motivele ideologice etno-naționale;

Mitul moscovit este tipic pentru regiunile în care motivele de opoziție față de centru sunt dominante;

Mitul unui avanpost, ultima frontieră a Rusiei, este caracteristic regiunilor care sunt deosebit de sensibile la problema insecurității teritoriale și a depărtării de centru.

În diferite tipuri de regiuni, mecanismul de formare a identității regionale are o serie de trăsături distinctive. Acest lucru este valabil mai ales pentru zonele de frontieră: fiind periferia țării, ele devin centrul regiunii, a cărei viață este dictată de anumite reguli. Astfel, zona de frontieră nu este două regiuni apropiate de pe părți opuse ale graniței, ci un singur spațiu social. Regiunile de frontieră includ două planuri de cooperare - interstatală și interregională. Pentru funcționarea cu succes a unei regiuni transfrontaliere este necesar interesul subregiunilor, acestea având competențele corespunzătoare pentru a organiza contacte transfrontaliere, i.e. subregiunea ar trebui să fie un actor cu drepturi depline în relațiile internaționale. După cum a subliniat pe bună dreptate N.M. Mezhevich, „identificarea regională în zonele de frontieră este un element al conștiinței publice sau personale, care reflectă conștiința comunității teritoriale a intereselor cuiva atât în raport cu alte comunități ale națiunii sale, cât și în raport cu comunitățile teritoriale ale unui stat vecin. " Punctul de plecare pentru construirea unei regiuni este economia, deoarece regiunea este creată în primul rând ca un domeniu de cooperare economică. Fiind inițial un proiect politic, regiunea transfrontalieră este treptat „copersă” de legături politice și economice și devine o regiune „naturală”.

Este imposibil să nu fiți de acord cu această afirmație, însă integrarea regională se va accelera dacă factori precum:

Beneficii politice derivate din cooperarea reciprocă;

Necesitatea asocierii pentru atingerea scopurilor;

Identitatea, prezența particularităților culturii (materiale și spirituale) specifice numai acestui grup;

Istoria generală sau punctele sale cheie;

Caracteristici geografice pe baza cărora entitățile teritoriale sunt unite într-o regiune.

Acest lucru este posibil numai dacă regiunile sunt „înrudite” între ele și au parametri comuni de identificare. Un exemplu de astfel de integrare poate fi considerat experiența de succes a cooperării dintre țările nordice, care demonstrează o relație ridicată între obiectivele economice și o tradiție culturală comună. Potrivit lui A. Etzioni, deja în 1992 nu mai exista „regiune naturală și închegată în Europa. Populația de 22 de milioane de oameni vorbește limbi similare, are o cultură comună, un standard educațional și un standard de viață unic. Regiunea de nord este o piață internă naturală... nu este nevoie ca prietenii să încheie contracte scrise.”

Un factor motor pozitiv pentru integrarea nord-europeană a fost ideea că regiunea avea o identitate comună — nordică —, care s-a bazat pe ideea „Nordicității”, care caracterizează regiunea ca fiind non-europeană, necatolică, pașnică. iubitor, predominant social-democrat. Apariția unei identități nordice, susține Makarychev, este un exemplu clasic al modului în care o regiune cândva „marginală” (geopolitic la margine) poate beneficia de pe urma locației sale, o dorință de a răspunde „o Europă care devine din ce în ce mai mare”. Astfel, poziția geografică periferică, legăturile istorice socio-economice, condițiile naturale și climatice dure asemănătoare, caracterul nordic sunt componentele care sunt incluse în conceptul de „identitate nordică”.

Un caz special este procesul de formare a identității regionale a regiunii Kaliningrad, a cărei populație este foarte conștientă de specificul poziției geopolitice a regiunii lor, datorită multor caracteristici care s-au dezvoltat în procesul de dezvoltare istorică a regiunii. pe pământul Prusiei de Nord (principiul relocarii formării populației, „decalajul” în formarea identității regionale — „Königsberg - Kaliningrad”, etc.). În același timp, trebuie avut în vedere că, din punct de vedere geografic, regiunea Kaliningrad a fost întotdeauna cea mai „europeană” dintre toate regiunile URSS / Rusia și, ca atare, a experimentat întotdeauna influența culturală a țărilor din jurul regiunii, iar după prăbușirea URSS, și influența politică și economică a Uniunii Europene.

Necesitatea dezvoltării intensive a producției interne, întărirea legăturilor economice cu vecinii europeni, întărirea dependenței reciproce sunt în general recunoscute ca una dintre caracteristicile activității politice și economice moderne a regiunii Kaliningrad. În identitatea regională, specificul situației geopolitice, pe de o parte, este trăit de populație ca o „problemă” de natură practică sau psihologică - dificultatea de a ieși și de a intra și/sau un sentiment de izolare, izolare față de "Rusia". Pe de altă parte, se înregistrează o combinație ciudată de patriotism („rus”) și un sentiment al „specialității”, „separarii” lor (în special printre „nativii” Kaliningrad).

În conformitate cu aceasta, marea majoritate a Kaliningradilor (84%) văd viitorul regiunii lor doar ca parte a Federației Ruse. Nivelul separatismului declarat (dorința și dorința de izolare politică a regiunii de Rusia) nu este încă ridicat și nu a prezentat o tendință de creștere în ultimii ani. Cu toate acestea, se atrage atenția asupra faptului că această cifră este puțin mai mare în grupul de respondenți de cea mai mică vârstă (de la 16 la 24 de ani), adică. teoretic, de-a lungul timpului, pe măsură ce actualul „tânăr” trece la alte categorii de vârstă, ideea separării de Rusia într-o formă sau alta poate deveni mai populară.

Vorbind în majoritatea lor pentru conservarea regiunii ca parte a Rusiei, mulți din Kaliningrad susțin asigurarea statutului său special.

„Cazul” Kaliningrad al formării unei identități regionale, pe de o parte, reflectă tendința observată în politica mondială de a crește dependența reciprocă între politica internă și cea externă. Pe de altă parte, demonstrează rolul din ce în ce mai mare al fenomenului identității regionale în relațiile internaționale moderne, datorită noii configurații a sistemului politic mondial și, în special, întăririi rolului regiunilor ca actori ai acestuia. „În urmă cu aproximativ 50 de ani, identitatea în relațiile internaționale era asociată cu studiul naționalismului. Acum naționalismul nu a dispărut, nu și-a pierdut poziția, dar acum importanța altor tipuri de identitate, precum identitatea regională, este în creștere”, a scris K. Farrans în urmă cu mai bine de 10 ani. LA FEL DE. Makarychev consideră că introducerea categoriei de identitate în discursul politic mondial schimbă percepția multor concepte tradiționale folosite de specialiști în domeniul politicii comparate și al relațiilor internaționale.

Unul dintre cele mai solicitate în relațiile internaționale moderne este conceptul de construcție regională. Se bazează pe ideea asemănării proceselor de creare a statelor naționale și a regiunilor. După cum notează unul dintre fondatorii acestui concept, I. Newman, „literatura specială neglijează întotdeauna faptul că regiunile, precum statele-națiune, sunt și „comunități imaginare”.” Ca și în procesul de creare a unui stat-națiune, figurile regionale își construiesc o anumită identitate spațio-temporală în conformitate cu interesele lor. Cu toate acestea, spre deosebire de procesul de construire a națiunii, simbolurile de identificare ar trebui să fie inițial cât mai accesibile pentru înțelegerea și percepția majorității care locuiește într-o anumită regiune. Pe baza acesteia, crearea oricărei regiuni (atât intrastatale, cât și, mai ales, transnațională) poate fi considerată ca un proces politic de stabilire a obiectivelor. În același timp, spre deosebire de procesul de construire a națiunii, crearea regiunilor nu are întotdeauna scopul final de a le acorda un statut politic, ceea ce este asociat cu dificultățile de formare a conceptului de „suveranitate” pentru aceste teritoriale. entitati. Prin urmare, principalul lucru în procesul de regionalizare, cred autorii conceptului, este activitatea politică motivată care vizează izolarea vechilor și crearea de noi simboluri și imagini regionale care să fie introduse în conștiința masei (prin mass-media, discursuri ale politicienilor, etc.). oameni de știință, inteligență creativă), formând sarcini fundamental noi, privind proiectarea spațiului politic.

O astfel de înțelegere a metodelor și sarcinilor construcției regionale este direct legată de încercările de a înțelege teoretic noua structură a spațiului mondial și a relațiilor internaționale care au apărut în ultimul deceniu al secolului XX. Anterior, formarea structurilor regionale era axată fie pe o asemănare internă bazată pe o anumită comunitate culturală, istorică, lingvistică, fie pe „șiruri” externe sub forma unor structuri internaționale existente cu o aliniere de forțe stabilită și o conducere clar definită. Cu toate acestea, cu o astfel de construcție a modelelor tradiționale de regiuni, întrebarea ce factori sunt „externi” și care sunt „interni” în formarea și funcționarea lor a rămas mereu deschisă. Situația geopolitică actuală a introdus o incertitudine și mai mare în soluționarea acestei probleme, întrucât dezechilibrul lumii bipolare a dus la prăbușirea vechilor regiuni și formarea de noi regiuni (atât identice, cât și strategice), rolul principal în formarea care au început să joace alți factori. În aceste condiții, conceptul de construcție regională a oferit o viziune fundamental nouă asupra fundamentelor regionalizării mondiale (în primul rând europene).

Noutatea sa se datorează în primul rând faptului că granițele și componența regiunii sunt determinate nu de asemănările culturale (istorice, sociale, lingvistice etc.) și nu de apartenența la unul sau altul blocuri și organizații internaționale, ci de includerea regiunea în procesele anterioare de regionalizare paneuropeană. Newman a definit acest principiu fundamental astfel: „Când elita a formulat programul politic de care depinde existența națiunii, atunci există o oportunitate de a construi o preistorie care să o poată unifica atât în spațiu, cât și în timp”. Astfel, regiunile pot fi văzute și ca „comunități imaginate” (Comunități imaginate, după B. Anderson), ca rezultat cognitiv al eforturilor politice deliberate, ca reacție la originea și răspândirea naționalismului.

Implementarea practică a ideii de construcție regională a fost asociația transnațională a regiunilor nordice ale Europei și Rusiei - Consiliul Regiunii Euro-Arctice Barents (SBEAR).

În cadrul conceptului de construcție regională a Euro Barents, regiunea arctică este concepută de creatorii săi ca un spațiu politic, economic și geopolitic funcțional bazat pe comunitatea și asemănarea caracteristicilor geopolitice, economice și de identificare (zona forestieră a Suediei). , Finlanda, Norvegia și Rusia) și într-o oarecare măsură opunându-se altor regiuni europene. Se poate spune că construcția regională în regiunea Barents devine o chestiune de politică identitară.

Tocmai în formarea imaginilor unei identități nordice comune, a unui simț al unității interetnice, se află, potrivit creatorilor conceptului de construcție regională, unul dintre principalii factori pentru funcționarea cu succes a cooperării euro-arctice de la Barents. și regiunea în ansamblu.

Următorii sunt de obicei notați ca factori principali în crearea zonei de identificare nord-europene:

Condiții naturale și climatice comune, care se caracterizează printr-o climă aspră, natură vulnerabilă;

Depărtare considerabilă de centrele naționale, densitate scăzută a populației;

Comunitatea de contacte istorice și comerciale dintre Norvegia și Pomerania Rusă;

Relația genetică a grupurilor etnice finlandeză și kareliană (și acum Komi);

Generalitatea problemelor de mediu;

Comunitatea intereselor economice și politice prezente sau viitoare.

Referințele constante la acești factori în tot felul de discursuri publice, în presă și în literatura de specialitate ar trebui să devină baza pentru formularea unei „sarcini publice” - o identitate nord-europeană. Mulți cercetători tind să vadă în relațiile bilaterale și multilaterale intens dezvoltate dintre regiunile nordice ale Rusiei și regiunile nordice ale Europei o revenire la formele tradiționale de comunicare din regiune care s-au pierdut în anii puterii sovietice, care sunt înregistrate aproape la un nivel subconștient. Potrivit unor analiști, apelul la aceste arhetipuri într-o nouă etapă a dezvoltării relațiilor regionale în Europa de Nord nu ar trebui doar să niveleze celelalte stereotipuri de comportament și caracteristici de identificare ale regiunilor din nordul Rusiei care s-au dezvoltat în cei 70 de ani de putere sovietică. , dar joacă și rolul de „catalizator” în formarea unei identități nordice interetnice.

Un alt exemplu de funcționare a conceptului de „identitate regională” la nivel transnațional este dezvoltarea acestuia în cadrul cooperării baltice. Astfel, în documentele fondatoare ale proiectului Arcul Baltic, unul dintre obiectivele principale este consolidarea identității culturale regionale în regiunea Mării Baltice prin crearea de legături și implementarea unor proiecte comune în regiune.

Declarația de la Copenhaga a Consiliului Statelor Mării Baltice (CBSS) prevede următoarele: „Miniștrii Afacerilor Externe ai Statelor Baltice au convenit că scopul fundamental al cooperării lor în domeniul culturii este consolidarea sentimentului de identitate regională” (italicele noastre - IB). O sarcină similară este stabilită în fața Conferinței parlamentare a statelor baltice și în fața Uniunii orașelor baltice. Acordul de înființare al Uniunii vorbește despre „legături culturale vechi de secole în domeniul economiei, științei, protecției mediului și turismului între orașele din regiunea Mării Baltice... orașele au multe în comun, o istorie lungă și un promițător. viitor ...".

Dacă prezentăm sub forma unui tabel prezența identității regionale (nordice) ca factor determinant al dezvoltării în organizațiile internaționale regionale, putem obține următoarea imagine.

Etapa actuală de dezvoltare a construcției regionale pe continentul european se caracterizează nu numai prin dinamism în creștere al relațiilor transregionale, ci și prin procesele emergente de regionalizare internă în cadrul UE, apariția confruntării intereselor regionale de-a lungul verticala sudică. De aceea, „construcția regională” este înlocuită cu „politica de măsurare” ca unul dintre tipurile de reflecție socială asupra proceselor de adaptare reciprocă, a evoluției ideilor despre identitate și a simțului integrității teritoriale. Unul dintre cele mai populare astăzi este programul Dimensiunea Nordică inițiat de Finlanda, care, după o serie de acorduri, a devenit unul dintre cele mai importante elemente ale politicii externe a Uniunii Europene. Geografia acestui program, care acoperă regiunea Mării Baltice, Arctica și Nord-Vestul Rusiei, conținutul său specific, în mare măsură, schimbă natura și formele de corelație dintre integrare și tendințele regionale care s-au dezvoltat în Nordul Europei.

Pe scurt, esența conceptului propus se reduce la extinderea europenismului indigen la țărmurile Oceanului Arctic cu includerea simultană în sfera intereselor europene ale Rusiei tocmai prin orizontală nordică. Se poate spune că în cadrul conceptului de Dimensiune Nordică se propune un model fundamental nou de construcție a spațiului european - o legătură în formă de cruce a verticalului și orizontalului. Mai mult, acest model „funcționează” nu numai pentru Rusia, ci și pentru alte foste țări din Europa de Est, care acum insistă pe calea lor de mijloc și se autoidentifică drept „europene centrale”. Conceptul de „dimensiune nordică” oferă „dispăruților” estului Europei un nou loc în determinarea identității sale geo-civilizaționale prin conectarea la orizontala nordică, care este concepută ca un loc de întâlnire al indigenilor și fostei Europe de Est, ca mediator. la limita a două lumi.

Miezul structurant al noii dimensiuni a coordonatelor geopolitice este ideea de „Northernness” (Northerness), care, potrivit autorilor conceptului, poate fi punctul de plecare pentru formarea unei noi identități geocivilizaționale. Politica „Dimensiunii nordice”, în perspectivă geopolitică, urmărind să ofere structurii verticale rigide a Europei o direcție orizontală și să-și extindă granițele spre nord, în primul rând în detrimentul teritoriilor „estice”, oferă Rusiei un geo- alegere civilizațională între „sciți și asiatici” și „țara frigului și a urșilor”. „(orizontală) sau între „europeanism” și „bizantinism” (verticală).

Un alt exemplu de formare a unei identități transnaționale este teoria „lumii a patra”, ca urmare a manifestării strategiilor supranaționale moderne ale popoarelor indigene în scopul recodificării politice și juridice a statutului lor în societate. O trăsătură distinctivă a „lumii a patra”, care există întotdeauna în „prima”, „a doua” și „a treia lume”, este natura condiționată a granițelor sale.

A apărut în anii 1980. ca reacție la procesele de decolonizare și globalizare, teoria „lumii a patra” încearcă să dea o nouă dimensiune modelelor geopolitice tradiționale. În cea din urmă, procesele lumii sunt privite ca interacțiunea statelor-națiune sau a sistemelor politice, în timp ce teoria „lumii a patra” se concentrează pe factorul etnic al dezvoltării lumii, interpretând geografia politică a lumii nu ca geografia de aproximativ. 200 de imperii de stat care au ocupat majoritatea popoarelor și urmăresc să coboare nivelul diversității biologice și culturale a lumii, dar ca o geografie de peste 5.000 de popoare cu caracteristici culturale, politice și economice.

Astfel, conceptul de „lume a patra” se bazează pe ideea că identitatea și statutele etnice sunt rezultatul nu al atribuirii, ci al autoatribuirii. Pornind de aici, teoria „lumii a patra” urmărește să creeze o nouă tipologie de identitate, care se bazează în primul rând pe valori culturale și simbolice, care în cele din urmă creează un nou cod simbolic al lumii. „Procesul constant de opoziție, simbolic și real, direct și indirect, prin care popoarele indigene se deosebesc de „majoritate” este un factor decisiv în menținerea „sistemelor continue de identificare” și întărirea granițelor existente. Dintre formele de opoziție indirectă și simbolică, cele mai frecvent practicate sunt diversele forme de manifestare a conservatorismului cultural, precum și simbolismul alternativ sau „inversarea contrariilor pe scara valorilor”. Utilizarea simbolismului alternativ încalcă ortodoxia relațiilor în paradigma „centru-periferie”, „majoritate-minoritate”: grupul discriminat neagă codul simbolic prin care se realizează încălcarea și îl înlocuiește cu propriul cod, construind astfel superioritatea minorității.

Saami, inuiții și indienii, conform noului cod simbolic, sunt națiuni și primele națiuni, nu minorități. Drept urmare, cunoscute anterior doar unui cerc restrâns de specialiști, grupurile locale mici sunt incluse în discursul global. În același timp, popoarele indigene păstrează un grad înalt de localitate, al cărui semn distinctiv este o identitate teritorială prețuită istoric.

Astfel, identitatea regională este un fenomen complex de dezvoltare politică și are o serie de trăsături:

1. Identitatea regională este ierarhică. Include mai multe niveluri, fiecare dintre acestea reflectând apartenența unuia sau altuia taxon teritorial: patrie mică (sat, cartier), entitate politică și administrativă (oraș, regiune, republică), regiune economică și geografică (regiunea Volga, Pomorie, Siberia), ţară în general, comunitatea transnaţională. Mai mult, în funcție de care dintre identitățile regionale conduce, aceasta devine un factor de consolidare sau dezintegrare a societății. Acesta din urmă, în special, se manifestă dureros în parohialism, care este înțeles ca promovarea intereselor înguste, locale, în detrimentul valorilor naționale la nivel național, în separatism, care este o opoziție deschisă a regiunilor față de centru, a întregii lor state- izolare legală etc.

2. Identitatea regională a indivizilor și grupurilor diferă în gradul de intensitate și în locul pe care îl ocupă între alte identități. Aceasta este ceea ce determină mobilitatea migrațională a oamenilor și prezența sau absența aspirațiilor patriotice în societate. În regiunile în care sentimentul de „patrie mică” este cea mai mare valoare, preocuparea pentru aceasta se traduce în particularism, ducând la dezbinarea politică a societății. Dimpotrivă, o legătură slabă cu dezvoltarea locului duce la formarea ideologiei cosmopolitismului, care propovăduiește respingerea suveranității naționale, a tradițiilor naționale și a culturii în numele unității abstracte a civilizației umane, un „stat mondial unic”. .

3. Identitatea regională este o formă de înțelegere și exprimare a intereselor regionale. Existența lor se datorează trăsăturilor teritoriale ale vieții umane. Și cu cât aceste trăsături sunt mai profunde, cu atât interesele regionale diferă mai mult de cele naționale. Articularea lor emfatică are loc în contextul unei crize generale în țară, când există speranța de a evita inevitabile dificultăți prin decizii autonome, eliberate de orice obligații față de stat sau alte regiuni. Astfel, după implicit din 1998, regiunile rusești au fost nevoite să caute căi și mijloace de supraviețuire independentă, fără a conta pe ajutorul centrului. Aceasta a condus la formarea unei politici adecvate, subordonată doar intereselor regionale înguste.

4. Identitatea regională se formează spontan și conștient formată de elitele regionale (administrații regionale, grupuri de afaceri, mișcări politice, ramuri regionale ale partidelor politice și alte asociații publice, instituții de învățământ și cultură), care văd în ea o resursă eficientă de mobilizare care le consolidează. poziție în ochii populației „proprii” și, în același timp, în ochii guvernului central.

5. Identitatea regională este mitologică. Ea absolutizează importanța regiunii ca realitate independentă, care de fapt este o entitate secundară în comparație cu statul și municipalitățile locale. Din această cauză, elitele și masele regionale sunt ghidate în comportamentul lor de două mituri opuse. Una se bazează pe credința în valoarea eternă a „Rusie una și indivizibilă”, care în practică dă naștere unor tendințe de centralizare maximă, unitarism, imperialism; alții absolutizează importanța identității locale și, în numele acesteia, pledează pentru federalizarea țării. Bugetele regionale și locale

Aceste evenimente presupun schimbări cardinale în obiectul și subiectul geografiei „non-fizice”, în metodologia acesteia. Este nevoie de îmbunătățirea relațiilor cu alte științe sociale, deoarece societatea ca atare nu era obiectul principal în geografia economică tradițională, iar știința noastră nu a fost capabilă să-și acumuleze propriul bagaj suficient pentru a rezolva problemele de cercetare ale unei noi geografii sociale. Această situație amintește de cea care s-a dezvoltat în geografia economică în perioada de apogeu, iar activitatea științifică a N.N. Kolosovski. Acest cel mai strălucit reprezentant al geografiei economice sovietice, după cum se știe, a studiat cu atenție problemele tehnice și economice ale producției contemporane pentru a construi faimoasa sa teorie a complexelor teritoriale de producție. La fel, sarcina astăzi este de a stăpâni bagajul acumulat de alte științe sociale în studiul societății.

Una dintre cele mai importante domenii ale unei astfel de dezvoltări este problema identității regionale. Identitatea ca atare a fost mult timp tema centrală a multor științe sociale și mai ales a sociologiei. Aici poziția geografiei tradiționale este deosebit de slabă. Iar ideea nu este doar în studiul slab al acestei probleme de către geografi. Ideea este, în primul rând, că anumite tradiții ale geografiei economice în sine se dovedesc a fi un obstacol serios în calea cercetării noastre în acest domeniu. Aceste tradiții au fost elaborate de tendința tehnică și economică care a pătruns în studiul economiei ca materie inertă, supusă unor legi stricte și lipsită de conștiința de sine. Trecerea la societate ca o colecție de „oameni” cu liberul lor arbitru, cu legi foarte laxe ale dezvoltării s-a dovedit a fi foarte dureroasă pentru mulți geografi economici și, în unele cazuri, pur și simplu imposibilă.

Prin urmare, multe idei de bază ale științelor sociale, care au devenit de multă vreme general acceptate, nu se bucură, ca să spunem așa, de legitimitate în geografia economică. Adesea ei încă întâlnesc aici fie rezistență plictisitoare, fie respingere completă. Dacă vine vorba de faptul că astfel de idei ar trebui să devină fundamentale pentru noua geografie „non-fizică”, atunci numărul oponenților săi crește imediat cu un ordin de mărime.

Toate acestea sunt evidente mai ales atunci când discutăm problema identității. În sociologie, acest concept se bazează pe ideea că percepția unei persoane asupra realității înconjurătoare devine baza conștiinței sale de sine - ideea acesteia, și nu ea însăși. Oricât de mult diferă aceste două fenomene unul de celălalt, ideea (percepția) se dovedește a fi principalul lucru pentru înțelegerea după ce se ghidează o persoană în activitățile sale practice sociale și personale. Apare o anumită „a doua realitate” - una socială, în care, de exemplu, un drum lung, dar sigur, se face mai scurt decât unul scurt, dar periculos. Acest lucru evident nu coincide cu așa-numitul. geometria reală a spațiului, dar interacțiunile sociale nu sunt supuse acesteia, ci geometriei spațiului social.

Pentru geografia economică tradițională, astfel de opinii asupra obiectului lor sunt sedițioase. Dacă ele devin baza cercetării, atunci doar la periferia unei științe numite „geografia percepției”, care, după cum pare multora dintre geografii noștri, studiază un fel de patologie socială. După trecerea la geografia socială, nu trebuie doar să suportăm astfel de opinii, ci trebuie să le luăm ca bază pentru studierea structurii teritoriale a societății.

Tocmai astfel de idei trebuie să le împrumute geografia modernă „non-fizică”. Ele s-au format deja în științele sociale și au luat de multă vreme o formă aproape clasică acolo. Fără aceasta, este imposibil de interpretat identitatea regională, care este unul dintre fundamentele geografiei sociale.

De menționat că în cea mai „non-fizică” geografie s-a acumulat ceva bagaj de cunoștințe asupra acestei probleme. Geografii țărilor dezvoltate din Occident au fost deosebit de atenți în această privință în cadrul percepției spațiului sau al geografiei comportamentale (ar fi suficient să menționăm numele unor astfel de clasici precum oamenii de știință din Wisconsin Robert Sack și Yi Fu Tuan). Singura problemă este că studiul acestei probleme a fost, așa cum am menționat deja, la periferia geografiei noastre economice rusești.

În consecință, există o dublă sarcină de împrumut - de la sociologie și de la geografia occidentală. Ambele vor întâlni cu siguranță nemulțumirea multor geografi ai noștri, și chiar rezistență activă (mai ales astăzi, când valurile de xenofobie care se răspândesc în societate încep să se simtă în științele sociale). Cu toate acestea, aceste obstacole trebuie depășite cu toată determinarea. Altfel, țara noastră va fi neputincioasă în fața provocărilor care inevitabil apar atunci când societatea alege calea autodezvoltării libere.

Unul dintre principalele motive care împiedică geografia economică modernă să accepte idei precum o „a doua realitate” sau identitate regională este credința larg răspândită că toate aceste argumente nu au valoare practică și pot fi tolerate doar de dragul purismului academic (fără ele, spun ei). , cercetarea spectrul științei este incomplet). Nu este așa, iar experiența țărilor occidentale demonstrează destul de clar eroarea unor astfel de opinii. Există cel puțin trei domenii în care identitatea regională are o mare valoare practică.

În primul rând, acesta este domeniul politicii. În țările occidentale, s-a remarcat de mult timp că identitatea ca atare are un potențial puternic de a reuni oamenii în grupuri stabile unite prin sisteme de valori comune, o reacție similară la procesele sociale și o singură voință față de acțiunea socială. A devenit nu o dată baza pentru mobilizarea forțelor sociale, de altfel, atât în scopuri constructive, cât și distructive; a fost folosit de mai multe ori și cu succes atât de către liderii publici progresiști, cât și de simpli demagogi. Numeroase studii în domeniul identității se desfășoară în Occident, în multe feluri tocmai de dragul stăpânirii metodelor de influențare a grupurilor sociale. Pentru un astfel de impact, trebuie să știți pentru ce este adunarea în astfel de grupuri (de dragul asigurării împotriva adversității sociale, de dragul protecției individului de către grup, de dragul unui sentiment de solidaritate, de dragul a împărtășirii responsabilității pentru acțiuni semnificative din punct de vedere social, de dragul de a prezice contactele sociale conform unui șablon, de a le distinge pe ale proprii de ceilalți; de dragul autocunoașterii, în sfârșit, adică de a identifica propriile calități în contrast cu calitățile vecini etc.).

Politicienii occidentali (în special cei americani) sunt bine conștienți de valoarea practică a identității regionale. Îi cheamă în mod constant pentru a recruta alegători sau susținători ai acțiunilor lor politice, iar pentru aceasta, desigur, trebuie să aveți o cunoaștere subtilă a trăsăturilor unei astfel de identități.

Un exemplu ilustrativ este campania electorală a lui R. Reagan din 1980, pe care autorul acestor rânduri s-a întâmplat să o urmărească îndeaproape în scopuri pur științifice. Sediul de campanie al lui Reagan avea o întreagă echipă de experți naționali în geografie politică - cunoscători subtili ai identității regionale a diferitelor părți ale Statelor Unite, iar această echipă a făcut constant ajustări semnificative la tonul și argumentarea discursurilor lui Reagan, în funcție de ce parte a țării a vorbit înăuntru. De exemplu, dacă Reagan urma să apere necesitatea unor cheltuieli militare mari, atunci în Minnesota a construit un discurs ținând cont de faptul că aici alegătorii își prețuiesc ordinea socială atent ajustată, participă activ la viața socială și, în general, ies în evidență împotriva americanilor. fundal prin puterea idealurilor lor sociale. Pornind de la aceasta, discursul lui Reagan a abundat de cuvinte despre „bolșevici fără Dumnezeu” care amenință America, care, se presupune, este nevoită să economisească din multe lucruri pentru a rezista „imperiului rău”. Când Reagan s-a mutat în orașe din Lakeland, precum Cleveland, tonul discursului său a fost adaptat la caracterul practic care a predominat aici: cheltuielile militare sunt noi locuri de muncă, sunt un stimulent pentru economia locală și așa mai departe. Discursurile din sud nu trebuiau să fie înfrumusețate cu argumente despre amenințarea sovietică, deoarece localnicii, de regulă, erau prea vagi cu privire la locul în care se afla această URSS și erau prea cufundați în preocupări pur locale. Prin urmare, aici Reagan s-a plâns în principal că democrații nesăbuiți au lansat complet utilitățile publice și că el, spun ei, va rezolva imediat toate acestea după venirea la putere și doar „pe furiș” a spus ceva despre cheltuielile militare. În Vestul Sălbatic, discursul său a fost echipat cu cuvinte grosolane, expresii comune, pentru că se credea că morala aici este încă foarte „mișto”, iar societatea este instabilă („acești capre bolșevice”, „le rup coarnele”. ”, etc.).

Dacă Reagan, prin nepăsare sau uitare, ar amesteca textele, atunci textul de la Cleveland i-ar arunca pe Minnesotani în dezordine: Doamne, ce cinic, asta nu ar trebui să fie lăsat să conducă țara. Oamenii din Cleveland ar fi dezamăgiți dacă ar auzi un discurs pregătit pentru Minnesota: o astfel de persoană poate fi aleasă în funcția de pastor, dar nu și de președinte. Un discurs scris pentru Vestul Sălbatic ar suna ca o înjurătură în Sud, deoarece sudistii, de regulă, au un simț dezvoltat al onoarei personale, prețuiesc bunele maniere...

Unii pot obiecta că toate acestea sunt un subiect de geografie politică. Acest lucru nu este în întregime adevărat (sau mai degrabă, deloc). Atât geografia politică a noastră, cât și cea occidentală se ocupă în principal de analiza statisticii electorale, probleme de geopolitică și probleme similare importante, dar identitatea regională rămâne în afara atenției sale. Identitatea regională este un cu totul alt obiect de studiu, care necesită abilități și idei diferite de cele pe care se bazează geografia politică.

În al doilea rând, în Occident, identitatea regională este atent studiată pentru organizarea comerțului, atât cu ridicata, cât și cu amănuntul.

Aici avem în vedere, în primul rând, studiul diferențelor teritoriale în gusturile și înclinațiile consumatorilor. Zeci de companii de renume desfășoară cercetări în acest domeniu, care, folosind anchete de populație (fie proprii, fie personalizate), acumulează bănci de date uriașe, le analizează și le pun pe hărți. Aceste fructe ale muncii esențial geografice sunt de mare valoare comercială, sunt folosite pentru a consilia rețelele comerciale și, prin urmare, intră rar în presa deschisă, dar atunci când se întâmplă acest lucru, devine evident că, în esență, aceasta este o adevărată cercetare geografică, de altfel, de un nivel inalt. Există, de asemenea, lucrări de natură generală (de exemplu, despre ceea ce americanii preferă să mănânce în diferite părți ale țării) și lucrări mai specifice, care descriu prevalența anumitor tipuri de bunuri de consum în toată țara.

Cel mai bun (și „cel mai geografic”) exemplu al acestui tip de scriere îl reprezintă cărțile lui Michael Wise, care a încercat să generalizeze aceste variații în preferințele produselor și, pe această bază, să identifice anumite tipuri regionale ale familiei americane. El a publicat prima sa carte despre asta în 1988, folosind date de la firma de consultanță Claritas. Apoi, pe aceeași bază de informații, Wise a creat tipologii și mai avansate - în 1994 și 2000. Aici vorbeam deja despre o gamă foarte largă de trăsături cotidiene ale americanilor, până la predilecții politice. Drept urmare, Wise a creat 62 de „clustere comunitare”, unite în 15 grupuri. Acestea sunt tipuri de hostel american, tipuri de stil de viață. Fiecare dintre acestea a fost descris cu atenție și, cel mai important pentru geograf, plasat în toată țara folosind grila de zone nodale a Biroului de Analiză Economică din SUA. Astfel, pentru Weiss, s-a dovedit a fi foarte important ca aceste „clustere” să fie legate de structura teritorială reală a societății americane, cu cele ale celulelor acesteia care dau naștere unui sentiment de identitate regională în țară.

În țările dezvoltate, o astfel de consultanță a dat naștere multor alte companii care dezvoltă în mod independent grile de cartiere comerciale. O analiză detaliată a unor astfel de grile este cuprinsă în lucrarea de curs a lui S. Freidlin. În special, arată în mod convingător ce mare valoare practică, pur „moneară” este dezvoltarea unor astfel de grile bazate pe delimitarea zonelor cu o identitate regională specifică.

În sine, conceptul de identitate socială a fost mult timp una dintre principalele subiecte ale sociologiei, iar pe el au fost create biblioteci întregi de literatură. De obicei este vorba despre sentimentul social al individului, care îl face să se asocieze cu un anumit grup social pe baza faptului că au interese și caracteristici comune (sau i se pare individului că sunt cu adevărat). Poate fi un grup rasial sau etnic, profesional sau de proprietate, de clasă sau „educațional”. Toate împreună formează un complex complex și uneori contradictoriu, care determină sau explică în mare măsură comportamentul unei anumite persoane în societate.

În același rând se află și identitatea regională (teritorială) - solidaritate cu compatrioții datorită rezidenței comune pe același teritoriu în prezent sau în trecut. O astfel de identitate se exprimă de obicei prin identificarea cu locuitorii unei anumite localități, raion, oraș, parte a acesteia etc. unitate teritorială.

Având în vedere marea atenție pe care sociologia o acordă problemelor de identitate, ne-am aștepta ca identitatea regională să fi fost mult timp studiată în detaliu în cadrul sociologiei, astfel încât geograful să nu poată decât să împrumute din ea. De fapt, din anumite motive, sociologii nu au studiat deloc identitatea regională, iar acest lucru poate părea ciudat unui geograf, mai ales când vezi că sociologia nu numai că a uitat de identitatea regională, ci chiar o ignoră în mod deliberat, făcând-o un fel de slogan. Argumentând în cadrul acestui subiect, oamenii de știință noștri citează de obicei fraza

Berger și Lukman, care prin eforturile lui N. Mezhevich și A. Filippov au devenit aproape înaripați: „Lumea vieții cotidiene are structuri spațiale și temporale. Structura spațială de aici este de puțin interes pentru noi. Este suficient să spun că are o dimensiune socială datorită faptului că zona mea de manipulare se intersectează cu zona de manipulare a altor oameni. Mult mai importantă pentru scopul nostru este structura temporală. Adevărat, subiectul „sociologiei spațiului” sau „spațiului social”, care a fost interpretat de sociologi proeminenti precum Georg Simmel (el a inventat acești termeni), T. Parsons, E. Durkheim, este strâns legat de această problemă; aici, în Rusia, A. Filippov face acest lucru, și foarte fructuos, care chiar a decis să creeze o „teorie elementară a spațiului social”.

Cu toate acestea, s-a făcut foarte puțin în acest domeniu. Mai rău, să ne spunem: ceea ce s-a făcut pe această temă în sociologie – atât clasică, cât și modernă – nu are aproape nimic de-a face cu geografia. Cert este că atât clasicii precum Simmel sau Parsons, cât și Filippov neagă cu fermitate spațiului astfel de proprietăți care ar putea afecta interacțiunile sociale. Nu este doar neutru pentru ei - este lipsit de orice proprietăți.

Iată cum scrie A. Filippov despre asta – direct și fără ambiguitate: „„spațiul” este o metaforă socială și științifică, totuși, uneori foarte ilustrativă – să spunem, în cazul cartierelor prestigioase și neprestigioase din oraș, plasarea birourile șefilor și subordonaților în organizații și etc. În toate astfel de cazuri, diferența de poziții sociale se exprimă în diferența de localizare, adică poate fi într-adevăr contemplată ca o formă spațială, dar acest lucru nu este deloc necesar. Un astfel de „spațiu social” este o expresie convenabilă, dar totuși doar alegorică, cum ar fi „distanța socială” sau „scara socială”.

Deci, spațiul social pentru sociologul nostru este doar o metaforă, așa că ar fi mai potrivit ca un lingvist să-și studieze proprietățile, pentru toți ceilalți ar fi o copilărie naivă. În aceasta, Filippov se bazează pe Parsons (iată cuvintele sale din aceeași lucrare: „Conceptul lui T. Parsons ne va ajuta să avansăm foarte puternic în unul dintre cele mai importante aspecte. La Parsons, în primul rând, găsim o negarea clară a importanței spațiului pentru analiza acțiunii sociale”).

La Durkheim, el este atras de aceeași idee, de fapt: „Spațiul în sine”, spune Durkheim, „nu are nicio caracteristică. Așa cum distingem un moment de altul atribuindu-i un sens specific (să zicem, „înainte/după”), atribuim și diferite definiții spațiului („nord/sud”, „vest/est”, „stânga/dreapta” )". Filippov a dedicat o lucrare specială opiniilor lui Georg Simmel asupra acestui subiect - și din nou a scos în ea tocmai această idee: „Nu este o acoperire geografică de atâtea mile pătrate care formează un mare regat. , acest lucru este făcut de acele forțe psihologice care, de la un punct de mijloc, țin politic uniți locuitorii unei astfel de<географической>zone". Simmel este însă gata să rezerve o oarecare semnificație spațiului, dar doar una auxiliară: „Nu spațiul, ci împărțirea și colectarea părților sale efectuate de suflet are o semnificație socială. Această sinteză a unui fragment de spațiu este o funcție specific psihologică, care - cu toate datele aparent naturale - este complet modificată individual; dar categoriile din care provine se leagă, desigur, într-un mod mai mult sau mai puțin vizual și contemplativ – de instantaneitatea spațiului.

Este de remarcat faptul că Simmel vorbește despre spațiu în general, și nu numai despre ipostaza lui socială, așa cum face Filippov. Termenul „spațiu social”, fiind o metaforă, pare să lase loc conceptului de „spațiu social”, în cadrul căruia ar fi permis să se discute proprietățile spațiului. Filippov este însă pe deplin de acord cu poziția lui Simmel, fără a-și face rezerve cu privire la posibilul „spațiu al societății”, iar acest lucru face să credem că sociologii nu au o asemenea distincție.

Pentru un geograf îi este greu să înțeleagă o asemenea atitudine disprețuitoare față de spațiu, față de rolul său în procesele sociale. Desigur, spațiul „participă” la aceste procese nu ca actor, pe picior de egalitate cu o persoană; bineînțeles, rolul decisiv aici îl joacă nu proprietățile sale „geometrice”, ci percepția lor de către actori – oameni. Și iată, teza lui A. Filippov că spațiul poate apărea aici în trei, ca să spunem așa, ipostaze - din punctul de vedere al unui observator (cercetător), din punctul de vedere al participanților la procesul social și ca „temă” de interacțiune, ni se pare foarte convingător.

Totuși, se pune întrebarea: chiar dacă se recunoaște că rolul spațiului în interacțiunile sociale este puternic mediat de percepția sa de către actori (și acest lucru este cunoscut de fiecare geograf competent sub denumirea de „percepție a spațiului”), poate acest lucru să servească ca bază pentru excluderea cu totul a acestui rol? Pentru geograf acest lucru pare absurd. La urma urmei, potrivit lui Filippov, se dovedește că interacțiunile sociale nu depind de cât de departe sunt actorii unul de celălalt. Potrivit lui Parsons, nu contează ce fel de spațiu se află la această distanță - ocean sau pământ, un stat ostil sau prietenos, indiferent dacă este echipat cu mijloace de comunicare sau nu. Potrivit lui Durkheim, nu contează dacă actorii sunt adiacenți unul de celălalt sau separați de alți actori. Potrivit lui Simmel, un sentiment de identitate, acest impuls spiritual, depășește oamenii, indiferent dacă trăiesc într-un grup coeziv teritorial sau sunt dizolvați în alte grupuri.

Ei bine, acest lucru este destul de acceptabil ca dispozitiv euristic - ca o distragere deliberată a atenției de la unele împrejurări pentru a studia o parte a subiectului (ca și în modelul Thunen, totul este abstractizat de tot, cu excepția distanței). Dar adevărul este că sociologii sunt ferm convinși că spațiul poate fi scos din paranteze, pentru că într-adevăr nu are proprietăți și este neutru în raport cu procesele sociale. Pentru ei, este aceeași metaforă ca și pentru lingviști „spațiul limbajului” sau pentru statisticieni „spațiul unui tabel”.

O astfel de poziție a sociologului i se va părea oricărui geograf o trăsătură patologică, un fel de aberație. Cauzele sale sunt demne de un studiu special de către oamenii de știință și istoricii științei. Să facem o singură presupunere. Aparent, pentru mulți sociologi, identitatea regională este puternic umbrită de identitatea etnică, care li se pare mult mai puternică; identitatea regională arată adesea ca un fel de derivat al identității etnice, ia naștere doar acolo unde identitățile etnice se intersectează în teritoriu și dă naștere unui conflict de natură teritorială.

Acest lucru, desigur, nu este adevărat, în plus, în mod fundamental. Aceste identități – regionale și etnice – au fundamente complet diferite, mecanisme de dezvoltare diferite, coincidența lor între ele este un caz aparte. Merită subliniat faptul că rolul special al identității etnice este un fenomen destul de nou; chiar și în urmă cu un secol și jumătate, identitatea teritorială arăta incomparabil mai strălucitoare decât cea etnică, lingvistică sau culturală. „Pe vremea Revoluției Franceze”, scrie Eric Hobsbawm, „doar jumătate dintre locuitorii Franței puteau vorbi franceza și doar 12-13% o făceau „corect”; exemplul cel mai frapant este Italia, unde la momentul devenirii statului, doar doi sau trei italieni din o sută vorbeau de fapt italiană acasă. Din aceste exemple reiese clar că francezii și italienii au fost uniți într-un singur stat de către o comunitate teritorială, și nu de una lingvistică sau etnică. În acest sens, aproape toate statele actuale sunt entități teritoriale, nu etnice sau culturale. Potrivit lui Hobsbawm, din 200 de state, Doamne ferește, o duzină corespund principiului „purității etnice”. Referitor la acest principiu, Hobsbawm remarcă: „Cu siguranță i-ar fi uimit pe fondatorii conceptului de stat-națiune. Pentru ei, unitatea națiunii era politică, nu socio-antropologică. S-a bazat pe decizia poporului suveran de a trăi sub aceleași legi comune și sub o constituție comună, indiferent de cultură, limbă sau compoziție etnică” (dar în condiția constantă a unității teritoriale, adăugăm noi).

Iată câteva argumente din domeniul statisticii. Sunt state în lume în care absența unei baze naționale sau etnice este fixată, ca să spunem așa, oficial, pentru că au mai multe limbi de stat. Elveția, Rwanda și Bolivia au fiecare trei, Singapore are patru, micuțul Palau micronezian are șase, Africa de Sud are 11, iar India are chiar 16 punjabi, sanscrită, sindhi, tamil, telugu, urdu și chiar „limbi asociate” - engleză) . În ceea ce privește nu numai limbile oficiale, ci în general „vii”, există 387 dintre ele în India, 505 în Nigeria, 726 în Indonezia și 823 în Papua Noua Guinee; Brazilia închide primele zece țări cu cele mai „multilingve”, în care există 192 de limbi vii.

Literatura despre discrepanța dintre etnic și stat a constituit de multă vreme sute de lucrări, iar această teză poate fi considerată, dacă nu general acceptată, atunci cel puțin destul de viabilă, lipsită deja de orice noutate (în acest sens, termenul caustic inventat de A. Kustarev pare să aibă succes: „stat-național” .

Este puțin probabil ca geograful să fie de acord cu o altă tradiție, de asemenea, foarte rigidă a sociologilor care studiază identitățile - o viziune asupra acestui fenomen ca un fel de structură socială care ia naștere și există ca urmare a eforturilor țintite ale politicienilor sau ale inteligenței creative. În această lumină, încercările de a o explica prin anumite proprietăți ale comunității teritoriale de oameni sunt declarate premordialism (și în sociologia modernă aceasta este o acuzație teribilă); omul de știință trebuie să studieze acțiunile elitelor, și nu viața maselor sociale înseși în interacțiunea lor istorică între ele și cu mediul lor geografic. Adevărat, N. Mezhevich a remarcat în mod repetat că etnologii ruși au o poziție mult mai blândă, ei sunt gata să admită că un grup etnic sau un grup social poate avea un alt tip de identitate chiar și fără participarea elitei, ci pur și simplu sub influența circumstanțe, fie că este vorba de o inundație sau de presiunea unui grup vecin. Geograful, în înfățișarea sa tradițională, arată ca un adevărat premordialist: își propune doar să caute unele trăsături primordiale ale unei comunități teritoriale care s-au dezvoltat sub influența conviețuirii pe termen lung a oamenilor dintr-un anumit teritoriu.

Într-un fel sau altul, nu există niciun motiv să sperăm că problema identității regionale poate fi rezolvată în cadrul sociologiei contemporane, deoarece este îndepărtată în mod conștient și chiar militant din studiul spațiului și al rolului său în interacțiunile sociale. Adevărat, A. Filippov s-a referit în repetate rânduri la faptul că această problemă este studiată de geografia socială și chiar și-a avut unele speranțe în acest sens (foarte naiv, după părerea mea): „... sociologia spațiului se dezvoltă de fapt, dar nu atât de sociologi cât de geografi. Aici, în general, totul este logic: dacă geografia este înțeleasă ca „știința spațiului”, iar geografia socială - ca știință a comportamentului uman în spațiu, a plasării instituțiilor sociale în spațiu, a planificării spațiului, a mișcărilor. a oamenilor, în cele din urmă, despre ideile lor despre spațiu, atunci domeniul sociologiei spațiului va părea aproape epuizat. Din păcate, în același text spune: „Să remarcăm în treacăt că autorii care se plâng de neatenția sociologilor față de spațiu nu sunt aparent inspirați din abundența lucrărilor despre spațiul social, la fel ca abundența incredibilă a lucrărilor de geografie socială. ”

Trebuie să fim de acord cu asta. În geografia socială, aproape că nu există specialiști care să se ocupe profesional de identitatea regională sau spațiul social. Printre puținele excepții (dar, totuși, puternice) se numără Mihail Krylov, care a desfășurat chiar lucrări de teren pe acest subiect, Nikolai Mezhevich, care a publicat deja câteva lucrări majore pe această temă, Andrey Manakov, care și-a dedicat disertațiile acestui subiect. ; indirect, ca activitate secundară, unii dintre geografii noștri majori (de exemplu, V.A. Kolosov) au investigat identitatea regională din Rusia.

Identitatea regională este în multe privințe similară cu alte tipuri de identități. De asemenea, se bazează în mare măsură pe miturile sociale despre calitățile speciale ale unui habitat; severitatea sa depinde în mare măsură de prezența și menținerea memoriei colective, a valorilor și normelor stabilite; se exprimă în construirea de către proprietarii săi a anumitor imagini de sine, în crearea unor trăsături specifice vieții de zi cu zi (trăsături de îmbrăcăminte, vocabular, alimentație etc.). Însuși faptul de a trăi împreună dă inevitabil naștere la trăsături sociale similare în rândul compatrioților. Descriind situația actuală din Statele Unite, D. Vikliem și R. Biggert scriu: „Una dintre cele mai puternice influențe asupra naturii interacțiunilor sociale este exercitată de zonă. În ciuda faptului că dezvoltarea tehnologiei a facilitat foarte mult călătoriile și comunicarea peste granițele zonelor, oamenii încă preferă să-și aleagă prietenii și cunoștințele din zona înconjurătoare. Mai mult, în ciuda mobilității geografice mai mari în Statele Unite, familiile rămân situate într-o parte a țării timp de multe generații. Nu este surprinzător, așadar, că tradițiile regionale vibrante care s-au dezvoltat de-a lungul multor ani la rând rămân destul de distinse astăzi.

Identitatea regională se află într-o relație complexă cu identități de alt fel. Există motive întemeiate să credem că acestea sunt relații de competiție și adesea de antagonism. Cu cât identitatea etnică este mai puternică, cu atât este mai slabă identitatea regională sau de clasă. D. Vikliem și R. Biggert au arătat clar acest lucru cu calcule pentru Statele Unite, care arată cum puternica identitate rasială a locuitorilor din Sud le împiedică solidaritatea regională - și asta în ciuda faptului că în cazul Sudului Americii, noi au de-a face cu una dintre cele mai izbitoare manifestări ale identităţii regionale. Acești autori au dovedit parametric că, printre catolici și negri, identitatea regională este vizibil slăbită, deoarece este ascunsă de identitatea rasială și confesională. Asemenea aspecte trebuie luate în considerare cu atenție atunci când se evaluează posibilele consecințe sociale ale dezvoltării identității regionale.

Identitatea regională poate fi schimbată. Acest lucru îl face legat de identitatea profesională sau de proprietate, dar îl distinge puternic de etnic și rasial. „Nu se poate deveni negru sau chinez”, a scris Martin Lipset, „dar se poate deveni sudic”. Cu toate acestea, merită să ne amintim că problema nu poate fi rezolvată printr-o singură mișcare - cel puțin imediat. Pierderea unei identități regionale și dobândirea uneia noi durează uneori o perioadă comparabilă cu viața unei generații, iar locuitorii din mediul rural se obișnuiesc uneori cu stilul de viață urban cu mare dificultate, chiar și cu toată dorința lor de a dobândi mentalitatea unui locuitor al orasului. Mai mult, s-a remarcat de mai multe ori că tocmai în diaspora, în noul loc de reședință, se manifestă cel mai puternic identitatea regională originară, înnăscută. În contactele cu „străinii” proprietarul ei își simte prezența în mentalitatea sa cu o acuitate deosebită, tocmai printre noii vecini teritoriali capătă o valoare deosebită ca mijloc de găsire a aliaților, aici își amintește de sine în mod deosebit - spre deosebire de a trăi într-un prieten din copilărie, un mediu monolitic în care identitatea regională poate să nu fie testată de mulți ani și, prin urmare, parcă ațipit (a fi într-o stare de adormire), dând naștere iluziei dispariției sale. Aceste ciocniri ale identității regionale noi și vechi, fluctuațiile în relevanța acesteia pentru proprietar constituie o parcelă specială și importantă a activității sociale a individului.

Identitatea regională nu înseamnă întotdeauna solidaritatea proprietarilor săi între ei. Așa cum deținătorii aceleiași identități profesionale se pot percepe reciproc ca rivali pentru un loc de muncă și nu doar ca aliați în lupta pentru autoritatea și valoarea profesiei lor, „compatrioții” pot experimenta, de asemenea, o gamă largă de sentimente unii pentru alții. , și nu doar o dorință de a se consolida în comportamentul lor social. Este puțin probabil ca un rasist alb din Alabama să fie tentat să ajute un negru din, să zicem, New York doar pentru că el este și din Alabama, iar un astfel de negru este mai probabil să caute ajutor de la un alb local pentru că tinde să suspecteze un rasist în Alabama. fiecare alb din statul său natal. Cu alte cuvinte, „conaționalii” transferă pe un pământ nou nu numai atașamente, ci și fobii, prejudecăți, antagonisme care le-au distins viața socială în mica lor patrie, iar recunoașterea unui compatriote într-un interlocutor nu dă întotdeauna naștere la o reciprocitate. înclinaţie spre interacţiune solidară.

Identitatea regională are însă o proprietate foarte importantă și profund pozitivă, care a fost remarcată în mod repetat de cercetătorii americani ai acestei probleme - capacitatea de a uni oameni de diferite rase, profesii, condiții, niveluri de educație, de a sparge sau reduce barierele dintre aceste grupuri. Exemple precum rasistul și negrul nu domină interacțiunile sociale despre identitatea regională. Prevalența lor trebuie, desigur, luată în considerare, dar solidaritatea regională se manifestă mult mai des, tocmai aceasta este o regularitate și este foarte posibil să se bazeze pe ea. Cercetătorii americani și-au format chiar o idee despre identitatea regională ca fiind unul dintre cele mai eficiente medicamente împotriva diferitelor fobii și, mai ales, împotriva rasismului, urii de clasă și a diferitelor tipuri de alienare intergrup. Acest efect medicinal este generat de un aluat pur pozitiv de identitate regională: se bazează pe un sentiment deosebit de cald pentru locul de reședință, pe amintirea frumuseților, facilităților și virtuților acestuia (chiar dacă uneori fictiv). Această atitudine pozitivă este cea care permite dizolvarea barierelor intergrupale generate de neîncredere, alienare sau ostilitate. În această calitate, identitatea regională ar trebui cultivată la nivel statal și cultural general - desigur, în acele forme care nu sunt generate de raliu de dragul confruntării cu alți „compatrioți” specifici.

Identitatea regională nu este întotdeauna mândria proprietarului. Mai exact, proprietarul poate fi mândru de ea, dar numai în secret, nu în public. Destul de des o ascund (un caz tipic este să-i fie rușine de originea lor rurală, care locuiește în capitală), își feresc compatrioții (autorul a trebuit să întâlnească asta de mai multe ori în SUA printre cei emigrați din Rusia). În general, apartenența la un grup regional „inferior” sau neglijat poate provoca frustrări puternice la nivel social (și nu doar personal). O astfel de identitate doar în cazul slab duce la dorința de a o ascunde, iar în cazul puternic se mobilizează pentru acțiuni agresive în semn de protest. De asemenea, este bine dacă protestul vizează recâștigarea unei poziții egale de către grup, dar se poate dovedi a fi canalizat (inclusiv în mod deliberat) în direcția unei presiuni puternice asupra persoanelor cu altă identitate regională, uneori destul de clară. Astfel, atribuirea unui grup regional suprimat (poate suprimat nu de fapt, ci doar în mintea proprietarului) încurajează mobilizarea socială și devine adesea o pradă gustoasă pentru diverși politicieni, sau chiar doar demagogi.

Identitatea regională se dovedește adesea a fi „cu mai multe etaje”, ierarhizată. Un rezident din vestul Massachusetts, cunoscut pe scară largă pentru evenimentele sale culturale integral americane din timpul celebrei „Vara indiană”, poate fi mândru că este din Dealurile Berkshire, unde se obișnuiește să spună: „Massachusetts? E acolo, pe dealuri.” Cu toate acestea, multe îl leagă de statul său natal și se va clasifica de bunăvoie drept unul dintre locuitorii acestuia într-o conversație, să zicem, cu un originar din California - mai ales că există puține speranțe că a auzit de dealurile Berkshire. Cu siguranță va avea un atașament remarcabil față de New England în general - această zonă este prea diferită de alte părți ale Statelor Unite, reputația sa în țară este prea mare. Are motive să sublinieze apartenența habitatului său la Nord - cel puțin pentru ca suspiciunile de rasism latent, care se adresează adesea sud-americanilor, să nu se extindă asupra lui. În cele din urmă, toate acestea nu-l împiedică să simtă acut apartenența la o mare țară numită Statele Unite. Desigur, o identitate regională atât de complexă nu este inerentă rezidenților din toate părțile Statelor Unite și departe de toate țările lumii, dar „multi-povestea” ei este de netăgăduit.

Prin urmare, nu trebuie să se opună identității regionale și naționale: în cazul general, ele nu numai că coexistă destul de pașnic, ci și se completează reciproc; există motive să credem. că sentimentul Patriei poate fi cu drepturi depline numai dacă există un sentiment de „patrie mică”. Exemplele rare de confruntare între aceste identități ar trebui considerate fie ca o patologie socială, fie ca urmare a faptului că o identitate regională se dezvoltă într-una națională ca urmare a înstrăinării unei părți a țării de întregul ei, care a avut loc deja. în societate. Prin urmare, nu ar trebui să vedem identitatea regională ca pe o amenințare constantă la adresa unității țării; dimpotrivă, ea ar trebui cultivată în toate modurile posibile tocmai pentru a întări integritatea statului.

Identitatea regională are propriul său mod - poate fi puternică și slabă, poate escalada și se estompează. În primul rând, națiunile înseși sunt foarte diferite unele de altele în acest mod. O comparație între SUA și Rusia arată foarte clar că în SUA acest mod este în general mult mai ridicat decât în Rusia, iar identitatea regională în această țară joacă un rol mult mai mare în viața societății decât în țara noastră. În același timp, este ușor de observat cât de rapid crește acest fenomen în Rusia modernă și, datorită acestei creșteri, identitatea regională începe să dobândească o semnificație mult mai mare pentru noi decât ne-ar fi de așteptat de la nivelul ei atins. Chiar și în urmă cu 30 de ani, studiile lui Ruth Hale au arătat că în Statele Unite, aproape două treimi din teritoriu este acoperită de așa-numitul. zone vernaculare (obișnuite) care sunt bine cunoscute locuitorilor locali și vecinilor lor, ceea ce înseamnă că pe un teritoriu atât de vast al țării, rezidenții au o identitate regională distinctă. Până de curând, astfel de zone puteau fi numărate pe o mână în țara noastră: Meshchera, Polissya, Pomorie, Dauria și câteva altele; Uralii, Siberia, regiunea Volga, Orientul Îndepărtat nu contează, acestea sunt regiuni culturale mari, precum Sudul sau Vestul în SUA. Astăzi, aproape peste tot se poate observa renașterea unor zone pe jumătate uitate (cum ar fi Bezhetsky Verkh în regiunea Tver) sau apariția unora complet noi (de exemplu, Khoperye la joncțiunea mai multor regiuni). Acest proces, de altfel, s-a manifestat clar și în fostele „țări ale democrației populare” – de parcă casarea totalitarismului ar fi îndepărtat o oarecare bordură din sentimentul național organic; În acest sens, lucrările lui L. Bielosievich despre Silezia Superioară și Galiția sunt interesante: el a constatat că memoria socială a locuitorilor locali despre aceste zone, a căror apogeu cultural s-a încheiat cu un secol în urmă și care au făcut parte din diferite state în acest timp, este încă foarte relevant.

Identitatea regională există foarte des într-o formă ascunsă, cercetătorul trebuie să o extragă din conștiința publică prin sondaje, cercetări media, analiza surselor istorice etc. Acest lucru este tipic mai ales pentru Rusia. Întrebat despre locul de reședință, rusul își dă cel mai adesea adresa poștală. Uneori este posibil, cu ajutorul întrebărilor suplimentare, să aflați că trăiește, să zicem, „pe vârful Bezhetsky” sau „pe Vada”, sau „în regiunea Khoper”, dar mult mai des ca urmare a unei astfel de sondajele, chiar și cele mai detaliate, rămâne o idee despre o anumită zonă la care se aplică legăturile sociale ale respondentului. Cu toate acestea, este foarte important să ne amintim că o astfel de zonă există întotdeauna - ca și identitatea regională în sine. Dacă această zonă nu se reflectă în conștiință, dacă nu are o denumire comună, atunci avem de-a face cu un fel de identitate rudimentară care se adresează unei zone pe care respondentul nu și-a recunoscut-o încă drept „a sa” și căreia îi nu este încă pregătit să abordeze sentimentele sale sociale. Dar identitatea există, așa cum există o astfel de zonă, pur și simplu în virtutea faptului că o persoană socială își situează întotdeauna interacțiunile sociale într-un anumit spațiu înconjurător, de altfel, mai des într-un spațiu fuzionat și integral, identificabil ca ceva integral și dotat cu proprietăți.

Se poate fi sigur că o astfel de identitate rudimentară va fi cu siguranță actualizată și va deveni un factor în viața socială de îndată ce zona care îi corespunde va fi sub presiune, iar integritatea ei este amenințată (fie că sub influența forțelor externe sau interne nu este atât de mare). important). Prin urmare, nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparenta indiferență a rușilor față de identitatea lor regională: destul de evidentă în comparație cu alte țări precum Statele Unite sau Franța, această indiferență doar maschează existența adormită a unei identități regionale, care poate face loc rapid o fază activă sub influența unor circumstanțe istorice sau trecătoare. Un bun exemplu în acest sens este Rusia de astăzi, unde conștientizarea de sine regională crește cu pasituri și îi ia prin surprindere nu numai pe politicienii noștri, ci și pe oamenii de știință.

Conceptul de identitate regională vă permite să aruncați o privire nouă asupra problemei zonării, care, după cum știți, este una dintre cele centrale în geografia „non-fizică”. Pare destul de logic și evident că dacă în zonarea socială, spre deosebire de zonarea economică, avem de-a face ca obiect nu cu forțe productive fără suflet, nu cu materie inertă, ci cu un Om înzestrat cu liberul arbitru și, cel mai important, cu conștiință și vorbire, atunci are sens să-l întrebăm pe Omul însuși despre cum anume își folosește liberul arbitru pentru autoorganizarea în spațiul geografic, cum împarte acest spațiu - cu alte cuvinte, care este identitatea sa regională. Este imposibil să pui astfel de întrebări unei mașini, dar unei persoane nu este doar posibil, ci și foarte fructuos.

Această considerație poate transforma radical însăși procedura de zonare, aparatul său de cercetare, metodologia și metodele. Activitatea mentală proprie a omului de știință, construcția sa a unui sistem de indicatori, diverse feluri de teoretizări etc. ca și cum s-ar retrage în fundal înaintea unei astfel de ocazii - pentru a afla din obiectul însuși răspunsul la întrebarea care este esența zonei în sine. Astfel, problema centrală a regionalizării societății nu este construcția de regiuni de către oameni de știință, ci „descoperirea” regiunilor în mintea publică. Dacă da, atunci miezul acestei probleme este, fără îndoială, conceptul de conștiință de sine regională - sau, în limbajul sociologiei, identitate regională.

Desigur, „a învăța de la oamenii înșiși” nu înseamnă doar să întrebi și să obții un răspuns exhaustiv. Destul de des, un sondaj direct al populației oferă foarte puțin, deoarece rezidenții obișnuiți au adesea o idee slabă despre apartenența lor regională; adesea ei nici măcar nu sunt conștienți de esența problemei. Sondajul în sine are nevoie de munca unui om de știință, inventând modalități de a extrage informațiile necesare din mintea respondenților, iar aceste metode sunt uneori foarte pretențioase. Cu toate acestea, este destul de evident că oamenii de pretutindeni își dau, direct sau indirect, preferințele teritoriale, pe baza cărora este posibil să se judece cum își imaginează ei înșiși propria zonă de locuit și zonele învecinate.

În literatura americană, există patru metode de studiere a preferințelor teritoriale ale rezidenților. Sondajul direct menționat mai sus este doar unul dintre ele. Este cel mai simplu prin ideea sa și, de regulă, este foarte greu de implementat în practică - atât la compilarea chestionarului, cât și la efectuarea sondajului în sine. Prin urmare, este folosit destul de rar - de regulă, numai pentru sondaje specifice „punct”, fără pretenții de a acoperi întregul teritoriu al țării sau regiunea semnificativă a acesteia cu sondajul.

Un exemplu interesant al acestui tip de tehnică este așa-numita. „Commonsen - sus”, proiect al cărui nume desenează expresia engleză „common sense” (bun simț), înlocuind cuvântul sens cu cuvântul recensământ (calificare, recensământ). Proiectul a fost creat de M. Baldwin. După cum recunoaște el însuși, proiectul a apărut în urma încercărilor de a determina granițele zonei din nordul statului New York, de unde este Baldwin. Baldwin a fost educat ca politolog, dar a decis, spre deosebire de „clasici”, să întrebe înșiși locuitorii acestei părți a țării despre asta. De câțiva ani, sondajul a acoperit întreaga țară, numărul respondenților a trecut de 32.000. Răspunsurile lor, procesate după o metodă complexă, sunt puse pe hărți de mare interes pentru cei care sunt angajați în zonarea societății.

Nu mai puțin interesante au fost hărțile lui M. Baldwin, reflectând un sondaj al fanilor pentru diferite echipe naționale - hochei, baschet, baseball, fotbal american. Se dovedește, de exemplu, că întreaga parte de nord a statului New Jersey se bazează în principal pentru New York Rangers - și asta în ciuda faptului că statul are propria echipă excelentă New Jersey Devils - cea pentru care este. atât de reuşit a vorbit şeful sportului nostru A. Fetisov. Acest lucru reflectă bine criza brutală de identitate de stat împotriva căreia liderii săi politici au luptat atât de mult; la urma urmei, echipa „Devils” în sine a fost creată la inițiativa celebrului primar al New Jersey, T. Keane, în mod specific (mai mult, destul de oficial) pentru a întări sentimentul de „patrie din New Jersey” în rândul locuitorilor din New Jersey. stat. Acest autor a trebuit deja să se refere la astfel de „zone de fani” atunci când a fost necesar să furnizeze dovezi că partea de sud-est a Connecticutului (comitatul Fairfield) aparține în mod clar zonei New York, și nu New England. Ca un astfel de argument, s-au folosit referințe în presă că îi susțin pe locuitorii insulelor New York aici, și nu pe Boston Bruins, ceea ce este foarte tipic pentru restul Noii Anglie. Noua hartă a lui Baldwin confirmă clar acest lucru. Apropo, arată că gama Bruins chiar se strecoară, în plus, departe în statul New York, la nord de New York City, iar acest lucru confirmă din nou ideile care au fost formulate de către

V. Zelinsky și conform căruia partea de nord a acestui stat – „Upstate New York” – reprezintă New England în sensul cel mai larg (New England Extended).

A doua metodă, mult mai frecventă, este interpretarea semnelor indirecte în cultura materială. În SUA, de exemplu, există mai multe lucrări despre geografia monumentelor în cinstea Confederaților căzuți, adică a soldaților armatei sudicilor din timpul Războiului Civil din 1861-1865; se crede că zona de distribuție a acestora ar trebui să coincidă cu granițele teritoriului în care locuitorii se consideră sincer sudici. Patriarhul geografiei culturale americane, V. Zelinsky, are o lucrare despre geografia podurilor acoperite, care sunt tipice numai pentru cultura New England și, prin urmare, servesc ca un bun indicator al prevalenței sale. Lucrări precum celebra lucrare a lui Ruth Hale despre zonele vernaculare (obișnuite) din Statele Unite pot fi atribuite aceleiași metodologii, unde diverse materiale publicitare au servit drept sursă principală de informare, „cântând” despre anumite părți ale țării, pentru pentru a atrage turişti, rezidenţi sau cumpărători la ei.

A treia metodă, cea mai răspândită și eficientă, folosește statistici privind circulația prin teritoriu - circulația persoanelor, bunurilor sau informațiilor. Acestea sunt în primul rând date despre călătoriile de muncă ale populației. Sunt colectate din abundență și cu mare fragmentare teritorială în timpul recensământului populației (adică o dată la zece ani). Pe site-ul Biroului de Recensământ, puteți obține gratuit toate (!) datele județene pentru anii 1970, 1980, 1990 și 2000 sub forma unei „tablițe de șah” cu o latură de peste 3 mii de unități. Pe această bază, Biroul de Analiză Economică a construit de mulți ani o rețea de aproximativ 170 de districte nodale sub forma zonelor gravitaționale ale orașelor mari.

Este destul de logic să presupunem că, dacă călătoriile de muncă (adică, principalele) ale rezidenților se închid în aceste zone gravitaționale, atunci acești rezidenți își dezvoltă o idee puternică despre aceste zone ca zone ale reședinței lor. Cu alte cuvinte, prin comportamentul lor în spațiul geografic, locuitorii își trădează ideea despre propria lor organizare teritorială.

O variantă a aceleiași metodologii este să se țină cont de circulația cotidianelor locale. Pare mai indirect decât varianta cu călătorii de muncă, dar de fapt corespunde mult mai exact sarcinii de identificare a preferințelor regionale ale cetățenilor înșiși. La urma urmei, dacă în orașul Santa Barbara, de exemplu, puteți cumpăra cu ușurință Los Angeles Times, dar nu și San Francisco Chronicle, atunci acest lucru arată clar că locuitorii din Santa Barbara sunt foarte interesați de știrile din Los Angeles, deoarece că se consideră a fi printre anturajul lui și sunt indiferenți la știrile de la San Francisco, pentru că pentru ei acest oraș este străin. Problema ziarelor este o alegere personală a unei persoane, este ca un vot asupra căruia gravitează marele centru, în opinia sa, locul său de reședință. Informațiile despre ziare sunt utilizate pe scară largă de diferite firme private pentru a-și compila propriile grile regionale, adaptate nevoilor de planificare a vânzărilor cu amănuntul.

În cele din urmă, a patra metodă este studiul surselor literare din cea mai largă gamă - atât ghiduri, note de călătorie, cât și lucrări pur științifice despre folclor, dialecte, etnografie, istorie etc., precum și, desigur, ficțiune. Acest material este foarte greu de utilizat - atât din cauza vastității sale, cât și din cauza inteligibilității scăzute din punct de vedere al zonarii ca atare. Cu toate acestea, acesta este un adevărat depozit de detalii strălucitoare și atingeri subtile, a căror eficiență răscumpără toate eforturile pentru a adăuga imaginea zonei.

Luate împreună, aceste tehnici oferă o idee bună despre identitățile regionale. Cu toate acestea, nu rezolvă această problemă separat. Astfel, grilele raionale ale Biroului de Analiză Economică sau analogii lor uimesc prin perfecțiunea, rafinamentul metodologic și statisticile abundente; cineva este tentat să spună că zonarea societății americane a avut loc deja fără participarea specială a geografilor. Cu toate acestea, nu este. Două sute de districte hub în niciun caz nu epuizează subiectul - și nu numai pentru că multe dintre ele sunt rezultatul unei întinderi mari (de fapt, focalizarea călătoriei către multe hub-uri este destul de slabă), ci și pentru că organizarea teritorială a societății arată mult mai complicat decât un simplu set de zone gravitaționale ale orașelor mari.

În studiile legate de problema identității regionale, termenul de „regiune vernaculară” și derivatele sale sunt din ce în ce mai folosite. De regulă, aceasta se referă la o parte a teritoriului, ai cărei locuitori sunt conștienți de el ca fiind propria lor casă și care, în această calitate, poate fi reprezentată ca parte a conștiinței publice a unui anumit grup social (nu în sine). , desigur, dar sub formă de reprezentare a localnicilor despre asta). O astfel de idee unește localnicii într-un grup cu o singură atitudine față de acest teritoriu, pe baza căruia se poate construi o singură reacție la impactul asupra teritoriului „lor”, care în multe cazuri deschide posibilitatea mobilizării lor pentru coeziunea. acțiuni publice (atât spontane, cât și organizate sau provocate) . Destul de des, comunitatea teritoriului dă naștere la anumite trăsături comune la locuitori care îi deosebesc de vecini, iar ideile despre aceasta servesc drept bază pentru o nouă comunitate – chiar și în cazurile în care aceste idei nu au o bază reală, fiind doar un mit social tipic.

Între timp, în științele culturologice, termenul „popular” are un sens mult mai restrâns și există motive întemeiate pentru a păstra aceste limite și în geografia noastră. Vernacular înseamnă obișnuit, venit parcă de jos, fără legătură cu reflecția științifică sau artistică, dar născut ca dintr-un capriciu, intuitiv. Astfel, de exemplu, este arhitectura vernaculară - colibe, anexe. Se poate baza pe tradiții populare stabile, dar nu are autori-arhitecți, există doar un arhitect-critic de artă care poate studia aceste bordeie, poate observa în structura lor o anumită regularitate, un anumit principiu estetic etc.

În același mod, o zonă vernaculară este înțeleasă ca o zonă care este percepută de locuitorii înșiși, dar nu are un om de știință autor-zonă, ci există (poate) doar un geograf care va studia artefacte care reflectă conștiința locuitorii locali, îi interoghează și, pe această bază, conturează zona și o caracterizează ca district și locuitorii săi - ca o comunitate teritorială de oameni uniți prin locuirea pe un singur teritoriu.

Un studiu mai atent al însuși fenomenului percepției publice asupra regiunii devine evident că acest fenomen nu se încadrează în cadrul regiunii vernaculare. Există, de exemplu, multe cazuri în care oamenii de știință sunt convinși, cu ajutorul mijloacelor lor de analiză, că într-o anumită zonă s-a dezvoltat clar o comunitate teritorială de oameni cu un sistem original de valori, dar conștiința publică locală nu nu surprinde sentimentul de comunitate al locuitorilor acestei zone - fie este târziu, fie comunitatea în sine nu se exprimă suficient de puternic, fie forma de exprimare este greu de perceput, fie subcultura locuitorilor acestei zone, astfel încât să vorbesc, este „aspatial”, adică pune unitatea teritoriului pe un loc scăzut în prioritățile sale. O astfel de regiune nu poate fi numită în niciun fel vernaculară, mai ales că în astfel de cazuri nu are nici măcar un nume, dar existența ei ca celulă a structurii teritoriale a societății este neîndoielnică.

O astfel de situație este destul de tipică pentru marile comunități teritoriale de oameni, pentru zone vaste pe care se formează o structură socială foarte integrală, care, de regulă, are un sistem de valori special, o gamă largă atât de sectoare economice, cât și de roluri sociale. . Ideea unor astfel de zone este prezentă în mintea nu numai a locuitorilor locali, ci de multe ori în mintea la nivel național. Într-un cuvânt, aceasta este o formațiune foarte complexă, care este greu de combinat pe deplin cu conceptul de regiune vernaculară.

Între timp, există o altă latură a acestui fenomen, la care conceptul de regiune vernaculară poate fi aplicat în cel mai bun mod posibil. Este atât de important pentru întreaga paradigmă a geografiei sociale încât merită să i se acorde, ca să spunem așa, acest termen excelent. Vorbim despre acele numeroase cazuri în care dimensiunea teritorială a zonei nu este deosebit de mare, dar în limitele sale, conștiința publică fixează clar comunitatea teritorială, îi dă un nume general acceptat, iar localnicii simt cu tărie că aparțin acesteia. anumită zonă și fac ca bunăstarea lor să depindă de prosperitatea zonei. În aceasta, identitatea regională își găsește manifestarea cea mai vie și eficientă, în aceasta „geografia” vieții publice este întruchipată în mod deosebit de clar.

Asemenea manifestări, care pot fi numite în siguranță regiuni vernaculare, au câteva trăsături care le deosebesc decisiv de acele formațiuni regionale care au fost discutate mai devreme. Regiunea vernaculară este cel mai adesea cunoscută locuitorilor săi și vecinilor săi imediati, deoarece servește ca o modalitate importantă de marcare a teritoriului „lor” (și pentru aceasta, granițele trebuie cunoscute cel puțin de ambele părți, chiar dacă sunt disputate de către lor). Rareori obține faima națională. Specificul cultural al locuitorilor săi este de obicei de natură mitică, adică le este atribuit fie de vecini, fie de ei înșiși. Acest lucru se datorează în primul rând dimensiunii mici, de regulă, a regiunii vernaculare, în care este pur și simplu imposibil să izolați dezvoltarea culturală. Exemple tipice sunt așa-numitele. Katsky volost în regiunea Yaroslavl, o zonă de aproximativ 200 km lungime, foarte izolată de păduri, mlaștini și granița regiunii și, prin urmare, oarecum reușită în crearea propriului dicționar (sute de cuvinte pe înțelesul doar locuitorilor locali), sau „Inland Empire" de la periferia de est a aglomerației Los Angeles Angeles, numită așa pentru a contrasta cu subcultura din Los Angeles, construită în mare parte pe contactul cu oceanul.

Într-un cuvânt, regiunea vernaculară servește cel mai adesea nevoilor locale - delimitare, deosebirea „ceilalți”, întărirea propriei identități regionale. Nu intră pe arena națională, nu joacă niciun rol semnificativ în dezvoltarea istorică a țării, unde, de regulă, puțini oameni îl cunosc. De aceea, în opinia noastră, ar merita fixarea acestui termen doar pentru zonele de rang relativ scăzut și nu extinderea termenului de „popular” la toate domeniile societății.

În același timp, aș dori să avertizez împotriva subestimării regiunii vernaculare. Nu numai a noastră, ci și geografia americană păcătuiește foarte mult cu asta, pentru că în ea regiunea vernaculară este asemănată cu fenomene ale unei anumite istorii locale sau de persuasiune etnografică. Nu, în cadrul geografiei sociale, este mai potrivit să atribuim unei regiuni vernaculare titlul de un fel de „monadă”, unitatea semantică inițială pentru analiza structurii teritoriale a unei societăți moderne dezvoltate.

Cercetările în domeniul identității regionale trebuie accelerate în toate modurile posibile. Nu numai geografia noastră are nevoie de acest lucru, dar țara noastră are mare nevoie de el. După ce am pornit pe calea dezvoltării democratice și a economiei de piață, ne vom confrunta inevitabil cu complicarea rapidă a vieții sociale, care, după atâția ani de constrângere dură, se dezvoltă liber, în principal sub influența impulsurilor de autoorganizare. Printre aceste impulsuri se numără și identitatea regională, care crește în fața ochilor noștri într-un ritm uimitor. Experiența altor țări arată că identitatea regională nu numai că nu reușește să aibă o influență puternică asupra practicii sociale, dar reprezintă și amenințări politice serioase dacă este folosită de demagogi și politicieni vicleni. Societatea ar trebui să fie conștientă de particularitățile structurii sale teritoriale și de diversitatea ei, iar cei de la putere ar trebui să fie, de asemenea, conștienți de acest lucru. Este posibil să gestionați o societate vie, organizatoare activ, numeroasele sale procese spontane numai cu o înțelegere solidă a esenței acestor procese. Abilitățile de gestionare a unei societăți totalitare sunt de puțin folos pentru acest lucru din cauza simplității, simplității și accentului pus pe violență. Acest lucru se aplică tuturor aspectelor vieții sociale a țării noastre, dar printre ele sunt puține în care lipsa de cunoștințe ar fi la fel de mare și deprimantă ca în zona teritorială, în sensul diversității țării cuiva, în înțelegerea esenței. de identitate regională. Fără a stăpâni aceste cunoștințe, asumarea conducerii societății este ca și cum ai sta la cârma unui avion, având doar aptitudinile unui cocher.

Iată textul interesant:
„Să facem distincția între mai multe sensuri ale conceptului „spațiu”.
1. Un observator al evenimentelor sociale poate vedea că participanții la interacțiunea socială sunt localizați spațial într-un fel.
unul față de celălalt, adică aranjarea spațială a corpurilor participanților pentru el este cea mai importantă definiție a socialității contemplate.
2. Observatorul ia în considerare nu spațiul de interacțiune așa cum îl vede el însuși, ci sensul pe care participanții la interacțiune o acordă spațiului de interacțiune. El distinge astfel viziunea sa despre spațiu de ideile sociale despre spațiu.
3. Observatorul distinge de acest spațiu de interacțiune care este luat de la sine înțeles pentru participanții la spațiu ca temă semantică, ca ceva discutat, structurant comunicarea. Astfel, el distinge între viziunea sa despre spațiu, sensul social al spațiului, care nu este reflectat, dar este fundamental important pentru participanții la interacțiune, și spațiul așa cum este recunoscut și discutat de aceștia din urmă” (op. cit.) .
Hobsbawm Eric. Limbă, cultură și identitate națională // Cercetare socială. 1966. Nr. 4.
Maxwell B. Marea carte de geografie: fapte uluitoare din întreaga lume. N.Y.: Barnes and Nobles, 2004. P. 223-224.
Kustarev A. Statul național, moștenitorii săi și moștenirea // Statul și Anthropotok. http://www.antropotok.archipelag.ru/text/a195.htm.
Un exemplu ilustrativ este cartea Patriciei Limerick despre istoria Occidentului american, pe care ea a numit-o foarte expresiv - „Ceva în sol”, adică „Ceva special în sol în sine”. În această carte, refrenul este ideea că însuși mediul natural al Occidentului american, cea mai recentă istorie culturală a sa i-a forțat pe toți cei care au venit să locuiască aici să se schimbe și să se schimbe într-o direcție strict dată. Această misiune din descrierea lui P. Limerick este pur premordialism. (Limerick P. Something in the soil: legacies and reckonings in the New West. N.Y.: L.: W.W. Norton, 2001.
Vezi, de exemplu: Mezhevich N. M. Câteva aspecte ale formării identității regionale în zonele de frontieră // Relații moderne între Federația Rusă și UE: la zece ani de la semnarea unui acord de parteneriat și cooperare. Sankt Petersburg: Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, 2005.
Recent, a fost publicată o lucrare bună a englezoaicei Jessica Prendergast de la Universitatea din Leicester „Identitatea regională și integritatea teritorială a Rusiei”, unde numele străine domină clar în bibliografia extinsă despre identitatea regională rusă - ceea ce este foarte trist, dar caracteristic ( Prendergast J. Regional Identity and Territorial Integrity in contemporary Russia martie 2004).
Weakliem D., Biggert R. Region and Political Opinion in the Contemporary United States // Social Forces. Vol. 77. 1999.
În această lumină, încercarea lui A. Kaspe de a trage concluzii profunde din opoziţia datelor din diferite ţări despre identitatea regională şi naţională pare ciudată: i se pare că identitatea regională merită atenţie doar acolo unde este comparabilă ca forţă cu cea naţională.
Bialasiewicz, L. 2002: Silezia Superioară: renașterea unei identități regionale în Polonia // Studii regionale și federale. 2002. V. 12. P. 111-132; O altă Europă: Remembering Habsburg Galicja // Cultural Geografii. 2003.v. 10. Nr. 1. P. 21-44.
Unii experți văd diferențe între acești termeni, considerând identitatea ca pe o proprietate care poate fi reflectată de o persoană și poate deveni parte a conștiinței sale de sine. Ni se pare că identitatea este în mod evident o stare psihologică a individului, și nu o adresă externă pentru ea „după locul de reședință”.
http://geography.about.com/gi/dynamic/offsite.htm?site=http://common-census.org/index.php
http://commoncensus.org/maps/nhl_1280.gif.
Zelinsky W. American Barns and Covered Bridges // Revista geografică. 1958 Vol. 48. Nr 2. P. 296-298.
Hale R. O hartă a regiunilor vernaculare din America: disertație de doctor nepublicată. Universitatea din Minneapolis, 1971.
http://www.census.gov/population/www/socdemo/journey.html.
http://www.bea.gov/bea/regional/docs/econlist.cfm.
Verificat de autor de mai multe ori. În Nevada, autorul s-a întâmplat să conducă pe autostrada Interstate 80 și a descoperit că atât ziarele Reno, cât și cele Twin Falls erau vândute în Battle Mountain; aceasta a însemnat că acest oraș se află la granița zonelor gravitaționale Reno și Twin Falls (Smirnyagin L.V. Yellowstone. Jurnal de călătorie // Geografie umanitară, almanah științific și cultural și educațional. Numărul 1. M .: Institute of Heritage, 2003. S 230-282).
În anii 80. când făceam stagii de studenți în Transcaucazia, mi s-a întâmplat să dau peste declarații conform cărora oamenii din Nahicevan se disting în Azerbaidjan printr-o onestitate deosebită, locuitorii din Ganja (la acea vreme Kirovabad) sunt cunoscuți ca oameni curajoși etc. Aceste idei erau atât de înrădăcinate și categorice, încât, potrivit respondenților mei, dacă comandantul strigă în fața liniei de soldați „Cine este curajos, faceți un pas înainte!”, acest pas notoriu, dacă tovarășii săi știu că este din Ganja.

E. V. Eremina. Identitatea regională în contextul analizei sociologice

E. V. EREMINA

IDENTITATEA REGIONALĂ ÎN CONTEXTUL ANALIZEI SOCIOLOGICE

EREMINA Ekaterina Vitalievna, Conferențiar al Departamentului de Administrație Publică și Sociologie a Regiunii, Universitatea de Stat Penza, Candidat la Științe Sociologice.

Cuvinte cheie: identitate regională, identificare regională, regiune, spațiu social, comunități teritoriale

Cuvinte cheie: identitate regională, identificare regională, regiune, spațiu social, comunitate teritorială

Identitatea regională este o stare obiectivă bazată pe simțul reflexiv al identității și integrității personale, continuitate în timp și spațiu. Identitatea regională poate fi privită ca o formațiune structurală cu propriul conținut, grad de stabilitate și rezistență la influența exterioară. Această stare implică o combinație armonioasă a sinelui individual și includerea individului în societatea regională. Teoreticienii moderni numesc căutarea identității drept una dintre principalele probleme care au apărut la sfârșitul secolului XX. Relevanța sa pentru țările lider ale lumii se datorează restructurării sistemului mondial, prăbușirii URSS și intensificării proceselor de integrare în Europa de Vest 1 .

Procesele care au loc în lume sunt de obicei descrise prin conceptul de „globalizare”. Spațiul informațional deschis, dezvoltarea rapidă a relațiilor de rețea și mobilitatea ridicată a oamenilor au schimbat radical în fața ochilor unei generații atașamentul unei persoane implicate în aceste procese și ideile sale despre locul său în lume. Globalizarea, care a determinat o creștere a incertitudinii relațiilor sociale, a dus la o criză de identitate în toate țările dezvoltate ale lumii. Componenta „națională” (orientată către țara de origine) din sistemul reperelor de identificare a început să-și piardă semnificația normativă anterioară pentru poziționarea individului ca membru cu drepturi depline al comunității politice. Drept urmare, pilonii stabili ai statului-națiune au continuat să se erodeze.

Prin urmare, „identitatea locului” se dovedește a fi un sistem de coordonate cu atât mai semnificativ pentru mulți oameni și un compensator psihologic important pentru o astfel de estompare a reperelor: poate susține suporturile emoționale sau alte suporturi simbolice necesare autoidentificării unei persoane. . Identitatea locală (autoidentificarea unei persoane cu mica sa patrie, cu locul său de reședință) se stabilește în spațiul informațional deschis în cursul opoziției conștiente și uneori inconștiente la simbolurile globale impersonale. Regionalizarea spațiului politic (creșterea importanței regiunilor în cadrul statului național și a macroregiunilor) a asociațiilor supranaționale ca subiecte ai procesului politic propune identitatea regională ca unul dintre punctele de referință importante în conceptualizarea socio-politicului și dinamica socio-culturală a lumii moderne 2 .

Criza de identitate a pus mâna pe Rusia, care s-a datorat, pe de o parte, unei schimbări radicale a principiilor de organizare a vieții economice și politice, a parametrilor geografici ai statului la începutul anilor ’90. Secolului 20 şi legat de această schimbare a statutului ţării în sistemul relaţiilor internaţionale. Pe de altă parte, a fost asociată cu o schimbare a valorilor societale de bază ale culturii, care determină scopurile funcționării sociale și sistemul de norme comportamentale. Criza de identitate este de natură globală, deși în fiecare țară manifestările sale sunt specifice și au consecințe sociale diferite. Manifestări importante ale crizei de identificare din Rusia sunt scindarea ideologică a societății din anii 1990, reflectată în afirmarea tezei „Nu cunoaștem societatea în care trăim”, căutarea unei idei naționale adecvate noului socio- conditii economice; estomparea identităţii socio-spaţiale de-a lungul axei „ţară – macroregiune – regiune – aşezare locală”.

Identitatea regională ca obiect al analizei sociologice se caracterizează prin diversitate multi-vectorală și semantică, ceea ce presupune un studiu interdisciplinar cuprinzător al acestui fenomen social. În primul rând, este necesar să se constate influența spațiului fizic (peisaj natural, climă) asupra conștiinței regionale, a perspectivei generale a locuitorilor și a ideii de comunitate în teritoriu. Următoarea cea mai importantă proiecție a luării în considerare a identității regionale este asociată cu dezvoltarea și reprezentarea simbolică a spațiului, consolidarea regiunii prin stabilirea granițelor și formarea unei hărți mentale 3 , în urma căreia există o legătură „simbolică” a rezidenți cu spațiul, se formează o comunitate 4 .

Studiile sociologilor autohtoni demonstrează că granițele de stat, administrative și etnice joacă un rol semnificativ în formarea și dinamica ulterioară a identității regionale 5 . Conștiința de sine regională și identitatea regională a populației sunt factori importanți în distingerea regiunilor (subiecte ale Federației Ruse) ca sisteme teritoriale, socio-economice, socio-culturale unificate. În consecință, diferențele în viața culturală, socio-economică, politică a subiecților Federației Ruse pentru dezvoltarea regională determină trăsăturile formării identității regionale.

Identitatea regională este determinată și de istoria dezvoltării spațiului cultural și social regional, însoțită de o analiză a reprezentărilor valoro-colorate și emoționale (de exemplu, „patria primară” (“patria”) 6 , „patria mică” 7 , teritoriul de reședință al unui grup etnic sau al unui popor separat (deseori indigen), precum și istoria colectivă și caracteristicile culturii regionale 8 . Pe baza acestui fapt, se formează idei despre unicitatea și originalitatea regiunii.

Rezultatele unui număr de studii arată că identitatea regională este un fenomen real, nu virtual, care reflectă continuitatea conștiinței de sine a comunităților locale și nu este rezultatul unei reacții compensatorii produse de complexul de inferioritate al „provincialului”. ” în fața capitalelor „prestigioase” (unde se dezvoltă complexul de inferioritate, se reduce conștiința de sine). Determinanții identității sunt de natură regională și nu se pot reduce la caracteristicile vârstei sau ale nivelului de educație, iar tradiția nu este singura sursă de formare a identității.

Contrastele culturale, inclusiv cele dintre regiunile învecinate, sunt destul de semnificative. În același timp, se observă o omogenitate culturală relativă în cadrul regiunilor. Un astfel de spațiu structurat este perceput de populație și este reprezentat de simboluri regionale, de cultivarea tradițiilor de existență a teritoriilor în istorie.

Identitatea regională combină aspecte ale spațiului însuși și ale energiei interne, „puterea” identității, unde termenul de „patriotism local” este adecvat. În acest caz, identitatea regională este asociată cu valori comune (de exemplu, mândria regională), cu accent pe dinamica influenței culturii asupra formării identității regionale și acțiunilor politice și atitudinilor față de locul de reședință 9: calitate de viață, infrastructură, educație, sănătate, muncă, participare la activități socio-politice și culturale etc.

Semnificația identificării socio-spațiale (teritoriale) în aspectul regional este determinată și de faptul că, din cauza oportunităților incomparabil extinse (inclusiv datorită progresului științific și tehnologic și alți factori), mediul de viață al comunităților socio-teritoriale devine nu. doar o anumită condiție dată a vieții lor colective, care necesită doar o adaptare mai mult sau mai puțin adecvată, și subiectul designului social, utilizarea potențialului total al teritoriului pentru îmbunătățirea nivelului și calității vieții 10 . În consecință, identitatea regională este asociată și cu diverse povești de succes regionale (idei despre viitorul regiunii). Acestea pot fi povești despre relansarea economică a regiunii, despre crearea unor condiții confortabile pentru a trăi și a munci în regiune. Formarea identității devine o prioritate a politicii regionale și a dezvoltării socio-economice, ale căror obiective principale sunt creșterea valorificării regiunii și atragerea investițiilor în regiune (implementarea de proiecte culturale, sociale, sportive).

Astfel, putem observa că, în funcție de interesul cercetării, cunoștințele despre anumite procese, contextul cercetării, identitatea regională pot fi luate în considerare într-o gamă foarte largă de subiecte: de la dezvoltarea simbolică a spațiului până la cultura regională, de la baza valorii. de asigurare a unei comunități sociale care să folosească unicitatea regională în scopurile politice pragmatice ale elitelor.

Ni se pare necesar să facem distincția clară între conceptele de identificare externă și internă: dacă vorbim de identificarea externă a unei regiuni, atunci aceasta poate fi desemnată ca un proces de recunoaștere și atribuire a identității regionale din exterior (într-un mod mai larg). spaţiul social), în timp ce esenţa identificării interne constă într-o stabilire reflexivă independentă şi însuşire de către subiect (rezidenţii regiunii) a propriilor proprietăţi sociale şi caracteristici ale regiunii (istorice, politice, economice, culturale etc.). Lumea înconjurătoare (obiectivă) determină lumea interioară a subiectului. A. Tashnel, fondatorul teoriei identificării sociale, a scris că lumile sociale influențează modul individual al subiectului de a vedea lumea 11 . Autoidentificarea, care se exprimă în primul rând în identificarea cu o comunitate, este o rezultantă subiectivă bazată pe identificări existente în mod obiectiv cu trăsăturile unei comunități date. Acest lucru se aplică oricăreia dintre componentele identității sociale, în special celei regionale.

Într-o societate stabilă cu o identitate națională (civilă) stabilă, identitatea regională nu iese în prim-plan în ierarhia identităților teritoriale. În condiții normale, se manifestă prin formarea unui anumit sistem de valori și norme de comportament ale locuitorilor din regiune, indiferent de etnie. În contextul unei slăbiri sau crize de identitate națională (civil comună), identitatea regională-etnică poate concura cu aceasta și, dobândind o conotație politică, să pună în pericol unitatea țării.

Din punctul de vedere al abordării sociologice, în opinia noastră, cea mai adecvată este definirea identității regionale ca urmare a proceselor cognitive, valorice, emoționale de conștientizare a apartenenței individului la comunitatea sa regională, manifestată în activitate creativă pentru beneficiul regiunii sale, consolidându-și locul și rolul în sistemul comunităților teritoriale, modelând imaginea regiunii.

Identitatea regională se stabilește ca rezultat a două procese: unificare și diferențiere. Pentru a identifica o comunitate regională este necesar să o „definiți” singur (cel puțin la nivel emoțional) și, în același timp, să o separați de alte comunități. Prin urmare, adevăratul sens al identității regionale este asociat cu toate asemănările și diferențele, asocierile și opozițiile vieții publice. Totodată, subliniem că este necesar să se facă distincția între mecanismele de identificare regională pozitivă (autoidentificare personală, care are un fond evaluativ pozitiv) și identificarea regională negativă (respingere, atitudine negativă față de apartenența regională). Rezultatul autoidentificării negative, de regulă, este o identitate negativă, ceea ce presupune o evaluare negativă de către subiect a poziției sale socio-teritoriale.

Vectorul pozitiv/negativ al componentelor cognitive, valorice, emoționale din structura identității regionale se manifestă în mod natural în componenta sa de activitate, adică în anumite modele de comportament ale membrilor comunității regionale în raport cu regiunea lor, de exemplu, lucrează activ pentru beneficiul regiunii pe baza planurilor pe termen lung de ședere în ea; concentrarea pe rezolvarea problemelor personale și a sarcinilor de supraviețuire; străduiți-vă să schimbați regiunea într-una care să-l facă pe individ mai fericit și să-i ofere nu numai un nivel de trai mai ridicat, ci și un sentiment de securitate și fiabilitate, posibilitatea de auto-realizare. Pe baza acestui fapt, în opinia noastră, se poate susține că primul dintre modele va duce, fără îndoială, la o creștere a capitalului uman al teritoriului și la eficiența veniturilor din acesta, sporind competitivitatea și sustenabilitatea dezvoltării regiunii. Cel de-al doilea model va duce cel mai probabil la stagnarea regiunii, iar al treilea - la degradarea acesteia. În realitate, pot exista mai multe astfel de modele de comportament.

Astfel, promovarea activă a valorilor identității regionale supraetnice pozitive asigură, în opinia noastră, consolidarea populației teritoriilor și a federației în ansamblu, contribuind astfel la creșterea nivelului regional și competitivitatea nationala. În ciuda relevanței practice evidente a problemelor de construire și menținere a identității regionale, specificul identificării regionale nu a primit încă o analiză teoretică adecvată. Non-etnic, în general civil, dar în contextul său subcultural, local, conținutul identificării regionale rămâne adesea în afara atenției oamenilor de știință autohtoni. Totuși, fără o analiză cuprinzătoare a proceselor de identificare regională, nu se poate spera rezolvarea celor mai importante sarcini ale stadiului actual al dezvoltării socio-economice a țării.

NOTE

1 Vezi: D. Trenin, Integration and Identity: Russia as a “New West”. M., 2006. S. 15-55.

2 Vezi: Semenenko I.S. Identitatea în domeniul disciplinei științe politice // Identitatea ca subiect de analiză politică: Sat. Artă. conform rezultatelor All-Russianului stiintific-teoretic. conf. M.: IMEMO RAN, 2011. C. 11.

3 A se vedea: Nozhenko N.M., Yargomskaya N.B. În căutarea unei noi comunități regionale: o posibilă perspectivă pentru luarea în considerare a districtelor federale // Știința politică: identitatea ca factor al politicii și subiect al științei politice. M.: INION RAN, 2005. P. 123.

4 Vezi: Nazukina M.V. Frontieră în discursul identității comunităților regionale din Rusia // Vestn. Permanent. universitate Ser.: Științe politice. 2007. Nr 1. S. 11-17.

5 A se vedea: Kuveneva T.N., Manatov A.G. Formarea identităților spațiale în regiunea de graniță // Sotsiol. cercetare 2003. Nr. 7. S. 84.

6 Vezi: Tishkov V.A. Recviem pentru un etn: Studii în antropologie socio-culturală. M.: Nauka, 2003. S. 444.

7 Vezi: Krylov M.P. Identitatea regională în nucleul istoric al Rusiei europene // Sotsiol. cercetare 2005. Nr 3. S. 13.

8 Vezi: Sukhanov V.M. Cu privire la unele probleme ale istoriei formării identității regionale în Rusia // Vestn. Bashkir. stat universitate 2008. Nr 4. S. 1071-1079.

9 Vezi: Guboglo M.N. Identificarea identității: eseuri etnosociologice. M.: Nauka, 2003. S. 399.

10 Vezi: Markin V.V. Identificarea regională și modelarea socială a regiunilor rusești: problema interpretării sociologice // Sociologia regională în Rusia: col. materiale sociologice. cercetare / resp. ed. V.V. Markin; Institutul de Sociologie RAS. M.: Exlibris-Press, 2007. S. 8.

11 A se vedea: Ivanova N.L., Rumyantseva T.V. Identitatea socială: teorie și practică. M.: Editura SSU, 2009. S. 32.

Primit 04/05/11.


Informații similare.


-- [ Pagina 2 ] --

2. Identitățile regionale sunt asociate cu dezvoltarea și menținerea semnificațiilor colective, formarea sistemului și reglementarea interacțiunii de grup, susținând unitatea simbolică a comunității regionale, formând granițele acesteia, separând-o de alte comunități. Ele capătă esență politică atunci când devin semnificative în viața comunității regionale, sunt folosite ca mijloc simbolic de legitimare a ordinii în interiorul regiunii.

3. Baza metodologică pentru analiza identității regionale în Rusia modernă poate fi o sinteză a constructivismului social cu elemente de abordare politică și culturală. Din aceste poziții, analiza identității regionale include: conștientizarea specialității sau unicității comunității regionale prin analiza contextului cultural și istoric în care se desfășoară viața comunității; conturarea simbolică a acestei particularități prin instituționalizarea simbolurilor și mitologiei regionale; strategii de dezvoltare a spațiului regional, i.e. practicarea activității elitei politice și intelectuale în urmărirea unui curs politic - politică identitară, precum și dezvoltarea ideologiilor regionale de către acestea care determină programe de dezvoltare comunitară și poziționarea orientată spre exterior a unei particularități prin proiectarea unei imagini clare a regiunea.

4. Identitatea regională poate fi definită ca un proces de interpretare a identității regionale, prin care unicitatea regională dobândește trăsături instituționalizate în anumite simboluri și mituri ale comunității. Esența identității regionale se manifestă în procesul de construire a celor mai semnificativi reprezentanți ai unicității sale pentru comunitate.

5. Există două componente principale în structura identității regionale: culturală și valorică și strategică. Nivelul cultural este asociat cu caracteristicile caracteristicilor stabilite ale unicității regionale, caracteristicile valorice ale comunității. Apariția unui nivel strategic presupune utilizarea conștientă a acestor trăsături de către elite în scopuri practice, de exemplu, pentru a crește vizibilitatea regiunii, a mobiliza comunitatea etc. Această împărțire pe nivele este în mare măsură un construct analitic, întrucât în realitate. ambele componente sunt strâns legate între ele. Cu toate acestea, gradul de conștiință în practicile de auto-dezvoltare și direcția lor sunt destul de clar definite atunci când ne referim la orice regiune. Caracteristicile culturale ale comunității sunt asociate cu caracteristicile obiective ale regiunilor, în timp ce caracteristicile strategice sunt asociate cu politica identitară.

6. Raportul dintre nivelurile culturale și strategice în structura regională poate fi un criteriu pentru identificarea tipurilor de identitate în regiunile rusești. În funcție de prezența/absența nivelurilor culturale și strategice în procesul de construire a identității regionale, identitatea regională poate fi: 1). identitate regională cu un nucleu cultural puternic în absența sau slaba designului său strategic; 2). identitate regională cu un nucleu cultural puternic în prezența expresiei sale strategice pronunțate; 3). identitate regională cu un slab simț al unității culturale, dar cu o politică activă de imagine; 4). identitate regională, în care nu există o unitate culturală pronunțată și designul ei strategic.



7. În Rusia, cel mai comun tip de identitate regională este o variantă de puternică unitate internă a populației din regiune bazată pe identificarea culturală și valorică și o direcție strategică pronunțată în politica identității de elită. Al doilea tip de identitate, destul de comun, în practica regiunilor rusești este o variantă a unei puternice unități interne a populației bazată pe conștiința culturală de sine, dar în absența designului său politic.

8. Nu există o dependență rigidă de anumite trăsături obiective ale regiunii și de tipul emergent de identitate regională. Nu putem vorbi decât despre tiparele identificate: tipul de identitate regională se corelează cu dezvoltarea economică și localizarea teritorială a regiunii. Practica construirii identității regionale depinde de activitatea discursivă a agenților de construire a identității regionale (elita politică, intelectualitatea, mass-media etc.) și de caracteristici precum coordonarea acțiunilor lor și strategiile pe care le folosesc.

9. Atitudinea externă față de regiune și însăși natura relațiilor federale din țară reprezintă o condiție importantă pentru schimbarea dezvoltării unicității în regiuni în ceea ce privește conținutul acesteia și mecanismele utilizate în aceasta. În prezent, predomină momentele raționale în procesul de poziționare a regiunilor, printre altele, în fața Centrului federal.

Semnificația teoretică și practică a cercetării. Rezultatele studiului pot fi folosite pentru a dezvolta în continuare problemele teoretice ale identității regionale. Materialele de cercetare pot fi utilizate la nivelul activităților organismelor guvernamentale federale și regionale în elaborarea deciziilor de management, elaborarea strategiilor federale și regionale de dezvoltare a regiunilor. Concluziile și materialele studiului pot fi utilizate în dezvoltarea cursurilor de formare „Studii politice regionale”, „Sociologie politică”, „Federalismul în Rusia modernă”.

Aprobarea lucrării.

Principalele prevederi și concluzii ale disertației sunt prezentate de către autor în rapoarte și discursuri la conferințe științifice și practice:

1. Conferința integrală rusească „Procesele politice și comunitățile locale în orașele mici din Rusia: stadiul actual de dezvoltare” (Chusovoi, Teritoriul Perm, 8-9 septembrie 2006)

3. Conferința internațională „Parteneriat și Cooperare dincolo de 2007” (Ekaterinburg, 16 - 18 mai 2007)

4. Conferința integrală rusească „Comunitățile politice și intelectuale într-o perspectivă comparativă” (Perm, 20-22 septembrie 2007)

5. Conferința internațională „Transformarea sistemului politic al Rusiei: probleme și perspective” (Moscova, 22-23 noiembrie 2007)

6. Conferință științifică panrusă dedicată memoriei profesorului Z.I. Freinburg (Perm, 13-14 noiembrie 2008)

II. CONȚINUT PRINCIPAL AL STUDIULUI DE DISERTAȚIE.

În administrate se fundamentează relevanța temei, se determină scopul și obiectivele, se caracterizează gradul de dezvoltare științifică a problemei, se precizează baza teoretică și metodologică, se fundamentează noutatea științifică, semnificația teoretică și practică a studiului.

ÎN primul capitol"Analiza științelor politice a identității regionale: fundamente teoretice și metodologice» este determinat modelul teoretic al studiului identității regionale în Rusia modernă.

În primul paragraf « Identitatea regională ca problemă teoretică a științei politice» relevă specificul analizei politice a identităţii regionale.

O scurtă trecere în revistă a dezvoltării conceptului de „identitate” a făcut posibilă evidențierea a două sensuri în conceptul de identitate: „identitate” și „selfhood”. În ceea ce privește studiile politice, identitatea a fost mult timp legată de o simplă identificare a unui individ (solidaritate) cu un grup care are scopuri politice sau luptă pentru putere și care își găsește expresia concretă în actul votării (identificarea de partid). Limitarea unei astfel de interpretări a identității politice este legată de definirea acesteia prin conceptul de „identitate”. În opinia autorului, cea mai promițătoare viziune asupra identității este conceptualizarea acesteia prin conceptul de „sine” mai degrabă decât identitate. Deoarece „sinele” fixează nu numai designul proceselor asociative, ci în același timp clasificând trăsăturile care separă „noi” de ceilalți, devine posibil să luăm în considerare nu numai elementele structurale interne ale identității și manifestările sale externe, ci și să ridicăm întrebarea „ce nu este sinele?”, „cum se formează?”, „ce ne deosebește de ei?”.

Pentru a determina criteriul de separare a identităţilor politice de cele apolitice se folosesc dezvoltările teoretice ale lui K. Schmitt, P. Bourdieu, Ch. Mouffe. Identitățile politice sunt asociate cu apartenența la o anumită comunitate socio-politică (stat, națiune etc.) și sunt practici de dezvoltare și menținere a semnificațiilor colective care formează și reglementează interacțiunea de grup și susțin unitatea simbolică a grupului.

Pornind de aici, se formulează trăsăturile analizei științelor politice a problemei identității. : o abatere de la percepția identității ca un dat, o simplă fixare a diferențelor; concentrarea atenţiei asupra procesului de articulare politică a sensurilor de construcţie a sinelui; analiza factorilor și condițiilor care determină de ce domină exact astfel de oportunități de identificare, în timp ce altele sunt excluse; agenți revelatori ai auto-construcției, adică accent pe practicile de elită; orientarea practică a cercetării: căutarea unor instrumente teoretice care să permită actorilor politici și sociali să înceapă să utilizeze rezultatele acesteia într-un curs politic.

În continuare în paragraf este determinat locul identității regionale în matricea identităților politice. Regiunea, ca spațiu care limitează comunitățile unele de altele, devine unul dintre fundamentele pe baza cărora devine posibilă apariția identităților politice. Simplul fapt de a trăi pe același teritoriu în limitele unităților administrative stabilite cu autoritate poate deveni fie un factor (datorită căruia se intensifică diferențierea de sine pe bază religioasă, etnică), fie baza pentru aducerea teritorialității în prim-planul matricea de identificare a comunității.

O analiză a problemei identității regionale relevă faptul că conceptul în sine este extrem de ambiguu și nu se formează doar pe baza unei sinteze a termenilor constituenților săi, precum regiune, spațiu politic, identitate. Identificarea conexiunilor și a intersecțiilor lor reciproce este strâns legată de domeniul subdisciplinei științe politice - studii politice regionale.

În al doilea paragraf „Abordări metodologice de bază pentru studiul identității regionale” sunt analizate principalele abordări metodologice ale studiului identității regionale și se dezvoltă cea mai optimă abordare integrativă.

În literatura științifică modernă sunt clar definite trei abordări metodologice ale interpretării esenței fenomenului - politico-culturală, instrumentalistă și social-constructivistă.

Trecerea în revistă a abordărilor metodologice a condus la concluzia că toate cele trei abordări ale studiului identității regionale din unghiuri diferite sunt potrivite în ceea ce privește determinarea esenței acesteia. Diferențele de definiții sunt legate de ceea ce se pune în fruntea conceptului: caracteristici esențiale (cultura politică), „beneficii” și interesele subiecților politici (instrumentalism) sau procesul de formare și transformare a practicilor discursive care umplu „sinele” colectiv. „cu sens (constructivism).

Abordarea politico-culturală și instrumentalismul provin din mesaje radical opuse. Primul consideră că identitatea regională este un sentiment valoro-emoțional de apartenență la o comunitate regională, care conține informații despre componentele sale istorice, economice, culturale și altele. Cu această interpretare, se remarcă, de asemenea, că identitatea se dezvoltă natural, depinde de factori obiectivi, reprezintă o parte a lumii materiale și îndeplinește o funcție importantă în viața comunității regionale. Instrumentalismul, dimpotrivă, asociază identitatea regională cu posibilitatea de invenție și o înțelege ca un mijloc de atingere a scopurilor raționale și subliniază factorul subiectiv. Identitatea regională este definită aici ca unicitatea regiunii, care este construită de elita regională pe baza unui anumit atribut cultural, cu ajutorul unui curs politic țintit.

Abordarea constructivistă socială încearcă să explice cum și de ce o persoană sau societate acceptă anumite principii și metode de identificare, cum și de ce o persoană sau societate le respectă. Identitatea este considerată ca un proces de interpretare a originalității, pe baza căruia se constituie comunitatea. Acest proces este condiționat și susținut de practici și ritualuri discursive și constă în producerea de limite teritoriale, sisteme de simboluri și instituții.

Constructivismul mută accentul către procesul și mecanismele de construire a identității. Întrucât el pornește și de la principiul activității actorilor politici, acest lucru îl apropie de instrumentalism. Constructivismul este definit ca o bază metodologică pentru studiul identității regionale. Pe lângă analiza practicilor de proiectare, modelul de cercetare include elemente ale tradiției politice și culturale, care constau în analiza caracteristicilor spațiului în care este localizată regiunea, precum și a caracteristicilor trăsăturilor acestora care sunt semnificative. pentru comunitate. Vorbim aici despre căutarea fundamentelor identificării, care, în terminologia lui E. Shils, constituie „nucleul cultural” al comunității, exprimându-și originalitatea și originalitatea. Valorile nucleului cultural stabilesc matricea de identificare a comunității, dar gradul de exprimare a acestora este determinat de practicile discursive care formează „punctele nodale” (E. Laclau, S. Mouffe) ale identității regionale.

Astfel, întărirea semnificației caracteristicilor culturale ale comunității regionale în constructivism formează o abordare integrativă. Pe baza acesteia, se dă o definiție a identității regionale - acesta este procesul de interpretare a identității regionale, prin care unicitatea regională dobândește trăsături instituționalizate în anumite simboluri și mituri ale comunității. Acest proces este condiționat și susținut de practici și ritualuri discursive și constă în producerea de limite teritoriale, sisteme de simboluri și instituții.

Al doilea capitol« Structura și tipurile de identitate regională în Rusia modernă» este dedicat construcției unei tipologii a identității regionale în Rusia modernă.

În primul paragraf „Identitatea regională: caracteristici esențiale și elemente structurale” pe baza abordării metodologice dezvoltate, se determină că, din punct de vedere al componentelor structurale, identitatea regională se compune din două niveluri principale: cultural și strategic. Nivelul cultural include acele caracteristici ale unicității regionale care pot fi descrise prin formula „ceea ce gândesc locuitorii regiunii ca fiind ceva comun tuturor”. Ea îmbină trăsăturile comunității regionale, care se formează în cadrul interacțiunii în interiorul regiunii, pornind de la moștenirea culturală și istorică și terminând cu formarea unei comunități regionale speciale exprimate în caracteristicile sale tipice. Cu alte cuvinte, nivelul cultural este asociat cu caracteristicile trăsăturilor stabilite ale unicității regionale, caracteristicile valorice ale comunității.

Nivelul strategic înseamnă utilizarea acestor caracteristici de către elitele regionale în scopuri practice. Aceasta este o invenție și o utilizare conștientă a unicității regionale (politica simbolică, „invenția tradițiilor”, politica identităților elitelor regionale), precum și promovarea unicității construite, exprimată în formarea unei imagini regionale (politica imaginii). formarea, poziţionarea teritoriului în spaţiul exterior etc.) .

Această împărțire în niveluri este în mare măsură o construcție analitică, deoarece în realitate ambele componente sunt strâns legate între ele.

Fiecare dintre regiunile rusești este un set complet unic de manifestări ale identității regionale în ceea ce privește conținutul și un set de practici discursive care constituie identitatea regională. Din aceste poziții, oricare dintre regiunile Federației Ruse este un model de identitate regională. Între timp, un apel la experiența regiunilor rusești mai arată că în unele regiuni se implementează activ politica de construire a unei identități regionale, în timp ce undeva „eul” regional se dezvoltă spontan.

Structura dezvoltată a devenit baza construirii unei tipologii a identităţii regionale în al doilea paragraf « Tipuri de identitate regională în Rusia modernă”. Criteriul determinant pentru formarea sa a fost raportul nivelurilor structurale în identitatea regională: cultural și strategic.

În funcție de prezența/absența nivelurilor culturale și strategice în procesul de construire a identității regionale, au fost identificate patru tipuri ideale:

1. identitate regională cu un nucleu cultural puternic în absența sau designul strategic slab al acesteia.

2. identitatea regională în prezența unui nucleu cultural puternic și a expresiei sale strategice.

3. identitate regională cu un sentiment slab de unitate culturală cu o politică activă de imagine.

4. identitate regională, în care nu există o unitate culturală pronunțată și designul său strategic.

Sa stabilit că toate cele patru scenarii posibile de practici pentru dezvoltarea unicității regionale sunt comune în regiunile Federației Ruse.

Tipurile selectate au fost corelate cu procesele de construire a identității regionale în 49 de regiuni ale Federației Ruse. Configurația existentă a identității regionale a fost corelată cu caracteristicile regiunii. Dintre acestea, s-au distins două grupe: trăsături legate de caracteristicile obiective ale regiunii (dezvoltarea socio-economică a regiunii60, amplasarea teritorială a regiunii61, patrimoniul istoric, istoria dezvoltării și geografia teritoriului62, specificul național al regiunii63.

) și cele asociate cu expresia subiectivă (activitatea anumitor grupuri (intelectuale, de elită) în construcția identității).

Primul tip este o identitate regională cu un nucleu cultural puternic în absența sau designul strategic slab al acesteia.

Un portret ideal al comunităților regionale cu acest tip de identitate presupune o puternică identificare regională bazată pe unitatea culturală și psihologică a populației din regiune pe baza conștientizării unicității cuiva și a simbolizării acestei unicități în anumite simboluri ale comunității. În același timp, acest eu nu găsește o ieșire în conștientizarea unui interes comun și a unei politici clare de prezentare a sinelui.