Лаборатория виноделия

Cine a scris lucrarea Blizzard.

Содержание статьи
  1. Analiza lucrării
  2. Eroii poveștii
  3. Compoziția poveștii
  4. Alexandru Sergheevici Pușkin Viscol
  5. Personajele principale
  6. Alte personaje
  7. Concluzie
  8. Testează povestea
Viscol. Alexandru Sergheevici Pușkin. Caii aleargă peste dealuri, călcând în picioare zăpada adâncă... Aici, în lateral, templul lui Dumnezeu se vede singur. ………………………… Dintr-o dată este o furtună de zăpadă de jur împrejur; Zăpada cade în pâlcuri; Corvidul negru, fluierând cu aripa, plutește peste sanie; Gemetul profetic spune tristețe! Caii se grăbesc, privesc cu sensibilitate în depărtarea întunecată, ridicându-și coama... Jukovski La sfârșitul anului 1811, într-o epocă memorabilă pentru noi, pe moșia sa Nenaradov locuia bunul Gavrila Gavrilovici R**. Era faimos în toată zona pentru ospitalitatea și cordialitatea sa; vecinii mergeau constant la el să mănânce, să bea, să joace Boston pentru cinci copeici cu soția sa, Praskovya Petrovna, și unii pentru a se uita la fiica lor, Marya Gavrilovna, o fată zveltă, palidă și de șaptesprezece ani. Era considerată o mireasă bogată și mulți se așteptau ca ea să se căsătorească cu ei sau cu fiii lor. Marya Gavrilovna a fost crescută cu romane franceze și, în consecință, a fost îndrăgostită. Subiectul pe care l-a ales a fost un biet al armatei care era în concediu în satul lui. Este de la sine înțeles că tânărul ardea cu aceeași pasiune și că părinții iubitei sale, observând înclinația lor reciprocă, i-au interzis fiicei lor să se gândească măcar la el și a fost primit mai rău decât un asesor pensionar. Îndrăgostiții noștri corespondau și se vedeau singuri în fiecare zi într-o plantație de pini sau lângă vechea capelă. Acolo și-au jurat dragoste veșnică unul altuia, s-au plâns de soartă și au făcut diverse presupuneri. Corespondând și vorbind în acest fel, ei (ceea ce este foarte firesc) au ajuns la următorul raționament: dacă nu putem respira unii fără alții, iar voința părinților cruzi interferează cu bunăstarea noastră, atunci ne va fi imposibil să facem fara ea? Este de la sine înțeles că acest gând fericit i-a venit pentru prima dată în minte tânărului și că imaginația romantică a Mariei Gavrilovna i-a plăcut foarte mult. A venit iarna și le-a oprit întâlnirile; dar corespondenţa devenea cu atât mai animată. Vladimir Nikolaevici în fiecare scrisoare o ruga să se predea lui, să se căsătorească pe ascuns, să se ascundă o vreme, apoi să se arunce la picioarele părinților ei, care, bineînțeles, vor fi în cele din urmă atinși de eroică constanță și nenorocire a lui. îndrăgostiții și cu siguranță le-ar spune: Copii! intra in bratele noastre. Maria Gavrilovna a ezitat îndelung; multe planuri de evadare au fost abandonate. În cele din urmă, ea a fost de acord: în ziua stabilită, trebuia să nu ia cina și să se retragă în camera ei sub pretextul unei dureri de cap. Iubita ei era în conspirație; amândoi au trebuit să iasă în grădină prin veranda din spate, să găsească o sanie gata făcută în spatele grădinii, să intre în ea și să conducă cinci mile de la Nenaradov până în satul Zhadrino, direct la biserică, unde trebuia să facă Vladimir. așteaptă-i. În ajunul zilei decisive, Maria Gavrilovna nu a dormit toată noaptea; Se pregătea, își lega lenjeria și rochia și a scris o scrisoare lungă unei domnișoare sensibile, prietenei ei și o alta părinților ei. Ea și-a luat rămas bun de la ei în cei mai înduioșători termeni, și-a scuzat ofensa cu puterea irezistibilă a pasiunii și a încheiat cu faptul că va considera cel mai fericit moment din viața ei acela în care i s-a permis să se arunce la picioarele lui. cei mai dragi părinți ai ei. După ce a sigilat ambele litere cu un sigiliu Tula, pe care erau înfățișate două inimi în flăcări cu o inscripție decentă, ea s-a aruncat pe pat chiar înainte de zori și a ațipit; dar şi aici vise teribile o trezeau în fiecare minut. I s-a părut că chiar în clipa în care a urcat în sania pentru a se căsători, tatăl ei a oprit-o, a târât-o prin zăpadă cu o viteză chinuitoare și a aruncat-o într-o temniță întunecată, fără fund... și a zburat cu capul înainte cu un inexplicabil. scufundarea inimii ei; apoi îl văzu pe Vladimir întins pe iarbă, palid, însângerat. El, pe moarte, a implorat-o cu o voce stridentă să se grăbească să se căsătorească cu el... alte viziuni urâte, fără sens, se năpustiră înaintea ei una după alta. În cele din urmă se ridică, mai palidă decât de obicei și cu o adevărată durere de cap. Tatăl și mama ei au observat îngrijorarea ei; grija lor tandră și întrebările neîncetate: ce e cu tine, Masha? nu ești bolnavă, Masha? - i-a sfâşiat inima. A încercat să-i calmeze, să pară veselă, dar nu a reușit. A venit seara. Gândul că aceasta era ultima oară când își petrecea ziua în familie i-a tulburat inima. Abia era în viață; și-a luat în secret rămas bun de la toate persoanele, de la toate obiectele care o înconjurau. S-a servit cina; inima ei a început să bată violent. Cu o voce tremurândă, ea a anunțat că nu vrea cina și a început să-și ia rămas bun de la tatăl și de la mama ei. Au sărutat-o și, ca de obicei, au binecuvântat-o: aproape că a plâns. Ajunsă în camera ei, s-a aruncat într-un fotoliu și a izbucnit în plâns. Fata a încercat să o convingă să se calmeze și să prindă curaj. Totul era gata. În jumătate de oră, Masha a fost nevoită să părăsească pentru totdeauna casa părinților, camera ei, copilăria ei liniștită... Afară era o furtună de zăpadă; vântul urlă, obloanele se zguduiau și zdrăngăneau; totul i se părea o ameninţare şi un trist semn. Curând, totul în casă s-a liniştit şi a adormit. Masha s-a înfășurat într-un șal, și-a pus o glugă caldă, și-a luat cutia în mâini și a ieșit pe veranda din spate. Servitoarea purta două pachete în spatele ei. Au coborât în grădină. Furtuna de zăpadă nu s-a potolit; vântul sufla spre ea, parcă ar fi încercat să-l oprească pe tânărul criminal. Au ajuns cu forța la capătul grădinii. Pe drum ii astepta sania. Caii, înghețați, nu au stat pe loc; Coșerul lui Vladimir se plimba în fața puțurilor, reținându-i pe zelos. A ajutat-o pe domnișoara și pe iubita ei să se așeze și să pună deoparte pachetele și cutia, a luat frâiele și caii au zburat. După ce i-am încredințat-o pe domnișoara grijii sorții și artei coșerului Tereshka, să ne întoarcem la tânărul nostru iubit. Vladimir a fost pe drum toată ziua. Dimineața l-a vizitat pe preotul Zhadrinsky; Am ajuns cu forța la o înțelegere cu el; apoi s-a dus să caute martori printre proprietarii vecini. Prima persoană la care a venit, cornetul Dravin, pensionar, în vârstă de patruzeci de ani, a fost de acord. Această aventură, a asigurat el, i-a amintit de vremurile sale de odinioară și de farsele husarilor. L-a convins pe Vladimir să rămână cu el la cină și l-a asigurat că cazul nu se va rezolva cu ceilalți doi martori. De fapt, imediat după cină, topograful Shmit a apărut cu mustață și pinteni, și fiul căpitanului de poliție, un băiat de aproximativ șaisprezece ani care se alăturase recent lăncirilor. Ei nu numai că au acceptat oferta lui Vladimir, ci chiar i-au jurat că sunt gata să-și sacrifice viața pentru el. Vladimir i-a îmbrățișat cu încântare și a plecat acasă să se pregătească. Era de mult întuneric. Și-a trimis Tereshka de încredere la Nenaradovo cu troica sa și cu ordine detaliate și amănunțite și a poruncit pentru el însuși să fie pusă o sanie mică pe un cal și, singur, fără cocher, a mers la Zhadrino, unde ar fi trebuit să sosească Maria Gavrilovna. două ore. Drumul îi era familiar, iar drumul dura doar douăzeci de minute. Dar, de îndată ce Vladimir a ieșit cu mașina de la periferie pe câmp, vântul s-a înălțat și a fost o furtună de zăpadă atât de mare încât nu a putut vedea nimic. Un minut drumul a derapat; împrejurimile au dispărut într-o ceață mocioasă și gălbuie, prin care zburau fulgi albi de zăpadă; cerul s-a contopit cu pământul. Vladimir s-a trezit pe un câmp și degeaba a vrut să iasă din nou pe drum; calul a mers la întâmplare și a călărit în mod constant pe un năpăd și apoi a căzut într-o groapă; sania se răsturna încontinuu; Vladimir a încercat doar să nu-și piardă adevărata direcție. Dar i s-a părut că trecuse deja mai mult de jumătate de oră și încă nu ajunsese la Zhadrinskaya Grove. Au mai trecut vreo zece minute; crângul încă nu se vedea. Vladimir a condus printr-un câmp străbătut de râpe adânci. Furtuna de zăpadă nu s-a potolit, cerul nu s-a limpezit. Calul începea să obosească și picura de transpirație, în ciuda faptului că era în mod constant până la brâu în zăpadă. În cele din urmă, a văzut că conducea în direcția greșită. Vladimir s-a oprit: a început să gândească, să-și amintească, să-și dea seama și a fost convins că ar fi trebuit să ia la dreapta. S-a dus la dreapta. Calul lui mergea ușor. Era pe drum de mai bine de o oră. Zhadrino ar fi trebuit să fie în apropiere. Dar el a condus și a condus, și câmpul nu avea sfârșit. Totul este zăpadă și râpe; În fiecare minut, sania se răsturna, în fiecare minut o ridica. Timpul a trecut; Vladimir a început să fie foarte îngrijorat. În cele din urmă, ceva a început să devină negru în lateral. Vladimir se întoarse acolo. Când se apropia, văzu un crâng. Slavă Domnului, se gândi el, acum e aproape. A condus în apropierea crângului, sperând să ajungă imediat pe un drum familiar sau să ocolească crâng: Zhadrino era imediat în spatele ei. În curând a găsit drumul și a mers cu mașina în întunericul copacilor, iarna gol. Vântul nu putea să bată aici; drumul era lin; calul s-a înveselit, iar Vladimir s-a liniștit. Dar a condus și a condus, iar Zhadrin nu era de văzut nicăieri; nu avea un capăt la crâng. Vladimir a văzut cu groază că a condus într-o pădure necunoscută. Disperarea a pus stăpânire pe el. A lovit calul; bietul animal a început să trapească, dar în curând a început să necăjească și după un sfert de oră a început să meargă, în ciuda tuturor eforturilor nefericitului Vladimir. Încetul cu încetul, copacii au început să se rărească, iar Vladimir a ieşit călare din pădure; Zhadrin nu era de văzut nicăieri. Trebuie să fi fost în jurul miezului nopții. Lacrimile îi curgeau din ochi; a mers la întâmplare. Vremea se potolise, norii se limpezeau, iar în fața lui se întindea o câmpie acoperită cu un covor alb ondulat. Noaptea era destul de senină. A văzut un sat în apropiere, format din patru sau cinci curți. Vladimir s-a dus să o vadă. La prima colibă a sărit din sanie, a alergat la fereastră și a început să bată. Câteva minute mai târziu, obloanele de lemn se ridică și bătrânul își scoase barba gri. „Ce vrei?” - „Zhadrino este departe?” „Zhadrino este departe?” - „Da, da! E departe? - „Nu departe; vor fi zece verste.” La acest răspuns, Vladimir s-a prins de păr și a rămas nemișcat, ca un om condamnat la moarte. "De unde ești?" – continuă bătrânul. Vladimir nu a avut inima să răspundă la întrebări. — Poți, bătrâne, spuse el, să-mi aduci cai la Zhadrin? „Ce fel de cai suntem?” a răspuns bărbatul. „Nu pot să iau măcar un ghid? Îi voi plăti tot ce vrea.” — Așteaptă, spuse bătrânul coborând obloanele, îl voi trimite pe fiul tău; el îi ghidează prin ele.” Vladimir a început să aştepte. La mai puțin de un minut a început să bată din nou. Oblonul s-a ridicat, a apărut barba. „Ce vrei?” - „Dar fiul tău?” - „Acum iese, se încălță. ți-e frig? vino și încălzi-te.” - „Mulțumesc, trimite-ți repede fiul.” Porțile scârțâiau; tipul a ieșit cu o bâtă și a mers înainte, acum arătând cu degetul, acum căutând drumul acoperit cu zăpadă. "Cât este ceasul?" - l-a întrebat Vladimir. „Da, va răsări în curând”, a răspuns tânărul. Vladimir nu a mai spus niciun cuvânt. Cocoșii cântau și era deja lumină când au ajuns la Zhadrin. Biserica era închisă. Vladimir a plătit dirijorul și s-a dus în curtea preotului. Nu era în curtea troicii. Ce vești îl aștepta! Dar să ne întoarcem la bunii proprietari de pământ din Nenaradov și să vedem dacă fac ceva. Nimic. Bătrânii s-au trezit și au intrat în sufragerie. Gavrila Gavrilovici într-o șapcă și jachetă de flanel, Praskovya Petrovna într-un halat de vată. Samovarul a fost servit, iar Gavrila Gavrilovici a trimis fata să afle de la Marya Gavrilovna care este sănătatea ei și cum doarme. Fata s-a întors, anunțând că domnișoara a dormit prost, dar că acum se simte mai bine și că va veni acum în sufragerie. De fapt, ușa s-a deschis și Marya Gavrilovna a venit să-i întâmpine pe tati și pe mami. „Care este capul tău, Masha?” - a întrebat Gavrila Gavrilovici. „Mai bine, tată”, a răspuns Masha. „Ai dreptate, Mașa, ai fost nebună ieri”, a spus Praskovia Petrovna. „Poate mami”, a răspuns Masha. Ziua a decurs bine, dar noaptea Masha s-a îmbolnăvit. Au trimis în oraș după un medic. A sosit seara și a găsit pacientul delirant. A apărut o febră severă, iar bietul pacient a petrecut două săptămâni la marginea sicriului. Nimeni din casă nu știa despre evadarea intenționată. Scrisorile pe care le scrisese cu o zi înainte au fost arse; servitoarea ei nu a spus nimănui despre nimic, temându-se de mânia stăpânilor. Preotul, cornetul pensionar, topograful mustacios și micuțul lancier erau modesti și pe bună dreptate. Coșerul Tereshka nu a spus niciodată nimic inutil, nici măcar când era beat. Astfel secretul a fost păstrat de mai mult de o jumătate de duzină de conspiratori. Dar însăși Maria Gavrilovna, în delir constant, și-a exprimat secretul. Cu toate acestea, cuvintele ei erau atât de contradictorii cu nimic, încât mama, care nu și-a părăsit patul, a putut înțelege de la ei doar că fiica ei era îndrăgostită de moarte de Vladimir Nikolaevici și că, probabil, dragostea era cauza bolii ei. S-a sfătuit cu soțul ei, cu câțiva vecini și, în cele din urmă, toți au hotărât în unanimitate că aceasta este clar soarta Mariei Gavrilovna, că nu-ți poți bate logodnica cu un cal, că sărăcia nu era un viciu, că a trăi nu cu avere, ci cu o persoană și altele asemenea. Vorbele morale pot fi surprinzător de utile în cazurile în care putem inventa puțin pe cont propriu pentru a ne justifica. Între timp, domnișoara a început să-și revină. Vladimir nu a fost văzut de mult în casa lui Gavrila Gavrilovici. Era speriat de primirea obișnuită. Au decis să trimită după el și să-i anunțe o fericire neașteptată: consimțământul pentru căsătorie. Dar care a fost uimirea proprietarilor din Nenaradov când, ca răspuns la invitația lor, au primit de la el o scrisoare pe jumătate nebună! I-a anunțat că nu va pune niciodată piciorul în casa lor și le-a rugat să uite de nefericitul, pentru care moartea rămâne singura speranță. Câteva zile mai târziu au aflat că Vladimir plecase în armată. Asta a fost în 1812. Multă vreme nu au îndrăznit să anunțe acest lucru Masha în recuperare. Nu l-a pomenit niciodată de Vladimir. Câteva luni mai târziu, găsindu-i numele printre cei care s-au distins și au fost grav răniți lângă Borodino, ea a leșinat și s-au temut că febra ei va reveni. Cu toate acestea, slavă Domnului, leșinul nu a avut consecințe. O altă tristețe a vizitat-o: Gavrila Gavrilovici a murit, lăsând-o moștenitoarea întregii moșii. Dar moștenirea nu a consolat-o; a împărtășit sincer durerea sărmanei Praskovya Petrovna, a jurat că nu se va despărți niciodată de ea; Amândoi au părăsit Nenaradovo, un loc al amintirilor triste, și au plecat să locuiască pe moșia ***. Mirii se învârteau în jurul dulcei și bogatei mirese; dar ea nu dădea nimănui nici cea mai mică speranță. Mama ei o convingea uneori să-și aleagă un prieten; Maria Gavrilovna clătină din cap și se gândi. Vladimir nu mai exista: a murit la Moscova, în ajunul intrării franceze. Memoria lui i se părea sfântă pentru Masha; cel puțin ea prețuia tot ce putea să-i amintească: cărțile pe care le citise cândva, desenele lui, însemnările și poeziile pe care le copiase pentru ea. Vecinii, după ce au aflat despre toate, s-au minunat de constanța ei și l-au așteptat cu curiozitate pe eroul care trebuia în sfârșit să triumfe asupra tristei fidelități a acestei fecioare Artemisa. Între timp, războiul cu gloria se terminase. Regimentele noastre se întorceau din străinătate. Oamenii alergau spre ei. Muzica a cântat cântece cucerite: Vive Henri-Quatre, valsuri tiroleze și arii din La Gioconde. Ofițerii, care au plecat în campanie aproape ca tineri, s-au întors, maturizați în aerul de luptă, atârnați cu cruci. Soldații vorbeau veseli între ei, introducând constant cuvinte germane și franceze în discursul lor. Timp de neuitat! Timp de glorie și desfătare! Cât de tare a bătut inima rusă la cuvântul patrie! Ce dulci au fost lacrimile întâlnirii! Cu câtă unanimitate am unit sentimentele de mândrie națională și iubire față de suveran! Și pentru el, ce minut a fost! Femeile, rusoaicele erau atunci incomparabile. Răceala lor obișnuită a dispărut. Încântarea lor a fost cu adevărat îmbătătoare când, întâlnindu-i pe câștigători, au strigat: Ura! .. În această perioadă strălucitoare, Maria Gavrilovna a locuit cu mama ei în provincia *** și nu a văzut cum ambele capitale sărbătoreau întoarcerea trupelor. Dar în raioane și sate încântarea generală era poate și mai puternică. Apariția unui ofițer în aceste locuri a fost un adevărat triumf pentru el, iar iubitul în frac se simțea prost în cartierul său. Am spus deja că, în ciuda răcelii ei, Marya Gavrilovna era încă înconjurată de căutători. Dar toată lumea a trebuit să se retragă când husarul rănit colonelul Burmin a apărut în castelul ei, cu George în butoniera și cu o paloare interesantă, după cum au spus domnișoarele locale. Avea vreo douăzeci și șase de ani. A venit în vacanță la moșiile sale, situate lângă satul Maria Gavrilovna. Marya Gavrilovna l-a distins foarte mult. Cu el, gândirea ei obișnuită a fost reînviată. Era imposibil de spus că flirta cu el; dar poetul, observându-i purtarea, spunea: Se amor non è, che dunque?.. Burmin era, de fapt, un tânăr foarte drăguț. Avea exact genul de minte care îi place femeilor: o minte de decență și observație, fără nicio pretenție și batjocoritoare neglijent. Comportamentul lui cu Marya Gavrilovna a fost simplu și liber; dar indiferent ce spunea sau făcea ea, sufletul și ochii lui o urmau. Părea de o dispoziție tăcută și modestă, dar zvonurile asigurau că a fost cândva un groaznic groaznic, iar acest lucru nu i-a făcut rău în opinia Mariei Gavrilovna, care (ca toate domnișoarele în general) a scuzat cu bucurie farsele care dezvăluiau curaj și ardoare de caracter. Dar mai ales... (mai mult decât tandrețea lui, conversația mai plăcută, paloarea mai interesantă, mâna mai bandajată) tăcerea tânărului husar i-a incitat mai ales curiozitatea și imaginația. Nu a putut să nu recunoască că îi plăcea foarte mult de ea; Probabil că și el, cu inteligența și experiența lui, ar fi putut deja să observe că ea îl distingea: cum de nu-l văzuse încă la picioarele ei și nu-i auzise încă mărturisirea? Ce-l retinea? timiditate, nedespărțită de dragostea adevărată, mândrie sau cochetărie a unei birocrații viclene? A fost un mister pentru ea. După ce s-a gândit cu atenție, a hotărât că timiditatea era singurul motiv pentru aceasta și a hotărât să-l încurajeze cu mai multă atenție și, în funcție de circumstanțe, chiar cu tandrețe. Pregătea cel mai neașteptat deznodământ și aștepta cu nerăbdare momentul explicației romantice. Un secret, indiferent de ce fel este, este întotdeauna împovărător pentru inima unei femei. Acțiunile ei militare au avut succesul dorit: cel puțin Burmin a căzut într-o asemenea chibzuință, iar ochii lui negri s-au oprit asupra Mariei Gavrilovna cu un asemenea foc, încât momentul decisiv părea să fie aproape. Vecinii au vorbit despre nuntă de parcă s-ar fi terminat deja, iar bună Praskovya Petrovna s-a bucurat că fiica ei și-a găsit în sfârșit un mire demn. Într-o zi, bătrâna stătea singură în sufragerie, jucând Grand Solitaire, când Burmin a intrat în cameră și a întrebat imediat despre Marya Gavrilovna. „Este în grădină”, a răspuns bătrâna, „du-te la ea și te aștept aici”. Burmin s-a dus, iar bătrâna și-a făcut cruce și s-a gândit: poate că treaba se va termina azi! Burmin a găsit-o pe Marya Gavrilovna lângă iaz, sub o salcie, cu o carte în mâini și într-o rochie albă, adevărata eroină a romanului. După primele întrebări, Marya Gavrilovna a încetat în mod deliberat să mai continue conversația, sporind astfel confuzia reciprocă, de care a putut fi scăpată doar printr-o explicație bruscă și decisivă. Și așa s-a întâmplat: Burmin, simțind dificultatea situației sale, a anunțat că a căutat de mult timp o ocazie de a-și deschide inima față de ea și a cerut un minut de atenție. Marya Gavrilovna închise cartea și coborî ochii în semn de acord. „Te iubesc”, a spus Burmin, „te iubesc cu pasiune...” (Maria Gavrilovna s-a înroșit și și-a plecat capul și mai jos). „M-am comportat cu nepăsare, complacându-mă într-un obicei dulce, obiceiul de a te vedea și auzi în fiecare zi...” (Maria Gavrilovna și-a amintit de prima scrisoare către Sf.-Preux). „Acum e prea târziu să-mi rezist destinului; amintirea ta, chipul tău drag, incomparabil, va fi de acum înainte chinul și bucuria vieții mele; dar încă mai am o datorie dificilă de îndeplinit, de a-ți dezvălui un secret teribil și de a pune o barieră de netrecut între noi...” - „Ea a existat întotdeauna”, a întrerupt Marya Gavrilovna plină de viață, „Nu aș putea fi niciodată soția ta.. .” „Știu”, a răspuns ea tăcută, - știu că ai iubit cândva, dar moartea și trei ani de doliu... Dragă Marya Gavrilovna! nu încerca să mă privești de ultima mea consolare: gândul că ai fi de acord să mă faci fericit dacă... taci, pentru numele lui Dumnezeu, taci. Mă chinuiți. Da, știu, simt că ai fi al meu, dar - sunt cea mai nefericită creatură... sunt căsătorită! Marya Gavrilovna îl privi surprinsă. „Sunt căsătorit”, a continuat Burmin, „sunt căsătorit de patru ani și nu știu cine este soția mea, unde este și dacă ar trebui să o cunosc vreodată!” - Ce vrei să spui? - a exclamat Maria Gavrilovna, „ce ciudat este asta!” Continua; Îți spun mai târziu... dar hai, fă-mi o favoare. „La începutul anului 1812”, a spus Burmin, „m-am grăbit la Vilna, unde se afla regimentul nostru. Ajuns într-o zi la gară, seara târziu, am poruncit să fie așezați caii cât mai repede posibil, când deodată a apărut o furtună de zăpadă teribilă, iar îngrijitorul și coșerii m-au sfătuit să aștept. Le-am ascultat, dar o neliniște de neînțeles a pus stăpânire pe mine, părea că cineva mă împinge așa. Între timp, furtuna de zăpadă nu s-a potolit; Nu am putut suporta, am ordonat așezarea din nou și am intrat în furtună. Coșerul a decis să mergem de-a lungul râului, ceea ce ar fi trebuit să ne scurteze călătoria cu trei mile. Băncile erau acoperite; Șoferul a trecut cu mașina pe lângă locul unde am intrat pe șosea și astfel ne-am trezit într-o direcție necunoscută. Furtuna nu s-a potolit; Am văzut o lumină și am ordonat să merg acolo. Am ajuns în sat; a fost un foc în biserica de lemn. Biserica era deschisă, mai multe sănii stăteau în afara gardului; oamenii se plimbau prin prispă. "Aici! Aici!" – au strigat mai multe voci. I-am spus cocherului să conducă. „Pentru milă, unde te-ai oprit? - mi-a spus cineva; - mireasa lesina; preotul nu știe ce să facă; eram gata să ne întoarcem. Ieși repede.” Am sărit în tăcere din sanie și am intrat în biserică, slab luminată de două-trei lumânări. Fata stătea pe o bancă într-un colț întunecat al bisericii; cealaltă și-a frecat tâmplele. „Mulțumesc lui Dumnezeu”, a spus acesta, „ai venit cu forța. Aproape ai ucis-o pe domnișoara.” Bătrânul preot a venit la mine cu întrebarea: „Îmi porunci să încep?” „Începe, începe, tată”, am răspuns absent. Fata a fost crescută. Mi s-a părut destul de bună... O frivolitate de neînțeles, de neiertat... Am stat lângă ea în fața pupitrului; preotul se grăbea; trei bărbați și o servitoare o sprijineau pe mireasă și erau ocupați doar cu ea. Eram căsătoriți. „Sărut”, ni s-a spus. Soția mea și-a întors fața palidă spre mine. Am vrut s-o sărut... Ea a țipat: „O, nu el! nu el! și a căzut inconștient. Martorii m-au privit cu ochi speriați. M-am întors, am părăsit biserica fără obstacole, m-am repezit în căruță și am strigat: „Să mergem!” - Dumnezeul meu! - a strigat Maria Gavrilovna, „și nu știi ce s-a întâmplat cu biata ta soție?” „Nu știu”, a răspuns Burmin, „nu știu numele satului în care m-am căsătorit; Nu-mi amintesc din ce stație am plecat. În acel moment, am considerat atât de puțină importanță în farsa mea criminală, încât, plecând de la biserică, am adormit și m-am trezit a doua zi dimineață, la a treia gară. Servitorul care era atunci cu mine a murit în campanie, așa că nu am nicio speranță să-l găsesc pe cel căruia i-am făcut o glumă atât de crudă și care acum este atât de crud răzbunat. - Doamne, Dumnezeule! - spuse Marya Gavrilovna, apucându-l de mână, „deci tu ai fost!” Și nu mă recunoști? Burmin a devenit palid... și s-a aruncat la picioarele ei...

mahmureala

CA. Pușkin

Caii se întrec peste dealuri, călcând în picioare zăpada adâncă... Aici, în lateral, templul lui Dumnezeu se vede singur. ................................ Dintr-o dată se dă o furtună de zăpadă de jur împrejur; Zăpada cade în pâlcuri; Corvidul negru, fluierând cu aripa, plutește peste sanie; Gemetul profetic spune tristețe! Caii se grăbesc, privesc cu sensibilitate în depărtarea întunecată, ridicându-și coama...

La sfârşitul anului 1811, într-o epocă memorabilă pentru noi, bunul Gavrila Gavrilovici R** locuia pe moşia sa din Nenaradov. Era faimos în toată zona pentru ospitalitatea și cordialitatea sa; vecinii mergeau constant la el să mănânce, să bea, să joace Boston pentru cinci copeici cu soția lui, iar unii pentru a se uita la fiica lor, Marya Gavrilovna, o fată zveltă, palidă și de șaptesprezece ani. Era considerată o mireasă bogată și mulți se așteptau ca ea să se căsătorească cu ei sau cu fiii lor. Marya Gavrilovna a fost crescută cu romane franceze și, prin urmare, a fost îndrăgostită. Subiectul pe care l-a ales a fost un biet al armatei care era în concediu în satul lui. Este de la sine înțeles că tânărul ardea cu aceeași pasiune și că părinții iubitei sale, observând înclinația lor reciprocă, i-au interzis fiicei lor să se gândească măcar la el și a fost primit mai rău decât un asesor pensionar. Îndrăgostiții noștri corespondau și se vedeau în fiecare zi singuri într-o plantație de pini sau lângă vechea capelă. Acolo și-au jurat dragoste veșnică unul altuia, s-au plâns de soartă și au făcut diverse presupuneri. Corespondând și vorbind în acest fel, ei (ceea ce este foarte firesc) au ajuns la următorul raționament: dacă nu putem respira unii fără alții, iar voința părinților cruzi interferează cu bunăstarea noastră, atunci ne va fi imposibil să facem fara ea? Este de la sine înțeles că acest gând fericit i-a venit în minte pentru prima dată tânărului și că imaginația romantică a Mariei Gavrilovna i-a plăcut foarte mult. A venit iarna și le-a oprit întâlnirile; dar corespondenţa devenea cu atât mai animată. Vladimir Nikolaevici în fiecare scrisoare o ruga să se predea lui, să se căsătorească pe ascuns, să se ascundă o vreme, apoi să se arunce la picioarele părinților ei, care, bineînțeles, vor fi în cele din urmă atinși de eroică constanță și nenorocire a lui. îndrăgostiții și cu siguranță le-ar spune: Copii! intra in bratele noastre. Maria Gavrilovna a ezitat îndelung; multe planuri de evadare au fost abandonate. În cele din urmă, ea a fost de acord: în ziua stabilită, trebuia să nu ia cina și să se retragă în camera ei sub pretextul unei dureri de cap. Iubita ei era în conspirație; amândoi au trebuit să iasă în grădină prin veranda din spate, să găsească o sanie gata făcută în spatele grădinii, să intre în ea și să conducă cinci mile de la Nenaradov până în satul Zhadrino, direct la biserică, unde trebuia să facă Vladimir. să-i aștepte. În ajunul zilei decisive, Maria Gavrilovna nu a dormit toată noaptea; Se pregătea, își lega lenjeria și rochia și a scris o scrisoare lungă unei domnișoare sensibile, prietenei ei și o alta părinților ei. Ea și-a luat rămas bun de la ei în cei mai înduioșători termeni, și-a scuzat ofensa cu puterea irezistibilă a pasiunii și a încheiat cu faptul că va considera cel mai fericit moment din viața ei ca fiind cel în care i se permite să se arunce la picioare. dintre cei mai dragi părinți ai ei. După ce a sigilat ambele litere cu un sigiliu Tula, pe care erau înfățișate două inimi în flăcări cu o inscripție decentă, ea s-a aruncat pe pat chiar înainte de zori și a ațipit; dar şi aici vise teribile o trezeau în fiecare minut. I s-a părut că în momentul în care a urcat în sania pentru a se căsători, tatăl ei a oprit-o, a târât-o prin zăpadă cu o viteză chinuitoare și a aruncat-o într-o temniță întunecată, fără fund... și a zburat cu capul înainte cu un scufundarea inexplicabilă a inimii ei; apoi îl văzu pe Vladimir întins pe iarbă, palid, însângerat. El, pe moarte, a implorat-o cu o voce stridentă să se grăbească să se căsătorească cu el... alte viziuni urâte, fără sens, se năpustiră înaintea ei una după alta. În cele din urmă se ridică, mai palidă decât de obicei și cu o adevărată durere de cap. Tatăl și mama ei au observat îngrijorarea ei; grija lor tandră și întrebările neîncetate: ce e cu tine, Masha? nu ești bolnavă, Masha? i-a sfâşiat inima. A încercat să-i calmeze, să pară veselă, dar nu a reușit. A venit seara. Gândul că aceasta era ultima oară când își petrecea ziua în familie i-a tulburat inima. Abia era în viață; și-a luat în secret rămas bun de la toate persoanele, de la toate obiectele care o înconjurau. S-a servit cina; inima ei a început să bată violent. Cu o voce tremurândă, ea a anunțat că nu vrea cina și a început să-și ia rămas bun de la tatăl și de la mama ei. Au sărutat-o și, ca de obicei, au binecuvântat-o: aproape că a plâns. Ajunsă în camera ei, s-a aruncat într-un fotoliu și a izbucnit în plâns. Fata a încercat să o convingă să se calmeze și să prindă curaj. Totul era gata. În jumătate de oră, Masha a fost nevoită să părăsească pentru totdeauna casa părinților, camera ei, copilăria ei liniștită... În curte a fost o furtună de zăpadă; vântul urlă, obloanele se zguduiau și zdrăngăneau; totul i se părea o amenințare și un trist prevestire. Curând, totul în casă s-a liniştit şi a adormit. Masha s-a înfășurat într-un șal, și-a pus o glugă caldă, și-a luat cutia în mâini și a ieșit pe veranda din spate. Servitoarea purta două pachete în spatele ei. Au coborât în grădină. Revolta nu s-a potolit; vântul sufla spre ea, parcă ar fi încercat să-l oprească pe tânărul criminal. Au ajuns cu forța la capătul grădinii. Pe drum ii astepta sania. Caii, înghețați, nu au stat pe loc; Coșerul lui Vladimir se plimba în fața puțurilor, reținându-i pe zelos. A ajutat-o pe domnișoara și pe iubita ei să se așeze și să pună deoparte pachetele și cutia, a luat frâiele și caii au zburat. După ce i-am încredințat-o pe domnișoara grijii sorții și artei coșerului Tereshka, să ne întoarcem la tânărul nostru iubit. Vladimir a fost pe drum toată ziua. Dimineața l-a vizitat pe preotul Zhadrinsky; Am ajuns cu forța la o înțelegere cu el; apoi s-a dus să caute martori printre proprietarii vecini. Prima persoană la care a venit, cornetul Dravin, pensionar, în vârstă de patruzeci de ani, a fost de acord. Această aventură, a asigurat el, i-a amintit de vremurile sale de odinioară și de farsele husarilor. L-a convins pe Vladimir să rămână cu el la cină și l-a asigurat că cazul nu se va rezolva cu ceilalți doi martori. De fapt, imediat după cină, topograful Shmit a apărut cu mustață și pinteni, și fiul căpitanului de poliție, un băiat de aproximativ șaisprezece ani care se alăturase recent lăncirilor. Ei nu numai că au acceptat oferta lui Vladimir, ci chiar i-au jurat că sunt gata să-și sacrifice viața pentru el. Vladimir i-a îmbrățișat cu încântare și a plecat acasă să se pregătească. Era de mult întuneric. Și-a trimis Tereshka de încredere la Nenaradovo cu troica sa și cu ordine detaliate și amănunțite și a poruncit pentru el însuși să fie pusă o sanie mică pe un cal și, singur, fără cocher, a mers la Zhadrino, unde ar fi trebuit să sosească Maria Gavrilovna. două ore. Drumul îi era familiar, iar drumul dura doar douăzeci de minute. Dar, de îndată ce Vladimir a ieșit cu mașina de la periferie în câmp, vântul s-a ridicat și a fost o furtună atât de mare încât nu a putut vedea nimic. Un minut drumul a derapat; împrejurimile au dispărut într-o ceață mocioasă și gălbuie, prin care zburau fulgi albi de zăpadă; cerul s-a contopit cu pământul. Vladimir s-a trezit pe un câmp și degeaba a vrut să iasă din nou pe drum; calul a mers la întâmplare și a călărit în mod constant pe un năpăd și apoi a căzut într-o groapă; sania se răsturna încontinuu. - Vladimir a încercat doar să nu piardă direcția reală. Dar i s-a părut că trecuse deja mai mult de jumătate de oră și încă nu ajunsese la Zhadrinskaya Grove. Au mai trecut vreo zece minute; crângul era încă dispărut. Vladimir a condus printr-un câmp străbătut de râpe adânci. Furtuna de zăpadă nu s-a potolit, cerul nu s-a limpezit. Calul începea să obosească și picura de transpirație, în ciuda faptului că era în mod constant până la brâu în zăpadă. În cele din urmă, a văzut că conducea în direcția greșită. Vladimir s-a oprit: a început să gândească, să-și amintească, să-și dea seama și s-a convins că ar fi trebuit să sculpteze în dreapta. S-a dus la dreapta. Calul lui mergea ușor. Era pe drum de mai bine de o oră. Zhadrino ar fi trebuit să fie în apropiere. Dar el a condus și a condus, și câmpul nu avea sfârșit. Toate zăpadele și ravenele; În fiecare minut, sania se răsturna, în fiecare minut o ridica. Timpul a trecut; Vladimir a început să fie foarte îngrijorat. În cele din urmă, ceva a început să devină negru în lateral. Vladimir se întoarse acolo. Când se apropia, văzu un crâng. Slavă Domnului, se gândi el, acum e aproape. A condus în apropierea crângului, sperând să ajungă imediat pe un drum familiar sau să ocolească crâng: Zhadrino era imediat în spatele ei. A găsit curând drumul și a mers cu mașina în întunericul copacilor, goli iarna. Vântul nu putea să bată aici; drumul era lin; calul s-a înveselit, iar Vladimir s-a liniștit. Dar a condus și a condus, iar Zhadrin nu era de văzut nicăieri; nu avea un capăt la crâng. Vladimir a văzut cu groază că a condus într-o pădure necunoscută. Disperarea a pus stăpânire pe el. A lovit calul; bietul animal a început să trapească, dar în curând a început să necăjească și după un sfert de oră a început să meargă, în ciuda tuturor eforturilor nefericitului Vladimir. Încetul cu încetul, copacii au început să se rărească, iar Vladimir a ieşit călare din pădure; Zhadrin nu era de văzut nicăieri. Trebuie să fi fost în jurul miezului nopții. Lacrimile îi curgeau din ochi; a mers la întâmplare. Vremea se potolise, norii se limpezeau, iar în fața lui se întindea o câmpie acoperită cu un covor alb ondulat. Noaptea era destul de senină. A văzut un sat în apropiere, format din patru sau cinci curți. Vladimir s-a dus să o vadă. La prima colibă a sărit din sanie, a alergat la fereastră și a început să bată. Câteva minute mai târziu, obloanele de lemn se ridică și bătrânul își scoase barba gri. — Ce vrei? - „Zhadrino este departe?” „Zhadrino este departe?” - „Da, da! Cât de departe?” - „Nu departe vor fi vreo zece mile.” La acest răspuns, Vladimir s-a prins de păr și a rămas nemișcat, ca un om condamnat la moarte. „Și unde ești?”, a continuat Vladimir nu a avut curajul să răspundă la întrebări. „Ce fel de cai suntem?” a răspuns bărbatul. - „Nu pot să angajez măcar un ghid, voi plăti tot ce vrea.” — Așteaptă, spuse bătrânul, coborând obloanele, îl voi trimite pe fiul meu, el te va vedea afară. Vladimir a început să aştepte. La mai puțin de un minut a început să bată din nou. Oblonul s-a ridicat, a apărut barba. — Ce vrei? - „Dar fiul tău?” - „Acum o să iasă și să-și încalțe Ți-e frig? - „Mulțumesc, trimite-ți repede fiul.” Porțile scârțâiau; tipul a ieșit cu o bâtă și a mers înainte, acum arătând, acum căutând drumul, acoperit cu năvală. "Cât este ceasul?" l-a întrebat Vladimir. „Da, va răsări în curând”, a răspuns tânărul. Vladimir nu a mai spus niciun cuvânt. Cocoșii cântau și era deja lumină când au ajuns la Zhadrin. Biserica era închisă. Vladimir a plătit dirijorul și s-a dus în curtea preotului. Nu era în curtea troicii. Ce vești îl aștepta! Dar să ne întoarcem la bunii proprietari de pământ din Nenaradov și să vedem dacă fac ceva. Nimic. Bătrânii s-au trezit și au intrat în sufragerie. Gavrila Gavrilovici într-o șapcă și jachetă de flanel, Praskovya Petrovna într-un halat de vată. Samovarul a fost servit, iar Gavrila Gavrilovici a trimis fata să afle de la Marya Gavrilovna care este sănătatea ei și cum doarme. Fata s-a întors, anunțând că domnișoara a dormit prost, dar că acum se simte mai bine și că va veni acum în sufragerie. De fapt, ușa s-a deschis și Marya Gavrilovna a venit să-i întâmpine pe tati și pe mami. — Ce cap ai, Masha? întrebă Gavrila Gavrilovici. „Mai bine, tată”, a răspuns Masha. „Ai dreptate Mașa, am fost nebună ieri”, a spus Praskovya Petrovna. — Poate, mamă, răspunse Masha. Ziua a decurs bine, dar noaptea Masha s-a îmbolnăvit. Au trimis în oraș după un medic. A sosit seara și a găsit pacientul delirant. A apărut o febră severă, iar bietul pacient a petrecut două săptămâni la marginea sicriului. Nimeni din casă nu știa despre evadarea intenționată. Scrisorile pe care le scrisese cu o zi înainte au fost arse; servitoarea ei nu a spus nimănui despre nimic, temându-se de mânia stăpânilor. Preotul, cornetul pensionar, topograful cu mustață și micuțul lancier erau modesti și nu degeaba cocherul Tereshka nu spunea niciodată nimic inutil, chiar dacă era beat. Astfel secretul a fost păstrat de mai mult de o jumătate de duzină de conspiratori. Dar însăși Maria Gavrilovna, în delir constant, și-a exprimat secretul. Cu toate acestea, cuvintele ei erau atât de contradictorii cu nimic, încât mama, care nu și-a părăsit patul, a putut înțelege de la ei doar că fiica ei era îndrăgostită de moarte de Vladimir Nikolaevici și că dragostea a fost probabil cauza bolii ei. S-a sfătuit cu soțul ei, cu câțiva vecini și, în cele din urmă, toți au hotărât în unanimitate că aceasta este clar soarta Mariei Gavrilovna, că nu-ți poți bate logodnica cu un cal, că sărăcia nu era un viciu, că a trăi nu cu avere, ci cu o persoană și altele asemenea. Vorbele morale pot fi surprinzător de utile în cazurile în care putem inventa puțin pe cont propriu pentru a ne justifica. Între timp, domnișoara a început să-și revină. Vladimir nu a fost văzut de mult în casa lui Gavrila Gavrilovici. Era speriat de primirea obișnuită. Au decis să trimită după el și să-i anunțe o fericire neașteptată: consimțământul pentru căsătorie. Dar care a fost uimirea proprietarilor din Nenaradov când, ca răspuns la invitația lor, au primit de la el o scrisoare pe jumătate nebună! I-a anunțat că nu va pune niciodată piciorul în casa lor și le-a rugat să uite de nefericitul, pentru care moartea rămâne singura speranță. Câteva zile mai târziu au aflat că Vladimir plecase în armată. Asta a fost în 1812. Multă vreme nu au îndrăznit să anunțe acest lucru Masha în recuperare. Nu l-a pomenit niciodată de Vladimir. Câteva luni mai târziu, găsindu-i numele printre cei care s-au distins și au fost grav răniți la Borodino, ea a leșinat și s-au temut că febra ei va reveni. Cu toate acestea, slavă Domnului, leșinul nu a avut consecințe. O altă tristețe a vizitat-o: Gavrila Gavrilovici a murit, lăsând-o moștenitoarea întregii moșii. Dar moștenirea nu a consolat-o; a împărtășit sincer durerea sărmanei Praskovya Petrovna, a jurat că nu se va despărți niciodată de ea; Amândoi au părăsit Nenaradovo, un loc al amintirilor triste, și au plecat să locuiască pe moșia ***. Mirii se învârteau în jurul dulcei și bogatei mirese; dar ea nu dădea nimănui nici cea mai mică speranță. Mama ei o convingea uneori să-și aleagă un prieten; Maria Gavrilovna clătină din cap și se gândi. Vladimir nu mai exista: a murit la Moscova, în ajunul intrării franceze. Memoria lui i se părea sfântă pentru Masha; cel puțin ea prețuia tot ce putea să-i amintească: cărțile pe care le citise cândva, desenele lui, însemnările și poeziile pe care le copiase pentru ea. Vecinii, după ce au aflat despre toate, s-au minunat de constanța ei și l-au așteptat cu curiozitate pe eroul care trebuia în sfârșit să triumfe asupra tristei fidelități a acestei fecioare Artemisa. Între timp, războiul cu gloria se terminase. Regimentele noastre se întorceau din străinătate. Oamenii alergau spre ei. Muzica a cântat cântece cucerite: Vive Henri-Quatre, valsuri tiroleze și arii din La Gioconde. Ofițerii care au plecat în campanie aproape în timp ce tinerii se întorceau, maturizați în aerul luptei, atârnau cu cruci. Soldații vorbeau veseli între ei, introducând constant cuvinte germane și franceze în discursul lor. Timp de neuitat! Timp de glorie și desfătare! Cât de tare a bătut inima rusă la cuvântul patrie! Ce dulci au fost lacrimile întâlnirii! Cu câtă unanimitate am unit sentimentele de mândrie națională și iubire față de suveran! Și pentru el, ce minut a fost! Femeile, rusoaicele erau atunci incomparabile. Răceala lor obișnuită a dispărut. Încântarea lor a fost cu adevărat îmbătătoare când, întâlnindu-i pe câștigători, au strigat: Ura! Și au aruncat capace în aer.

Jukovski.

„Blizzard” - o lucrare de A.S. Pușkin, scris în 1830. Multe dintre lucrările marelui clasic sunt pline de o semnificație specială, autorul vorbește despre jocul de neînțeles al Creatorului. „Blizzard” nu a făcut excepție. Lucrarea este plină de filozofie și gânduri romantice ale autorului.

Ideologie

Direcția literară a poveștii este sentimentalismul tineresc strălucitor. Tema centrală este relația dintre om și Rock, modul în care oamenii se schimbă prin voința destinului, ideea lor de viață și aspirațiile pentru ideal.

Marele clasic a fost mereu interesat de rolul întâmplării, soarta capricioasă l-a atras cu intrigile și imprevizibilitatea ei. Pușkin credea în Rock, simțind că el însuși va cădea într-o zi în capcana circumstanțelor fatale.

În povestea „Blizzard”, Alexander Sergeevich examinează în mod specific viața celor mai obișnuiți oameni. Ei nu se disting printr-o minte deosebit de strălucitoare, un aspect încântător și nu sunt înclinați către fapte eroice. Nu au înclinații de geniu, talente speciale sau o forță incredibilă.

Istoria creației operei

„Viscol”, scris de Pușkin în 1830, a devenit lucrarea finală a ciclului. Autorul a lucrat la moșia Boldinsky. Această perioadă a lucrării sale este adesea numită „Toamna Boldină”. Aceasta este una dintre cele mai active perioade din viața unui clasic.

Cercetătorii cred că lucrările au început în 1829. Pușkin a alimentat ideea mult timp și a început să-și realizeze fanteziile numai în Boldino. Lucrarea a fost publicată în 1831. Publicația nu a fost făcută publică sub numele lui Pușkin. Motivele încă nu sunt clare. Cel mai probabil, clasicul rus se temea de criticile excesiv de agresive. Prima adaptare cinematografică a genialei creații a lui Pușkin a avut loc în 1964.

Analiza lucrării

Cine a scris lucrarea Blizzard.

Povestea

Cu toate acestea, mânați de iubire, Maria și Vladimir se văd în secret. După mai multe întâlniri, fata acceptă o aventură riscantă: căsătorește-te și ascunde-te de toată lumea. În noaptea în care era planificată evadarea, începe o puternică furtună de zăpadă.

Maria este prima care iese din casă, îndreptându-se către o biserică din apropiere. Iubitul ei ar trebui să o urmeze până la locul stabilit. Totuși, din cauza unei puternice furtuni de zăpadă, bărbatul își pierde orientarea, pierzându-și complet drumul.

Marya îl așteaptă pe mire în biserică. În acest moment vine aici husarul Burmin. Se hotărăște să-i facă o păcăleală fetei și se preface că este alesul ei. Preotul face ceremonia și abia atunci Mary își dă seama cu groază că s-a logodit cu un complet străin. Fata se întoarce imediat acasă, iar Vladimir, ajungând la biserică abia dimineața, află că Marya a devenit soția altuia.

Maria este foarte îngrijorată, fiind aproape de moarte. Părinții reușesc să-l găsească pe Vladimir. Ei sunt gata să fie de acord cu căsătoria, dar Vladimir refuză. Pleacă în război, unde moare.

După moartea tatălui ei, Maria și mama ei se mută într-o altă moșie. Acolo o fată întâlnește un bărbat. Îl place foarte mult. Acesta este același Burmin.

Un tânăr îi mărturisește unei fete că este căsătorit, spunând o poveste despre o nuntă într-o furtună de zăpadă. Fata îi spune povestea ei cu surprindere. Aflând tot adevărul, tânărul husar cade la picioarele alesului său.

Eroii poveștii

Cine a scris lucrarea Blizzard.

Marya este personajul principal feminin din povestea „Blizzard”. Nobila în vârstă de șaptesprezece ani este palidă și zveltă, bogată și răsfățată de părinții ei. Fata este capabilă de experiențe amoroase puternice. Nu este străină de spiritul aventurier și de un anumit curaj. O doamnă visătoare și sentimentală este gata să-și sfideze părinții și să se căsătorească în secret cu persoana iubită. O domnișoară sensibilă și vulnerabilă, care trăiește cu idei fericite de iubire reciprocă, se desparte greu de Vladimir.

Burmin este un husar militar care devine din greșeală soțul Maryei. El este inteligent, dar nepăsător. Destul de batjocoritor și impulsiv. Mânat de o frivolitate goală, el a înțeles că va comite o ofensă de neiertat, dar totuși își face identitatea mirelui la o nuntă secretă.

Vladimir este un tânăr ofițer de mandat dintr-o clasă săracă. Este romantic, plin de impulsuri și nu întotdeauna prudent și rezonabil. El percepe nunta greșită a Maryei drept cea mai gravă trădare. Crezând că fata face asta în mod deliberat, o părăsește pentru totdeauna.

Compoziția poveștii

Cine a scris lucrarea Blizzard.

Baza complotului este o căsătorie curioasă. Pentru un bărbat, aceasta este o încercare de a se distra, pentru o fată - prăbușirea tuturor speranțelor ei de dragoste. Intriga este împărțită în două rânduri:

  • Marya și Vladimir;
  • Marya și Burmin.

Nu există prolog sau epilog, iar povestea în sine începe cu o mică expunere care descrie viața de zi cu zi a moșiei. Punctul culminant intermediar este momentul în care Maria află despre greșeala fatală din biserică. În acest moment, o poveste trece fără probleme în alta. Punctul culminant principal: după mulți ani, Marya își recunoaște „bătrânul” soț în noul domn.

Simbolul cheie care predetermina cursul evenimentelor este un viscol. Elementele furioase au schimbat planurile unui cuplu tânăr de a se logodi noaptea. Pe de altă parte, vremea rea simbolizează tinerețea, plină de pasiune, seninătate, lipsită de rațiune și ordine.

Povestea „Blizzard” este creația genială a lui Pușkin. Lucrarea se distinge prin completitudine strictă, proporționalitate și, de fapt, calcule matematice ale tuturor elementelor compoziției. Autorul, pur la nivel intuitiv, a putut găsi forma ideală prin care și-a exprimat cu pricepere ideea.

Pagina curentă: 1 (cartea are 1 pagini în total)

Alexandru Sergheevici Pușkin
Viscol


Caii se repezi peste dealuri,
Călcând zăpada adâncă...
Aici, în lateral este templul lui Dumnezeu
Văzut singur.
…………………………
Dintr-o dată este o furtună de zăpadă de jur împrejur;
Zăpada cade în pâlcuri;
Corvidul negru, fluierând cu aripa,
Planând deasupra saniei;
Gemetul profetic spune tristețe!
Caii se grăbesc
Ei privesc cu sensibilitate în depărtare,
Ridicandu-si coama...

Jukovski


La sfârşitul anului 1811, într-o epocă memorabilă pentru noi, bunul Gavrila Gavrilovici R** locuia pe moşia sa din Nenaradov. Era faimos în toată zona pentru ospitalitatea și cordialitatea sa; vecinii mergeau constant la el să mănânce, să bea, să joace Boston pentru cinci copeici cu soția sa, Praskovya Petrovna, și unii pentru a se uita la fiica lor, Marya Gavrilovna, o fată zveltă, palidă și de șaptesprezece ani. Era considerată o mireasă bogată și mulți se așteptau ca ea să se căsătorească cu ei sau cu fiii lor.

Marya Gavrilovna a fost crescută cu romane franceze și, în consecință, a fost îndrăgostită. Subiectul pe care l-a ales a fost un biet al armatei care era în concediu în satul lui. Este de la sine înțeles că tânărul ardea cu aceeași pasiune și că părinții iubitei sale, observând înclinația lor reciprocă, i-au interzis fiicei lor să se gândească măcar la el și a fost primit mai rău decât un asesor pensionar.

Îndrăgostiții noștri corespondau și se vedeau singuri în fiecare zi într-o plantație de pini sau lângă vechea capelă. Acolo și-au jurat dragoste veșnică unul altuia, s-au plâns de soartă și au făcut diverse presupuneri. Corespondând și vorbind în acest fel, ei (ceea ce este foarte firesc) au ajuns la următorul raționament: dacă nu putem respira unii fără alții, iar voința părinților cruzi interferează cu bunăstarea noastră, atunci ne va fi imposibil să facem fara ea? Este de la sine înțeles că acest gând fericit i-a venit pentru prima dată în minte tânărului și că imaginația romantică a Mariei Gavrilovna i-a plăcut foarte mult.

A venit iarna și le-a oprit întâlnirile; dar corespondenţa devenea cu atât mai animată. Vladimir Nikolaevici în fiecare scrisoare o ruga să se predea lui, să se căsătorească pe ascuns, să se ascundă o vreme, apoi să se arunce la picioarele părinților ei, care, bineînțeles, vor fi în cele din urmă atinși de eroică constanță și nenorocire a lui. îndrăgostiții și cu siguranță le-ar spune: Copii! intra in bratele noastre.

Maria Gavrilovna a ezitat îndelung; multe planuri de evadare au fost abandonate. În cele din urmă, ea a fost de acord: în ziua stabilită, trebuia să nu ia cina și să se retragă în camera ei sub pretextul unei dureri de cap. Iubita ei era în conspirație; amândoi au trebuit să iasă în grădină prin veranda din spate, să găsească o sanie gata făcută în spatele grădinii, să intre în ea și să conducă cinci mile de la Nenaradov până în satul Zhadrino, direct la biserică, unde trebuia să facă Vladimir. așteaptă-i.

În ajunul zilei decisive, Maria Gavrilovna nu a dormit toată noaptea; Se pregătea, își lega lenjeria și rochia și a scris o scrisoare lungă unei domnișoare sensibile, prietenei ei și o alta părinților ei. Ea și-a luat rămas bun de la ei în cei mai înduioșători termeni, și-a scuzat ofensa cu puterea irezistibilă a pasiunii și a încheiat cu faptul că va considera cel mai fericit moment din viața ei acela în care i s-a permis să se arunce la picioarele lui. cei mai dragi părinți ai ei. După ce a sigilat ambele litere cu un sigiliu Tula, pe care erau înfățișate două inimi în flăcări cu o inscripție decentă, ea s-a aruncat pe pat chiar înainte de zori și a ațipit; dar şi aici vise teribile o trezeau în fiecare minut. I s-a părut că chiar în clipa în care a urcat în sania pentru a se căsători, tatăl ei a oprit-o, a târât-o prin zăpadă cu o viteză chinuitoare și a aruncat-o într-o temniță întunecată, fără fund... și a zburat cu capul înainte cu un inexplicabil. scufundarea inimii ei; apoi îl văzu pe Vladimir întins pe iarbă, palid, însângerat. El, pe moarte, a implorat-o cu o voce stridentă să se grăbească să se căsătorească cu el... alte viziuni urâte, fără sens, se năpustiră înaintea ei una după alta. În cele din urmă se ridică, mai palidă decât de obicei și cu o adevărată durere de cap. Tatăl și mama ei au observat îngrijorarea ei; grija lor tandră și întrebările neîncetate: ce e cu tine, Masha? nu ești bolnavă, Masha? - i-a sfâşiat inima. A încercat să-i calmeze, să pară veselă, dar nu a reușit. A venit seara. Gândul că aceasta era ultima oară când își petrecea ziua în familie i-a tulburat inima. Abia era în viață; și-a luat în secret rămas bun de la toate persoanele, de la toate obiectele care o înconjurau. S-a servit cina; inima ei a început să bată violent. Cu o voce tremurândă, ea a anunțat că nu vrea cina și a început să-și ia rămas bun de la tatăl și de la mama ei. Au sărutat-o și, ca de obicei, au binecuvântat-o: aproape că a plâns. Ajunsă în camera ei, s-a aruncat într-un fotoliu și a izbucnit în plâns. Fata a încercat să o convingă să se calmeze și să prindă curaj. Totul era gata. În jumătate de oră, Masha a fost nevoită să părăsească pentru totdeauna casa părinților, camera ei, copilăria ei liniștită... Afară era o furtună de zăpadă; vântul urlă, obloanele se zguduiau și zdrăngăneau; totul i se părea o ameninţare şi un trist semn. Curând, totul în casă s-a liniştit şi a adormit. Masha s-a înfășurat într-un șal, și-a pus o glugă caldă, și-a luat cutia în mâini și a ieșit pe veranda din spate. Servitoarea purta două pachete în spatele ei. Au coborât în grădină. Furtuna de zăpadă nu s-a potolit; vântul sufla spre ea, parcă ar fi încercat să-l oprească pe tânărul criminal. Au ajuns cu forța la capătul grădinii. Pe drum ii astepta sania. Caii, înghețați, nu au stat pe loc; Coșerul lui Vladimir se plimba în fața puțurilor, reținându-i pe zelos. A ajutat-o pe domnișoara și pe iubita ei să se așeze și să pună deoparte pachetele și cutia, a luat frâiele și caii au zburat. După ce i-am încredințat-o pe domnișoara grijii sorții și artei coșerului Tereshka, să ne întoarcem la tânărul nostru iubit.

Vladimir a fost pe drum toată ziua. Dimineața l-a vizitat pe preotul Zhadrinsky; Am ajuns cu forța la o înțelegere cu el; apoi s-a dus să caute martori printre proprietarii vecini. Prima persoană la care a venit, cornetul Dravin, pensionar, în vârstă de patruzeci de ani, a fost de acord. Această aventură, a asigurat el, i-a amintit de vremurile sale de odinioară și de farsele husarilor. L-a convins pe Vladimir să rămână cu el la cină și l-a asigurat că cazul nu se va rezolva cu ceilalți doi martori. De fapt, imediat după cină, topograful Shmit a apărut cu mustață și pinteni, și fiul căpitanului de poliție, un băiat de aproximativ șaisprezece ani care se alăturase recent lăncirilor. Ei nu numai că au acceptat oferta lui Vladimir, ci chiar i-au jurat că sunt gata să-și sacrifice viața pentru el. Vladimir i-a îmbrățișat cu încântare și a plecat acasă să se pregătească.

Era de mult întuneric. Și-a trimis Tereshka de încredere la Nenaradovo cu troica sa și cu ordine detaliate și amănunțite și a poruncit pentru el însuși să fie pusă o sanie mică pe un cal și, singur, fără cocher, a mers la Zhadrino, unde ar fi trebuit să sosească Maria Gavrilovna. două ore. Drumul îi era familiar, iar drumul dura doar douăzeci de minute.

Dar, de îndată ce Vladimir a ieșit cu mașina de la periferie pe câmp, vântul s-a înălțat și a fost o furtună de zăpadă atât de mare încât nu a putut vedea nimic. Un minut drumul a derapat; împrejurimile au dispărut într-o ceață mocioasă și gălbuie, prin care zburau fulgi albi de zăpadă; cerul s-a contopit cu pământul. Vladimir s-a trezit pe un câmp și degeaba a vrut să iasă din nou pe drum; calul a mers la întâmplare și a călărit în mod constant pe un năpăd și apoi a căzut într-o groapă; sania se răsturna încontinuu; Vladimir a încercat doar să nu-și piardă adevărata direcție. Dar i s-a părut că trecuse deja mai mult de jumătate de oră și încă nu ajunsese la Zhadrinskaya Grove. Au mai trecut vreo zece minute; crângul încă nu se vedea. Vladimir a condus printr-un câmp străbătut de râpe adânci. Furtuna de zăpadă nu s-a potolit, cerul nu s-a limpezit. Calul începea să obosească și picura de transpirație, în ciuda faptului că era în mod constant până la brâu în zăpadă.

În cele din urmă, a văzut că conducea în direcția greșită. Vladimir s-a oprit: a început să gândească, să-și amintească, să-și dea seama și a fost convins că ar fi trebuit să ia la dreapta. S-a dus la dreapta. Calul lui mergea ușor. Era pe drum de mai bine de o oră. Zhadrino ar fi trebuit să fie în apropiere. Dar el a condus și a condus, și câmpul nu avea sfârșit. Totul este zăpadă și râpe; În fiecare minut, sania se răsturna, în fiecare minut o ridica. Timpul a trecut; Vladimir a început să fie foarte îngrijorat.

În cele din urmă, ceva a început să devină negru în lateral. Vladimir se întoarse acolo. Când se apropia, văzu un crâng. Slavă Domnului, se gândi el, acum e aproape. A condus în apropierea crângului, sperând să ajungă imediat pe un drum familiar sau să ocolească crâng: Zhadrino era imediat în spatele ei. În curând a găsit drumul și a mers cu mașina în întunericul copacilor, iarna gol. Vântul nu putea să bată aici; drumul era lin; calul s-a înveselit, iar Vladimir s-a liniștit.

Dar a condus și a condus, iar Zhadrin nu era de văzut nicăieri; nu avea un capăt la crâng. Vladimir a văzut cu groază că a condus într-o pădure necunoscută. Disperarea a pus stăpânire pe el. A lovit calul; bietul animal a început să trapească, dar în curând a început să necăjească și după un sfert de oră a început să meargă, în ciuda tuturor eforturilor nefericitului Vladimir.

Încetul cu încetul, copacii au început să se rărească, iar Vladimir a ieşit călare din pădure; Zhadrin nu era de văzut nicăieri. Trebuie să fi fost în jurul miezului nopții. Lacrimile îi curgeau din ochi; a mers la întâmplare. Vremea se potolise, norii se limpezeau, iar în fața lui se întindea o câmpie acoperită cu un covor alb ondulat. Noaptea era destul de senină. A văzut un sat în apropiere, format din patru sau cinci curți. Vladimir s-a dus să o vadă. La prima colibă a sărit din sanie, a alergat la fereastră și a început să bată. Câteva minute mai târziu, obloanele de lemn se ridică și bătrânul își scoase barba gri. „Ce vrei?” - „Zhadrino este departe?” „Zhadrino este departe?” - „Da, da! E departe? - „Nu departe; vor fi zece verste.” La acest răspuns, Vladimir s-a prins de păr și a rămas nemișcat, ca un om condamnat la moarte.

"De unde ești?" – continuă bătrânul. Vladimir nu a avut inima să răspundă la întrebări. — Poți, bătrâne, spuse el, să-mi aduci cai la Zhadrin? „Ce fel de cai suntem?” a răspuns bărbatul. „Nu pot să iau măcar un ghid? Îi voi plăti tot ce vrea.” — Așteaptă, spuse bătrânul coborând obloanele, îl voi trimite pe fiul tău; el îi ghidează prin ele.” Vladimir a început să aştepte. La mai puțin de un minut a început să bată din nou. Oblonul s-a ridicat, a apărut barba. „Ce vrei?” - „Dar fiul tău?” „Acum iese și își pune pantofii. ți-e frig? vino și încălzi-te.” - „Mulțumesc, trimite-ți repede fiul.”

Porțile scârțâiau; tipul a ieșit cu o bâtă și a mers înainte, acum arătând cu degetul, acum căutând drumul acoperit cu zăpadă. "Cât este ceasul?" – l-a întrebat Vladimir. „Da, va răsări în curând”, a răspuns tânărul. Vladimir nu a mai spus niciun cuvânt.

Cocoșii cântau și era deja lumină când au ajuns la Zhadrin. Biserica era închisă. Vladimir a plătit dirijorul și s-a dus în curtea preotului. Nu era în curtea troicii. Ce vești îl aștepta!

Dar să ne întoarcem la bunii proprietari de pământ din Nenaradov și să vedem dacă fac ceva.

Nimic.

Bătrânii s-au trezit și au intrat în sufragerie. Gavrila Gavrilovici într-o șapcă și jachetă de flanel, Praskovya Petrovna într-un halat de vată. Samovarul a fost servit, iar Gavrila Gavrilovici a trimis fata să afle de la Marya Gavrilovna care este sănătatea ei și cum doarme. Fata s-a întors, anunțând că domnișoara a dormit prost, dar că acum se simte mai bine și că va veni acum în sufragerie. De fapt, ușa s-a deschis și Marya Gavrilovna a venit să-i întâmpine pe tati și pe mami.

„Care este capul tău, Masha?” – a întrebat Gavrila Gavrilovici. „Mai bine, tată”, a răspuns Masha. „Ai dreptate, Mașa, ai fost nebună ieri”, a spus Praskovia Petrovna. „Poate mami”, a răspuns Masha.

Ziua a decurs bine, dar noaptea Masha s-a îmbolnăvit. Au trimis în oraș după un medic. A sosit seara și a găsit pacientul delirant. A apărut o febră severă, iar bietul pacient a petrecut două săptămâni la marginea sicriului.

Nimeni din casă nu știa despre evadarea intenționată. Scrisorile pe care le scrisese cu o zi înainte au fost arse; servitoarea ei nu a spus nimănui despre nimic, temându-se de mânia stăpânilor. Preotul, cornetul pensionar, topograful mustacios și micuțul lancier erau modesti și pe bună dreptate. Coșerul Tereshka nu a spus niciodată nimic inutil, nici măcar când era beat. Astfel secretul a fost păstrat de mai mult de o jumătate de duzină de conspiratori. Dar însăși Maria Gavrilovna, în delir constant, și-a exprimat secretul. Cu toate acestea, cuvintele ei erau atât de contradictorii cu nimic, încât mama, care nu și-a părăsit patul, a putut înțelege de la ei doar că fiica ei era îndrăgostită de moarte de Vladimir Nikolaevici și că, probabil, dragostea era cauza bolii ei. S-a sfătuit cu soțul ei, cu câțiva vecini și, în cele din urmă, toți au hotărât în unanimitate că aceasta este clar soarta Mariei Gavrilovna, că nu-ți poți bate logodnica cu un cal, că sărăcia nu era un viciu, că a trăi nu cu avere, ci cu o persoană și altele asemenea. Vorbele morale pot fi surprinzător de utile în cazurile în care putem inventa puțin pe cont propriu pentru a ne justifica.

Între timp, domnișoara a început să-și revină. Vladimir nu a fost văzut de mult în casa lui Gavrila Gavrilovici. Era speriat de primirea obișnuită. Au decis să trimită după el și să-i anunțe o fericire neașteptată: consimțământul pentru căsătorie. Dar care a fost uimirea proprietarilor din Nenaradov când, ca răspuns la invitația lor, au primit de la el o scrisoare pe jumătate nebună! I-a anunțat că nu va pune niciodată piciorul în casa lor și le-a rugat să uite de nefericitul, pentru care moartea rămâne singura speranță. Câteva zile mai târziu au aflat că Vladimir plecase în armată. Asta a fost în 1812.

Multă vreme nu au îndrăznit să anunțe acest lucru Masha în recuperare. Nu l-a pomenit niciodată de Vladimir. Câteva luni mai târziu, găsindu-i numele printre cei care s-au distins și au fost grav răniți lângă Borodino, ea a leșinat și s-au temut că febra ei va reveni. Cu toate acestea, slavă Domnului, leșinul nu a avut consecințe.

O altă tristețe a vizitat-o: Gavrila Gavrilovici a murit, lăsând-o moștenitoarea întregii moșii. Dar moștenirea nu a consolat-o; a împărtășit sincer durerea sărmanei Praskovya Petrovna, a jurat că nu se va despărți niciodată de ea; Amândoi au părăsit Nenaradovo, un loc al amintirilor triste, și au plecat să locuiască pe moșia ***.

Mirii se învârteau în jurul dulcei și bogatei mirese; dar ea nu dădea nimănui nici cea mai mică speranță. Mama ei o convingea uneori să-și aleagă un prieten; Maria Gavrilovna clătină din cap și se gândi. Vladimir nu mai exista: a murit la Moscova, în ajunul intrării franceze. Memoria lui i se părea sfântă pentru Masha; cel puțin ea prețuia tot ce putea să-i amintească: cărțile pe care le citise cândva, desenele lui, însemnările și poeziile pe care le copiase pentru ea. Vecinii, după ce au aflat despre toate, s-au minunat de constanța ei și l-au așteptat cu curiozitate pe eroul care trebuia în sfârșit să triumfe asupra tristei fidelități a acestei fecioare Artemisa.

Între timp, războiul cu gloria se terminase. Regimentele noastre se întorceau din străinătate. Oamenii alergau spre ei. Muzica a cântat cântece cucerite: Vive Henri-Quatre 1
Trăiască Henric al IV-lea! (Franceză)

Valsuri tiroleze și arii din La Gioconde 2
„La Gioconde, sau Aventurierul” este o operă comică a lui N. Izoard.

Ofițerii, care au plecat în campanie aproape ca tineri, s-au întors, maturizați în aerul de luptă, atârnați cu cruci. Soldații vorbeau veseli între ei, introducând constant cuvinte germane și franceze în discursul lor. Timp de neuitat! Timp de glorie și desfătare! Ce tare bate inima rusă la cuvânt patrie! Ce dulci au fost lacrimile întâlnirii! Cu câtă unanimitate am unit sentimentele de mândrie națională și iubire față de suveran! Și pentru el, ce minut a fost!

Femeile, rusoaicele erau atunci incomparabile. Răceala lor obișnuită a dispărut. Încântarea lor a fost cu adevărat îmbătătoare când, întâlnindu-i pe câștigători, ei au strigat: ură!


Și au aruncat capace în aer 3
Din comedia lui A. Griboedov „Vai de înțelepciune” (act. 2, scena 5, cuvinte de Chatsky).

Care dintre ofițerii de atunci nu recunoaște că îi datora cel mai bun și mai de preț premiu unei rusoaice?...

În această perioadă strălucitoare, Marya Gavrilovna locuia cu mama ei în provincia *** și nu vedea cum ambele capitale sărbătoreau întoarcerea trupelor. Dar în raioane și sate încântarea generală era poate și mai puternică. Apariția unui ofițer în aceste locuri a fost un adevărat triumf pentru el, iar iubitul în frac se simțea prost în cartierul său.

Am spus deja că, în ciuda răcelii ei, Marya Gavrilovna era încă înconjurată de căutători. Dar toată lumea a trebuit să se retragă când husarul rănit colonelul Burmin a apărut în castelul ei, cu George în butoniera și paloare interesantă, cum au spus domnisoarele de acolo. Avea vreo douăzeci și șase de ani. A venit în vacanță la moșiile sale, situate lângă satul Maria Gavrilovna. Marya Gavrilovna l-a distins foarte mult. Cu el, gândirea ei obișnuită a fost reînviată. Era imposibil de spus că flirta cu el; dar poetul, observând comportamentul ei, ar spune:

Se amor non è, che dunque?.. 4
Dacă aceasta nu este iubire, atunci ce este? (it.)– din sonetul 132 al lui Petrarh (ciclul „În timpul vieții Laurei”).

Burmin era, de fapt, un tânăr foarte drăguț. Avea exact genul de minte care îi place femeilor: o minte de decență și observație, fără nicio pretenție și batjocoritoare neglijent. Comportamentul lui cu Marya Gavrilovna a fost simplu și liber; dar indiferent ce spunea sau făcea ea, sufletul și ochii lui o urmau. Părea de o dispoziție tăcută și modestă, dar zvonurile asigurau că a fost cândva un groaznic groaznic, iar acest lucru nu i-a făcut rău în opinia Mariei Gavrilovna, care (ca toate domnișoarele în general) a scuzat cu bucurie farsele care dezvăluiau curaj și ardoare de caracter.

Dar mai ales... (mai mult decât tandrețea lui, conversația mai plăcută, paloarea mai interesantă, mâna mai bandajată) tăcerea tânărului husar i-a incitat mai ales curiozitatea și imaginația. Nu a putut să nu recunoască că îi plăcea foarte mult de ea; Probabil că și el, cu inteligența și experiența lui, ar fi putut deja să observe că ea îl distingea: cum de nu-l văzuse încă la picioarele ei și nu-i auzise încă mărturisirea? Ce-l retinea? timiditate, nedespărțită de dragostea adevărată, mândrie sau cochetărie a unei birocrații viclene? A fost un mister pentru ea. După ce s-a gândit cu atenție, a hotărât că timiditatea era singurul motiv pentru aceasta și a hotărât să-l încurajeze cu mai multă atenție și, în funcție de circumstanțe, chiar cu tandrețe. Pregătea cel mai neașteptat deznodământ și aștepta cu nerăbdare momentul explicației romantice. Un secret, indiferent de ce fel este, este întotdeauna împovărător pentru inima unei femei. Acțiunile ei militare au avut succesul dorit: cel puțin Burmin a căzut într-o asemenea chibzuință, iar ochii lui negri s-au oprit asupra Mariei Gavrilovna cu un asemenea foc, încât momentul decisiv părea să fie aproape. Vecinii au vorbit despre nuntă de parcă s-ar fi terminat deja, iar bună Praskovya Petrovna s-a bucurat că fiica ei și-a găsit în sfârșit un mire demn.

Într-o zi, bătrâna stătea singură în sufragerie, jucând Grand Solitaire, când Burmin a intrat în cameră și a întrebat imediat despre Marya Gavrilovna. „Este în grădină”, a răspuns bătrâna, „du-te la ea și te aștept aici”. Burmin s-a dus, iar bătrâna și-a făcut cruce și s-a gândit: poate că treaba se va termina azi!

Burmin a găsit-o pe Marya Gavrilovna lângă iaz, sub o salcie, cu o carte în mâini și într-o rochie albă, adevărata eroină a romanului. După primele întrebări, Marya Gavrilovna a încetat în mod deliberat să mai continue conversația, sporind astfel confuzia reciprocă, de care a putut fi scăpată doar printr-o explicație bruscă și decisivă. Și așa s-a întâmplat: Burmin, simțind dificultatea situației sale, a anunțat că a căutat de mult timp o ocazie de a-și deschide inima față de ea și a cerut un minut de atenție. Marya Gavrilovna închise cartea și coborî ochii în semn de acord.

„Te iubesc”, a spus Burmin, „te iubesc cu pasiune...” (Maria Gavrilovna s-a înroșit și și-a plecat capul și mai jos). „M-am comportat cu nepăsare, complăcându-mă într-un obicei dulce, obiceiul de a te vedea și auzi în fiecare zi...” (Maria Gavrilovna și-a amintit de prima scrisoare a lui Sf.-Preux). 5
Sfântul Preux (Franceză)- eroul romanului de J.-J. Rousseau „Julia sau noua Heloise”.

). „Acum e prea târziu să-mi rezist destinului; amintirea ta, chipul tău drag, incomparabil, va fi de acum înainte chinul și bucuria vieții mele; dar mai am o datorie grea de îndeplinit, de a-ți dezvălui un secret groaznic și de a pune o barieră de netrecut între noi...” „Ea a existat mereu”, o întrerupse Maria Gavrilovna plină de viață, „N-aș putea fi niciodată soția ta. ..” „Știu”, a răspuns el ea tăcută, - Știu că ai iubit cândva, dar moartea și trei ani de doliu... Amabilă, dragă Marya Gavrilovna! nu încerca să mă privești de ultima mea consolare: gândul că ai fi de acord să mă faci fericit dacă... taci, pentru numele lui Dumnezeu, taci. Mă chinuiți. Da, știu, simt că ai fi al meu, dar - sunt cea mai nefericită creatură... sunt căsătorită!

Marya Gavrilovna îl privi surprinsă.

„Sunt căsătorit”, a continuat Burmin, „sunt căsătorit de patru ani și nu știu cine este soția mea, unde este și dacă ar trebui să o cunosc vreodată!”

-Ce vrei să spui? - exclamă Maria Gavrilovna, - ce ciudat este! Continua; Îți spun mai târziu... dar hai, fă-mi o favoare.

„La începutul anului 1812”, a spus Burmin, „m-am grăbit la Vilna, unde se afla regimentul nostru. Ajuns într-o zi la gară, seara târziu, am poruncit să fie așezați caii cât mai repede posibil, când deodată a apărut o furtună de zăpadă teribilă, iar îngrijitorul și coșerii m-au sfătuit să aștept. Le-am ascultat, dar o neliniște de neînțeles a pus stăpânire pe mine, părea că cineva mă împinge așa. Între timp, furtuna de zăpadă nu s-a potolit; Nu am putut suporta, am ordonat așezarea din nou și am intrat în furtună. Coșerul a decis să mergem de-a lungul râului, ceea ce ar fi trebuit să ne scurteze călătoria cu trei mile. Băncile erau acoperite; Șoferul a trecut cu mașina pe lângă locul unde am intrat pe șosea și astfel ne-am trezit într-o direcție necunoscută. Furtuna nu s-a potolit; Am văzut o lumină și am ordonat să merg acolo. Am ajuns în sat; a fost un foc în biserica de lemn. Biserica era deschisă, mai multe sănii stăteau în afara gardului; oamenii se plimbau prin prispă. "Aici! Aici!" – au strigat mai multe voci. I-am spus cocherului să conducă. „Pentru milă, unde te-ai oprit? - mi-a spus cineva; – mireasa leșină; preotul nu știe ce să facă; eram gata să ne întoarcem. Ieși repede.” Am sărit în tăcere din sanie și am intrat în biserică, slab luminată de două-trei lumânări. Fata stătea pe o bancă într-un colț întunecat al bisericii; cealaltă și-a frecat tâmplele. „Mulțumesc lui Dumnezeu”, a spus acesta, „ai venit cu forța. Aproape ai ucis-o pe domnișoara.” Bătrânul preot a venit la mine cu întrebarea: „Îmi porunci să încep?” „Începe, începe, tată”, am răspuns absent. Fata a fost crescută. Mi s-a părut destul de bună... O frivolitate de neînțeles, de neiertat... Am stat lângă ea în fața pupitrului; preotul se grăbea; trei bărbați și o servitoare o sprijineau pe mireasă și erau ocupați doar cu ea. Eram căsătoriți. „Sărut”, ni s-a spus. Soția mea și-a întors fața palidă spre mine. Am vrut s-o sărut... Ea a țipat: „O, nu el! nu el! și a căzut inconștient. Martorii m-au privit cu ochi speriați. M-am întors, am părăsit biserica fără obstacole, m-am repezit în căruță și am strigat: „Să mergem!”

- Dumnezeul meu! - a strigat Maria Gavrilovna, „și nu știi ce s-a întâmplat cu biata ta soție?”

„Nu știu”, a răspuns Burmin, „nu știu numele satului în care m-am căsătorit; Nu-mi amintesc din ce stație am plecat. În acel moment, am considerat atât de puțină importanță în farsa mea criminală, încât, plecând de la biserică, am adormit și m-am trezit a doua zi dimineață, la a treia gară. Servitorul care era atunci cu mine a murit în campanie, așa că nu am nicio speranță să-l găsesc pe cel căruia i-am făcut o glumă atât de crudă și care acum este atât de crud răzbunat.

- Doamne, Dumnezeule! – spuse Maria Gavrilovna, apucându-l de mână, – deci tu ai fost! Și nu mă recunoști?

Burmin a devenit palid... și s-a aruncat la picioarele ei...

Povestea lui Pușkin „Furtuna de zăpadă” a fost scrisă în 1830 la Boldino. Povestea a devenit ultima lucrare a ciclului de proză „Poveștile lui Belkin”, publicată la Sankt Petersburg în 1831. Povestea „Blizzard” este scrisă în tradițiile mișcării literare a realismului.

Evenimentele lucrării acoperă perioada cuprinsă între 1811 și 1816. Menționează Războiul Patriotic din 1812, Bătălia de la Borodino, capturarea Moscovei de către Napoleon și intrarea rușilor în Paris. Intriga „Viscolul” face ecou intriga baladei „Svetlana” a lui V. Jukovski, un fragment din care a fost inclus de Pușkin în epigraful poveștii.

Personajele principale

Maria Gavrilovna- „o fată zveltă, palidă și de șaptesprezece ani”, era considerată o mireasă bogată. Din greșeală a fost căsătorită cu Burmin.

Burmin- un colonel husar de douăzeci și șase de ani, „cu George în butoniera și cu o paloare interesantă”, Marya s-a căsătorit cu el din greșeală în Zhadrino, în timpul unei puternice furtuni de zăpadă, apoi s-a îndrăgostit de el.

Alte personaje

Vladimir Nikolaevici- un biet al armatei, iubitul Mariei Gavrilovna, cu care urma să se căsătorească la Zhadrino.

Gavrila Gavrilovici R**- tatăl Mariei Gavrilovna.

Praskovia Petrovna- mama Mariei Gavrilovna.

Sfârșitul anului 1811. Gavrila Gavrilovici R**, proprietarul moșiei Nenaradov, o gazdă cordială și ospitalieră, a găzduit adesea vecini, dintre care mulți veneau să-și vadă fiica, Marya Gavrilovna. Crescută cu romane franceze, fata era îndrăgostită reciproc de bietul ensign Vladimir Nikolaevici.

Părinții Marya erau împotriva relației lor, așa că iubiții s-au întâlnit în secret și „au fost în corespondență”. Conform legilor romanelor franceze, ei au decis să se căsătorească pe ascuns, iar apoi să se arunce la picioarele părinților lor, care să fie atinși de constanța lor, să-i ierte și să-i binecuvânteze.

Prin acord, în ziua stabilită, Marya va trebui să iasă noaptea în grădină prin veranda din spate, să stea în sania pregătită deja de Vladimir și să meargă în satul Zhadrino, unde iubitul ei o va aștepta în biserică.

În ajunul evadării, Marya a stat trează toată noaptea, și-a împachetat lucrurile și a scris scrisori de rămas bun prietenilor și părinților ei. Înainte de zori, fata a ațipit, dar s-a trezit din viziuni înspăimântătoare: i s-a părut că tatăl ei a descoperit scăparea și a aruncat-o într-o temniță întunecată ca pedeapsă, iar apoi fata a văzut un Vladimir însângerat, pe moarte. În noaptea evadării, „afară a fost o furtună de zăpadă; vântul urla, obloanele s-au scuturat și au bătut”. După cum sa convenit, fata a urcat în sania trimisă de iubitul ei și a mers la Zhadrino.

Vladimir și-a petrecut o zi înainte de nuntă în afaceri: a încheiat un acord cu preotul Zhadrinsky, s-a întâlnit cu un prieten și a mers la nuntă seara. Cu toate acestea, pe câmp eroul a fost depășit de o furtună puternică de zăpadă, s-a rătăcit și a plecat la Zhadrino abia în zori. Biserica era deja încuiată.

A doua zi dimineață, Marya a ieșit la părinții ei, ca de obicei. Seara, fata s-a simțit brusc rău, „a făcut o febră severă” și „a fost la marginea sicriului timp de două săptămâni”. Nimeni din casă nu știa despre evadare, „dar însăși Maria Gavrilovna, în delir constant, și-a exprimat secretul”, cu toate acestea, cuvintele ei erau incoerente, așa că mama a înțeles doar că fiica ei era „îndrăgostită mortal de Vladimir Nikolaevici”.

După consultanță, Gavrila Gavrilovici și Praskovya Petrovna au decis să aprobe alegerea fetei. Părinții l-au informat pe Vladimir despre consimțământul lor pentru căsătorie. Cu toate acestea, spre surprinderea lor, tânărul a răspuns cu o „scrisoare pe jumătate nebună” în care spunea că nu va mai apărea niciodată în casa lor și le-a rugat să uite de el. Curând Vladimir a plecat în armată. „A fost în 1812”. După cele întâmplate, Marya nu s-a gândit niciodată la Vladimir, doar o dată văzându-i numele printre răniții de lângă Borodino, a leșinat.

Gavrila Gavrilovici a murit curând, lăsând-o pe Marya moștenitoare a întregii moșii. Fiica și mama s-au mutat la moșia ***. „Mirii se învârteau” în jurul Marya, dar ea nu dădea nicio speranță nimănui. Fata a avut grijă de tot ceea ce îi amintea de fostul ei iubit, care până atunci murise la Moscova.

După strălucita victorie a Rusiei asupra lui Napoleon, colonelul rănit Burmin ajunge la moșia vecină. Bărbatul începe să o curteze pe fată, simpatia lor este reciprocă, dar Marya nu poate înțelege ce îl împiedică să mărturisească. În acest moment, toți vecinii vorbeau de mult despre nunta lor, „de parcă s-ar fi terminat deja”.

În cele din urmă, Burmin decide să-i mărturisească sentimentele lui Marya. Bărbatul spune că este îndrăgostit pasional de o fată, dar are un secret teribil care poate deveni o „barieră de netrecut” între ei: „Sunt căsătorit de patru ani și nu știu cine este soția mea, și unde este ea și dacă ar trebui să o întâlnesc într-o zi”.

După cum s-a dovedit, în 1812 un bărbat călătorea la Vilna pentru a se alătura regimentului său. La una dintre stații a început o furtună puternică de zăpadă, dar „o anxietate de neînțeles a pus stăpânire” pe el, iar bărbatul a intrat chiar în furtuna. Pe drum, șoferul s-a rătăcit și, călăuziți de lumină, au condus până la o biserică de lemn. În templu, Burmin a fost confundat cu mirele și el, considerând mireasa drăguță, a acceptat să se căsătorească din cauza „frivolității sale de neînțeles, de neiertat”. Totuși, când după încheierea ceremoniei li s-a spus să se sărute, fata a țipat brusc: „Oh, nu el! nu el! și a leșinat. Burmin a părăsit rapid biserica și a plecat nestingherit.

Îngrijorată, Marya a întrebat dacă știe ce s-a întâmplat cu soția sa, dar Burmin nici măcar nu și-a amintit numele gării din care călătorește.

„- Doamne, Dumnezeule! - spuse Marya Gavrilovna, apucându-l de mână, „deci tu ai fost!” Și nu mă recunoști?
Burmin a devenit palid... și s-a aruncat la picioarele ei..."

Concluzie

În povestea „Furtuna de zăpadă”, Pușkin, folosind exemplul poveștii fericite a Mariei Gavrilovna și a lui Burmin, a dezvăluit tema semnificației forțelor și evenimentelor necunoscute, de altă lume, mistice din viața umană. Întruchiparea acestui principiu mistic în lucrare este un viscol, care literalmente „adună” străini completi, ajutându-i să găsească dragostea și fericirea.

Testează povestea

După ce ați citit, faceți un scurt test:

Repovestirea ratingului

Evaluare medie: 4.4. Evaluări totale primite: 992.