Jack London, scurt despre dragostea vieții. "iubirea vietii". London Jack, povestea „Dragoste de viață”

Pagina curentă: 1 (totalul cărții are 2 pagini)

Font:

100% +

Jack London
Iubirea vietii

S-au coborât șchiopătând până la râu și odată cel din față s-a clătinat, împiedicându-se în mijlocul așezatorului de piatră. Amândoi erau obosiți și epuizați, iar fețele lor exprimau o resemnare răbdătoare – o urmă de greutăți îndelungate. Umerii lor erau împovărați de rucsacuri grele legate cu curele. Fiecare dintre ei purta o armă. Amândoi mergeau cocoșați, plecând capetele în jos și fără să ridice ochii.

„Ar fi frumos să avem cel puțin două cartușe din cele care sunt în memoria cache”, a spus unul.

Al doilea a intrat și el în râu după primul. Nu și-au scos pantofii, deși apa era rece ca gheața – atât de rece încât picioarele și chiar degetele de la picioare le amorțeau de frig. Pe alocuri, apa i-a spălat genunchii și amândoi s-au clătinat, pierzându-și picioarele.

Al doilea călător a alunecat pe un bolovan neted și aproape că a căzut, dar s-a ținut în picioare, strigând puternic de durere. Trebuie să se fi simțit amețit.” Se clătina și flutură mâna liberă de parcă ar fi tâmpit după aer. Când și-a recăpătat calmul, a făcut un pas înainte, dar s-a clătinat din nou și aproape că a căzut. Apoi s-a oprit și s-a uitat la tovarășul său: încă mergea înainte, nici măcar nu se uita înapoi.

Un minut întreg a rămas nemișcat, parcă s-ar fi gândit, apoi a strigat:

„Ascultă, Bill, mi-am întors piciorul!”

Bill urcase deja pe partea cealaltă și mergea mai departe. Cel care stătea în mijlocul râului nu și-a luat ochii de la el. Buzele îi tremurau atât de puternic, încât mustața roșie și înțepenită se mișca deasupra lor. Linse buzele uscate cu vârful limbii.

- Factură! el a strigat.

A fost o rugăminte disperată din partea unui bărbat în suferință, dar Bill nu a întors capul. Tovarășul său a urmărit îndelung cum urca stângaci, șchiopătând și poticnindu-se, panta blândă până la linia ondulată a orizontului formată de creasta unui deal jos. L-a urmat până când Bill a dispărut din vedere, peste creastă. Apoi s-a întors și s-a uitat încet în jur la cercul universului în care a rămas singur după ce Bill a plecat.

Deasupra chiar orizontului, soarele strălucea slab, abia vizibil prin întuneric și ceața deasă, care se întindea într-un văl dens, fără limite și contururi vizibile. Rezemat cu toată greutatea într-un picior, călătorul și-a scos ceasul. Era deja patru. În ultimele două săptămâni a pierdut numărătoarea; întrucât era sfârșitul lunii iulie sau începutul lui august, știa că soarele trebuie să fie în nord-vest. S-a uitat spre sud, realizând că undeva dincolo de aceste dealuri mohorâte se întindea Lacul Marele Ursu. 1
Lacul Ursului Mare- un lac din nord-vestul Canadei; prin el trece Cercul Arctic.

Și că calea teribilă a Cercului polar străbate câmpia canadiană în aceeași direcție. Râul în mijlocul căruia se afla era un afluent al Minei de cupru. 2
Mină de cupru este un râu din nord-vestul Canadei.

Și Coppermine curge, de asemenea, spre nord și se varsă în Coronation Bay. 3
Golful Coronation- un golf al Oceanului Arctic în largul coastei de nord-vest a Canadei.

În Oceanul Arctic. El însuși nu fusese niciodată acolo, dar văzuse odată aceste locuri pe o hartă a Companiei Hudson's Bay.

Se uită din nou la acel cerc al universului în care era acum singur. Poza era nefericită. Dealurile joase închideau orizontul într-o linie ondulată monotonă. Nici copaci, nici tufișuri, nici iarbă – nimic altceva decât un deșert nemărginit și îngrozitor – și o privire de frică a apărut în ochii lui.

- Factură! șopti el și repetă din nou: „Bill!

S-a ghemuit în mijlocul unui pârâu noroios, de parcă deșertul nemărginit l-ar fi copleșit cu forța lui de neînvins, l-a asuprit cu liniștea lui teribilă. Tremura ca de febră, iar pistolul i s-a împroșcat în apă. Acest lucru l-a făcut să-și revină în fire. Și-a depășit teama, și-a adunat curaj și, cufundându-și mâna în apă, a căutat bâjbâind un pistol, apoi a mutat balotul mai aproape de umărul stâng, astfel încât greutatea să exercite mai puțină presiune asupra piciorului rănit și a mers încet și cu grijă spre malul, tresărind de durere.

A mers fără oprire. Ignorând durerea, cu o hotărâre disperată, a urcat în grabă în vârful dealului, în spatele crestei căreia Bill a dispărut – iar el însuși părea și mai ridicol și mai stânjenit decât șchioapul și abia șchiopătat Bill. Dar de pe creastă a văzut că nu era nimeni în valea de mică adâncime! Frica l-a atacat din nou și, biruindu-l din nou, a mutat balotul și mai mult spre umărul stâng și, șchiopătând, a început să coboare.

Fundul văii era mlaștinos, apa înmuia mușchiul gros ca un burete. La fiecare pas, ea stropi de sub picioare, iar talpa cu un squelch se desprindea de pe mușchiul umed. Încercând să calce pe urmele lui Bill, călătorul s-a mutat din lac în lac pe pietre care ieșeau în mușchi ca niște insule.

Rămas singur, nu s-a rătăcit. Mai știa asta puțin – și avea să ajungă în locul în care brazi și brazi uscați, jos și picători, înconjoară micul lac Titchinnicili, care în limba locală înseamnă: „Țara Bețișoarelor”. Un pârâu se varsă în lac, iar apa din el nu este noroioasă. Stufii cresc de-a lungul malurilor pârâului - și-a amintit bine acest lucru - dar nu sunt copaci acolo și el va urca pârâul până la bazinul apei. Din bazinul apelor începe un alt pârâu, care curge spre vest; o va coborî până la râul Dees și acolo își va găsi ascunzătoarea sub o canoe răsturnată, presărată cu pietre. Cache-ul conține cartușe, cârlige și fire pentru undițe și o plasă mică - tot ce aveți nevoie pentru a vă obține propria mâncare. Și mai există și făină - deși puțină, și o bucată de piept și fasole.

Bill l-ar aștepta acolo, iar cei doi aveau să coboare pe Deese până la Lacul Marele Ursu, apoi să traverseze lacul și să plece spre sud, tot spre sud, până ajungeau la râul Mackenzie. Sud, tot la sud – iar iarna i-ar ajunge din urmă, iar repezirile din râu ar îngheța, iar zilele ar deveni mai reci – spre sud, până la un punct comercial din Golful Hudson, unde cresc copaci înalți și puternici și unde poți poți mânca cât vrei.

La asta se gândea călătorul în timp ce se străduia înainte. Dar oricât de greu i-a fost să plece, era și mai greu să se convingă că Bill nu-l abandonase, că Bill, desigur, îl aștepta la ascunzătoare. Trebuia să gândească așa, altfel n-ar mai avea sens să lupte mai departe - tot ce a rămas era să se întindă pe pământ și să moară. Și în timp ce discul slab al soarelui se ascundea încet în nord-vest, a avut timp să calculeze - și de mai multe ori - fiecare pas din calea pe care el și Bill ar trebui să o parcurgă, îndreptându-se spre sud după iarna care urma. Își găsea mereu și iar în minte stocul de mâncare din ascunzătoarea lui și stocul din depozitul Companiei Hudson's Bay. Nu mâncase nimic de două zile, dar nici măcar nu s-a săturat mai mult. Din când în când se apleca, culegea boabele palide de mlaștină, le punea în gură, le mesteca și le înghitea. Boabele erau apoase și s-au topit rapid în gură, lăsând doar sămânța tare și amară. Știa că nu se va sătura de ele, dar totuși a mestecat cu răbdare, pentru că speranța nu vrea să socotească cu experiența.

La ora nouă și-a învinețit degetul mare pe o piatră, s-a clătinat și a căzut de slăbiciune și oboseală. Multă vreme a rămas întins pe o parte fără să se miște; apoi s-a eliberat de curele, s-a ridicat stângaci și s-a așezat. Încă nu era întuneric și în lumina crepusculară a început să scormonească printre pietre, culegând petice de mușchi uscat. A adunat un braț întreg, a aprins un foc - un foc mocnit și afumat - și a pus peste el o oală cu apă.

A desfacut balotul si in primul rand a numarat cate chibrituri avea. Erau şaizeci şi şapte dintre ei. Pentru a nu greși, a numărat de trei ori. Le-a împărțit în trei grămezi și le-a învelit pe fiecare în pergament; a pus un mănunchi într-o pungă goală, altul în căptușeala unei șepci uzate și un al treilea în sân. După ce a făcut toate acestea, i s-a făcut deodată frică; desfăcu toate cele trei mănunchiuri și numără din nou. Mai erau şaizeci şi şapte de meciuri.

Și-a uscat pantofii umezi lângă foc. Mocasinii erau toți zdrențuiți, șosetele cusute din pătură erau uzate, iar picioarele îi erau uzate până la sânge. Glezna o durea foarte mult și o examină: era umflată, aproape la fel de groasă ca genunchiul. A rupt o fâșie lungă dintr-una dintre pături și și-a bandajat strâns glezna, a mai smuls câteva benzi și le-a înfășurat în jurul picioarelor, înlocuind șosetele și mocasinii cu acestea, apoi a băut apă clocotită, a pornit ceasul și s-a întins ascunzându-se. el însuși cu o pătură.

A adormit ca un mort. Până la miezul nopții era întuneric, dar nu pentru mult timp. Soarele a răsărit în nord-est - sau mai bine zis, a început să fie lumină în acea direcție, pentru că soarele se ascundea în spatele norilor gri.

La ora șase s-a trezit, întins pe spate. Își ridică privirea spre cerul cenușiu și i se simți foame. Întorcându-se și proptindu-se pe cot, a auzit un pufnit puternic și a văzut o căprioară mare, care se uita la el cu precauție și curiozitate. Căprioara nu stătea la mai mult de cincizeci de pași de el și și-a imaginat imediat mirosul și gustul căprioarei sfârâind într-o tigaie. A apucat involuntar o armă descărcată, a țintit și a apăsat pe trăgaci. Căprioara a pufnit și a fugit, cu copitele zăngănind pe stânci.

A înjurat, a aruncat pistolul și, cu un geamăt, a încercat să se ridice în picioare. A reușit cu mare greutate și nu curând. Articulațiile lui păreau să fi ruginit și a fost nevoie de un mare efort de voință de fiecare dată pentru a se îndoi sau îndrepta. Când în sfârșit s-a ridicat în picioare, i-a luat încă un minut întreg să se îndrepte și să se ridice drept, așa cum ar trebui unui bărbat.

S-a urcat pe o movilă mică și s-a uitat în jur. Fără copaci, fără tufișuri - nimic altceva decât o mare gri de mușchi, cu doar ocazional bolovani gri, lacuri gri și pâraie gri. Si cerul era gri. Nici o rază de soare, nici o privire de soare! Și-a pierdut ideea unde este nordul și a uitat din ce direcție a venit noaptea trecută. Dar nu s-a rătăcit. Asta stia el. În curând va veni în Țara Bastoanelor Mici. Știa că ea se afla undeva la stânga, nu departe de aici - poate peste următorul deal blând.

S-a întors să-și lege rucsacul de-a lungul drumului; a verificat dacă cele trei pachete ale lui de chibrituri erau intacte, dar nu le-a numărat. Cu toate acestea, sa oprit gândindu-se la o pungă plată, bine umplută din piele de cămil. Geanta era mică, putea încăpea între palmele mâinilor lui, dar cântărea cincisprezece kilograme – la fel ca orice altceva – și asta îl îngrijora. În cele din urmă, puse punga deoparte și începu să ruleze balotul; apoi aruncă o privire spre pungă, o smulse repede și se uită sfidător în jurul lui, de parcă pustiul ar fi vrut să-i ia aurul de la el. Și când s-a ridicat în picioare și a mers cu greu mai departe, geanta zăcea într-un balot în spatele lui.

A făcut stânga și a mers mai departe, oprindu-se din când în când și culegând boabe de mlaștină. Piciorul i s-a înțepenit și șchiopătatul s-a agravat, dar durerea nu a însemnat nimic în comparație cu durerea de stomac. Foamea îl chinuia insuportabil. Durerea îl roadea și roadea și nu mai înțelegea în ce direcție trebuie să meargă pentru a ajunge în Țara Bețelor Mici. Boabele nu au satisfăcut durerea de roadă, ci doar ustură limba și cerul gurii.

Când a ajuns într-o adâncitură mică, potârnichile albe s-au ridicat în întâmpinarea lui din pietre și denivelări, foșnind aripile lor și strigând: cr, cr, cr... Le-a aruncat o piatră, dar a ratat. Apoi, punând balotul pe pământ, a început să se strecoare până la ei, târându-se ca o pisică care se târăște până la vrăbii. Pantalonii îi erau rupti pe pietre ascuțite, o dâră de sânge se întindea de la genunchi, dar nu simțea această durere - foamea a înecat-o. S-a târât prin muşchiul ud; hainele îi erau ude, corpul rece, dar nu observa nimic, foamea îl chinuia atât de mult. Iar potârnichile albe tot fluturau în jurul lui, iar în cele din urmă acest „cr, cr” a început să-i pară o batjocură; a certat potârnichile și a început să le mimeze strigătul tare.

Odată aproape că a dat peste o potârniche, care trebuie să fi fost adormită. Nu a văzut-o până când ea i-a fluturat direct în fața din ascunzătoarea ei printre stânci. Oricât de repede a fluturat potârnichea, a reușit să o apuce cu aceeași mișcare rapidă - și avea trei pene de coadă în mână. Privind potârnichia zburând, simțea atâta ură față de ea, de parcă i-ar fi făcut un rău groaznic. Apoi s-a întors la rucsacul lui și l-a pus pe spate.

Pe la mijlocul zilei a ajuns la mlaștină, unde era mai mult vânat. Parcă-l tachina, a trecut o turmă de căprioare, douăzeci de capete, atât de aproape încât puteau fi împușcați cu pistolul. Era cuprins de o dorință sălbatică de a alerga după ei, era sigur că va ajunge din urmă turma. Spre el a dat peste o vulpe negru-maro, cu o potârniche în dinți. El a țipat. Strigătul a fost groaznic, dar vulpea, sărind în spate speriată, tot nu a eliberat prada.

Seara se plimba de-a lungul malului unui pârâu noroios cu var, acoperit de stuf rari. Prinzând cu fermitate o tulpină de stuf chiar de la rădăcină, a scos ceva ca o ceapă, nu mai mare decât un cui de tapet. Becul s-a dovedit a fi moale și apetisant zdrobit pe dinți. Dar fibrele erau dure, la fel de apoase ca fructele de pădure și nu se saturau. Și-a lăsat sarcina și s-a târât în ​​patru picioare în stuf, scârțâind și ciugulind ca o rumegătoare.

Era foarte obosit și era adesea tentat să se întindă pe pământ și să doarmă; dar dorința de a ajunge în Țara Bețelor Mici și încă mai multă foame nu-i dădu odihnă. A căutat broaște în lacuri, a săpat pământul cu mâinile în speranța de a găsi viermi, deși știa că nu sunt nici viermi, nici broaște până acum în Nord.

S-a uitat în fiecare băltoacă și, în cele din urmă, la amurg, a văzut într-o asemenea băltoacă un singur pește de mărimea unui ghion. Și-a băgat mâna dreaptă în apă până la umăr, dar peștele i-a scăpat. Apoi a început să-l prindă cu ambele mâini și a ridicat tot noroiul de jos. Din emoție, s-a împiedicat, a căzut în apă și a fost udat până la brâu. A înnoroit apa atât de mult încât peștii nu se vedeau și a trebuit să aștepte până când noroiul se așează pe fund.

A început din nou să pescuiască și să pescuiască până când apa a devenit din nou noroioasă. Nu mai putea aștepta. Desfăcând găleata de tablă, începu să scoată apa. La început a scapat furios, s-a vărsat peste tot și a stropit cu apă atât de aproape de băltoacă, încât s-a scurs înapoi. Apoi a început să deseneze mai atent, încercând să fie calm, deși inima îi bătea puternic și mâinile îi tremurau. O jumătate de oră mai târziu, aproape că nu mai era apă în băltoacă. Nimic nu putea fi scos de jos. Dar peștele a dispărut. Văzu o crăpătură imperceptibilă printre pietre, prin care un pește se strecură într-o băltoacă din apropiere, atât de mare încât nu putea fi dragată într-o zi. Dacă ar fi observat mai devreme acest gol, l-ar fi blocat cu o piatră de la bun început, iar peștele s-ar fi dus la el.

În disperare, s-a cufundat pe pământul ud și a plâns. La început a plâns liniștit, apoi a început să plângă zgomotos, trezind deșertul nemiloasă care îl înconjura; și mult timp a plâns fără lacrimi, tremurând de suspine. A aprins un foc și s-a încălzit bând multă apă clocotită, apoi și-a făcut o locuință pentru noapte pe o margine stâncoasă, așa cum făcuse în noaptea precedentă. Înainte de a merge la culcare, a verificat chibriturile pentru umiditate și a dat drumul la ceas. Păturile erau umede și reci la atingere. Tot piciorul ardea de durere, ca pe foc. Dar nu simţea decât foame; iar noaptea visa la petreceri, la cină și la mese pline cu mâncare.

S-a trezit frig și bolnav. Nu era soare. Culorile cenușii ale pământului și cerului au devenit mai întunecate și mai adânci. Sufla un vânt ascuțit, iar prima ninsoare a albit dealurile. Aerul părea să se îngroașe și să se albească în timp ce aprinse un foc și fierbea apă. A doborât zăpada umedă în fulgi mari umezi. La început s-au topit de îndată ce au atins pământul, dar zăpada a căzut din ce în ce mai groasă, acoperind pământul, iar în cele din urmă tot mușchiul pe care-l adunase s-a umezit și focul s-a stins.

Acesta a fost semnalul pentru el să-și pună din nou rucsacul pe spate și să înainteze, nimeni nu știe unde. Nu se mai gândea la Țara Micilor, nici la Bill, nici la ascunzătoarea de lângă râul Dees. Aveau o singură dorință: să mănânce! A înnebunit de foame. Nu-i păsa unde merge, atâta timp cât era pe un teren plan. Sub zăpada umedă, bâjbâia după fructe de pădure apoase, scotea tulpinile de stuf cu rădăcini. Dar totul era insipid și deloc sătulător. Apoi a dat peste un fel de iarbă cu gust acru și a mâncat cât a găsit, dar asta era foarte puțin, pentru că iarba se întindea pe pământ și nu era ușor de găsit sub zăpadă.

În noaptea aceea n-a avut nici foc, nici apă fierbinte, s-a târât sub cuverturi și a căzut într-un somn tulburat de foame. Zăpada s-a transformat în ploaie rece. Se trezea din când în când, simțind că ploaia îi udă fața. A venit ziua - o zi cenușie fără soare. Ploaia s-a oprit. Acum foamea călătorului s-a tocit. Era o durere surdă și dureroasă în stomac, dar nu-l chinuia cu adevărat. Mintea i se limpezi și se gândi din nou la Țara Bastoanelor și la ascunzătoarea lui de lângă râul Dees.

A rupt restul uneia dintre pături în fâșii și și-a înfășurat picioarele însângerate în jurul lui, apoi și-a bandajat piciorul rău și s-a pregătit pentru marșul zilei. Când a fost vorba de balot, s-a uitat îndelung la punga din piele de cămil, dar până la urmă a apucat și asta.

Ploaia topise zăpada, lăsând doar vârfurile dealurilor albe. Soarele a ieșit, iar călătorul a reușit să determine punctele cardinale, deși acum știa că s-a rătăcit. Probabil că a virat prea mult la stânga în rătăcirile sale în ultimele zile. Acum a cotit la dreapta pentru a intra pe drumul cel bun.

Doarurile foametei se stingiseră deja, dar se simțea slăbit. Trebuia adesea să se oprească și să se odihnească, culegând boabe de mlaștină și bulbi de stuf. Limba îi era umflată și uscată, parcă lânoasă, iar în gură îi simțea un gust amar. Și mai ales, inima lui îl deranja. După câteva minute de călătorie, a început să bată fără milă, apoi parcă să sară în sus și să tremure dureros, ducându-l la sufocare și amețeală, aproape la leșin.

În jurul prânzului, a văzut doi bărbați într-o băltoacă mare. Eliberarea apei era de neconceput, dar acum era mai liniştit şi a reuşit să-i prindă cu o găleată de tablă. Erau cam cât un deget mic, nu mai mult, dar nu-i era deosebit de foame. Durerea de stomac era din ce în ce mai slabă, devenind din ce în ce mai puțin acută, ca și cum stomacul moțea. A mâncat peștele crud, mestecându-i cu grijă, iar acesta a fost un act pur rațional. Nu voia să mănânce, dar știa că trebuie să rămână în viață.

Seara a mai prins trei piscicoane, a mâncat doi și l-a lăsat pe al treilea la micul dejun. Soarele uscase pete ocazionale de mușchi și el se încălzea fierbind apă pentru el. În acea zi a mers nu mai mult de zece mile, iar în următoarea, mișcându-se numai când inima îi permitea, nu mai mult de cinci. Dar durerile de stomac nu-l mai deranjau; stomacul părea să adoarmă. Zona îi era acum necunoscută, căprioarele se întâlneau din ce în ce mai des, dar și lupii. De foarte multe ori urletul lor ajungea la el de la distanța deșertului și odată a văzut trei lupi, care, pe furiș, i-au alergat pe cale.

În altă noapte, și a doua zi dimineață, după ce și-a venit în sfârșit în fire, desfăcu cureaua care ținea punga din piele. Nisip grosier de aur și pepite au plouat dintr-un pârâu galben. A împărțit aurul în jumătate, a ascuns o jumătate pe o margine de stâncă vizibilă de departe, a înfășurat-o într-o bucată de pătură și a turnat cealaltă înapoi în pungă. Și-a folosit și ultima pătură pentru a-și înfășura picioarele. Dar tot nu a aruncat pistolul, pentru că erau cartușe într-un cache lângă râul Dees.

Ziua era ceață. În această zi, foamea s-a trezit din nou în el. Călătorul a devenit foarte slăbit, iar capul i se învârtea astfel încât uneori nu putea vedea nimic. Acum s-a împiedicat și a căzut constant, iar într-o zi a căzut chiar pe cuibul potârnichii. Erau patru pui proaspăt eclozați, de nu mai mult de o zi; fiecare ar fi suficient doar pentru o înghițitură; iar el le-a mâncat cu poftă, băgându-le vii în gură: i-au strâns dinții ca cojile de ouă. Mama potârnichi a zburat în jurul lui cu un strigăt puternic. A vrut să o lovească cu patul pistolului, dar ea a ocolit. Apoi a început să arunce cu pietre în ea și i-a rupt aripa. Potârnichea s-a repezit de lângă el, fâlfâind și târând o aripă ruptă, dar el nu a rămas în urmă.

Puii i-au tachinat doar foamea. Sărind stângace și căzând pe piciorul rănit, fie a aruncat cu pietre în potârnichie și a strigat răgușit, apoi a mers tăcut, îmbufnat și răbdător, ridicându-se după fiecare cădere și și-a frecat ochii cu mâna pentru a alunga amețeala care amenința. să leșin.

Urmărirea unei potârnichi l-a condus către un câmpie mlăștinoasă și acolo a observat urme umane în mușchiul umed. Urmele pașilor nu erau ale lui, a văzut-o. Trebuie să fie urmele lui Bill. Dar nu se putea opri, pentru că potârnichia albă alerga din ce în ce mai departe. Mai întâi o va prinde, apoi se va întoarce și va examina urmele.

A condus potârnichea, dar el însuși era epuizat. Ea stătea întinsă pe o parte, respirând greu, iar și el, respirând greu, stătea întins la zece pași de ea, incapabil să se târască mai aproape. Și când s-a odihnit, și ea și-a adunat puterile și a zburat departe de mâna lui întinsă cu lăcomie. Goana a început din nou. Dar apoi s-a întunecat și pasărea a dispărut. Poticnit de oboseală, a căzut cu un balot pe spate și s-a rănit pe obraz. Nu s-a mișcat multă vreme, apoi s-a întors pe o parte, a pornit ceasul și a rămas așa până dimineața.

Din nou ceață. A folosit jumătate din pătură pentru înfășurări. Nu a putut găsi nicio urmă de Bill, dar asta nu mai conta acum. Foamea l-a împins cu încăpăţânare înainte. Dar dacă... dacă și Bill s-a pierdut? Până la prânz, era complet epuizat. El a împărțit din nou aurul, de data asta pur și simplu turnând jumătate din el pe pământ. Spre seară, a aruncat cealaltă jumătate, lăsându-și doar o bucată de pătură, o găleată de tablă și o armă.

A început să sufere gânduri obsesive. Dintr-un motiv oarecare, era sigur că mai avea un cartuș - arma era încărcată, pur și simplu nu l-a observat. Și, în același timp, știa că în revistă nu există cartus. Acest gând îl bântuia. S-a luptat cu ea ore întregi, apoi s-a uitat în jur și s-a asigurat că nu era nici un cartuș în ea. Dezamăgirea a fost atât de puternică, de parcă s-ar fi așteptat cu adevărat să găsească un cartus acolo.

A trecut vreo jumătate de oră, apoi gândul obsesiv i-a revenit din nou. S-a luptat cu ea și nu a putut să o depășească și, pentru a se ajuta în vreun fel, a examinat din nou pistolul. Uneori mintea îi era confuză și continua să rătăcească inconștient, ca un automat; gânduri ciudate și noțiuni absurde îi ascuțiră creierul ca niște viermi. Dar și-a recăpătat rapid conștiința - durerile de foame l-au adus constant înapoi la realitate. Odată a fost adus în fire de un spectacol, din care imediat aproape că a leșinat. Se legăna și se clătină ca un bețiv, încercând să stea pe picioare. În fața lui era un cal. Cal! Nu-și credea ochilor. Erau acoperiți de o ceață deasă străpunsă de puncte strălucitoare de lumină. A început să-și frece ochii cu furie și, când vederea i s-a lămurit, a văzut în fața lui nu un cal, ci un urs brun mare. Fiara îl privi cu o curiozitate neprietenoasă.

Ridicase deja pistolul, dar și-a revenit repede în fire. Coborând pistolul, scoase un cuțit de vânătoare din teacă cu mărgele. Înaintea lui era carnea și viața. Și-a trecut degetul mare de-a lungul lamei cuțitului. Lama era ascuțită, iar vârful era și el ascuțit. Acum se va repezi la urs și-l va ucide. Dar inima bătea cu putere, parcă avertizând: bat, bat, bat, - apoi a sărit sălbatic în sus și a tremurat fracționat; fruntea strânsă, parcă cu un cerc de fier, și întunecată în ochi.

Curajul disperat a fost spălat de un val de frică. Este atât de slab - ce se va întâmpla dacă ursul îl atacă? Se ridică la toată înălțimea cât putu de impunător, își scoase cuțitul și se uită la urs drept în ochi. Fiara înainta greoaie, se ridică și mârâi. Dacă un bărbat începea să fugă, ursul îl urmărea. Dar omul nu s-a mutat de la locul lui, încurajat de frică; şi el a răcnit, înverşunat ca o fiară sălbatică, exprimând frica care este indisolubil legată de viaţă şi este intim împletită cu rădăcinile ei cele mai adânci.

Ursul s-a făcut deoparte, mârâind amenințător, speriat în fața acestei creaturi misterioase, care stătea în picioare și nu se temea de el. Dar bărbatul nu s-a mișcat. Stătea înrădăcinat la fața locului până când primejdia trecu și apoi, tremurând peste tot, ca de febră, căzu pe mușchiul ud.

Adunându-și puterile, a mers mai departe, chinuit de o nouă teamă. Nu mai era frica de foame: acum îi era frică să moară de o moarte violentă înainte ca ultima dorință de a păstra viața să se stingă în el de foame. Peste tot erau lupi. Din toate părțile acestui deșert se auzea urletele lor și chiar aerul din jurul lui respira amenințare atât de necruțător, încât își ridică involuntar mâinile, împingând această amenințare, ca steagul unui cort legănat de vânt.

Lupii în doi sau în trei îi treceau din când în când în cale. Dar nu s-au apropiat. Nu erau mulți dintre ei; de altfel, erau obișnuiți să vâneze căprioare, care nu le rezistau, iar acest animal ciudat mergea pe două picioare și trebuie să se fi zgâriat și mușcat.

Spre seară, a dat peste oase, împrăștiate acolo unde lupii și-au depășit prada. Acum o oră era o căprioară vie, alerga vioi și mugea. Bărbatul se uită la oase, roase curat, strălucitoare și roz, pentru că viața nu se stingea încă în celulele lor. Poate că până la sfârșitul zilei nu va mai rămâne din el? La urma urmei, așa este viața, zadarnică și trecătoare. Doar viața te face să suferi. Nu doare să mori. A muri înseamnă a dormi. Moartea înseamnă sfârșit, pace. Atunci de ce nu vrea să moară?

Dar nu a vorbit mult. Curând se ghemui, ținând osul în dinți și sugând din el ultimele bucăți de viață care încă îl pătau cu roz. Gustul dulce al cărnii, abia audibil, evaziv, ca o amintire, l-a împins la nebunie. Strânse mai tare dinții și începu să mestece. Uneori i s-a rupt un os, alteori dinții. Apoi a început să zdrobească oasele cu o piatră, măcinându-le în terci și să le înghită cu lăcomie. În graba lui, s-a lovit de degete și, totuși, în ciuda grabei, a găsit timp să se întrebe de ce nu a simțit durere de la lovituri.

Au venit zile groaznice de ploaie și zăpadă. Nu-și mai aducea aminte când s-a oprit pentru noapte și când a pornit din nou. A mers, fără să înțeleagă timpul, noaptea și ziua, s-a odihnit acolo unde a căzut și a târât înainte când viața care se stingea în el a izbucnit și a izbucnit mai luminos. Nu a mai luptat așa cum luptă oamenii. Tocmai viața din el a fost cea care nu voia să piară și l-a împins înainte. Nu a mai suferit. Nervii îi erau tociți, parcă amorțiți, viziuni ciudate înghesuite în creier, vise roz.

Sugea și mesteca constant oasele zdrobite, pe care le ridica până la ultima firimitură și le lua cu el. Nu a mai urcat pe dealuri, nu a traversat bazinele de apă, ci a rătăcit pe malul înclinat al unui râu mare care curgea printr-o vale largă. În fața ochilor lui erau doar viziuni. Sufletul și trupul lui mergeau unul lângă celălalt, și totuși separat - firul care le lega a devenit atât de subțire.

Și-a revenit într-o dimineață în timp ce zăcea pe o piatră plată. Soarele strălucea puternic și s-a încălzit. De la distanță auzea mugetul căprioarelor. Își amintea vag de ploaie, vânt și zăpadă, dar de cât timp îl urmărise vremea rea ​​– două zile sau două săptămâni – nu știa.

Multă vreme a rămas nemișcat, iar soarele generos și-a revărsat razele asupra lui, saturându-i trupul mizerabil de căldură. O zi bună, se gândi el. Poate că va putea determina direcția soarelui. Cu un efort dureros, se rostogoli pe o parte. Acolo jos curgea un râu larg și lent. Era o străină pentru el și asta l-a surprins. Îi urmă încet cursul, îl privi șerpuind prin dealuri goale, întunecate, chiar mai sumbre și mai jos decât cele pe care le văzuse până acum. Încet, indiferent, fără niciun interes, urmă cursul unui râu necunoscut aproape până la orizont și văzu că se revarsă într-o mare strălucitoare și strălucitoare. Și totuși nu l-a entuziasmat. „Foarte ciudat”, se gândi el, „aceasta este fie un miraj, fie o viziune, rodul unei imaginații dezlănțuite”. A fost și mai convins de asta când a văzut o navă ancorată în mijlocul unei mări sclipitoare. A închis ochii pentru o secundă și i-a deschis din nou. Este ciudat că vederea nu dispare! Și totuși, nu este nimic ciudat. Știa că în inima acestui pământ sterp nu era mare, nici corăbii, așa cum nu erau cartușe în pistolul lui descărcat.

A auzit un fel de adulmecare în spatele lui - ceva ca un oftat, ceva ca o tuse. Foarte încet, depășind slăbiciunea și stupoarea extremă, se întoarse pe cealaltă parte. În apropiere, nu a văzut nimic și a început să aștepte cu răbdare. A auzit din nou adulme și tuse, iar între două pietre ascuțite, la nu mai mult de douăzeci de pași de el, a văzut capul cenușiu al unui lup. Urechile nu s-au lipit, așa cum văzuse la alți lupi, ochii i s-au înnorat și injectați de sânge, capul i s-a lăsat neputincios. Lupul trebuie să fi fost bolnav: strănuta și tușea tot timpul.

„Cel puțin nu pare”, se gândi el și se întoarse din nou pe cealaltă parte pentru a vedea lumea reală, care acum nu era învăluită într-o ceață de viziuni. Dar marea încă scânteia în depărtare, iar nava era limpede vizibilă. Poate că asta este încă real? A închis ochii și a început să se gândească - și în cele din urmă a înțeles ce se întâmplă. S-a dus spre nord-est, îndepărtându-se de râul Dees și a căzut în valea râului Coppermine. Acest râu larg și lent era Coppermine. Această mare strălucitoare este Oceanul Arctic. Această navă este o navă vânătoare de balene care navighează departe de est de gura râului Mackenzie, ancorată în Golful Coronation. Și-a amintit de o hartă a Companiei Hudson's Bay pe care o văzuse odată și totul a devenit clar și de înțeles.

S-a așezat și a început să se gândească la cele mai stringente chestiuni. Învelișurile de pe pătură erau complet uzate, iar picioarele lui erau rupte până la carne vie. Ultima pătură a fost epuizată. Și-a pierdut arma și cuțitul. S-a dus și căciula, și odată cu ea chibriturile ascunse în spatele căptușelii, dar chibriturile din punga din sân, învelite în pergament, au rămas intacte și nu s-au umezit. S-a uitat la ceas. Încă mergeau și arătau ora unsprezece. Probabil că și-a amintit să-i termină.

Era calm și pe deplin conștient. În ciuda slăbiciunii groaznice, nu a simțit nicio durere. Nu voia să mănânce. Gândul la mâncare îi era chiar neplăcut și tot ceea ce făcea a fost făcut de el la porunca rațiunii. Și-a rupt pantalonii până la genunchi și i-a legat de picioare. Din anumite motive nu a lăsat găleata: ar fi trebuit să bea apă clocotită înainte de a începe călătoria către navă - foarte greu, așa cum a prevăzut.

Toate mișcările lui erau lente. Tremura ca paralizat. Voia să culeagă niște mușchi uscat, dar nu se putea ridica în picioare. De câteva ori a încercat să se ridice și în cele din urmă s-a târât în ​​patru picioare. Odată s-a târât foarte aproape de un lup bolnav. Fiara se dădu deoparte și își lingă botul, mișcându-și cu forța limba. Bărbatul a observat că limba nu era sănătoasă, roșie, ci maro-gălbuie, acoperită cu mucus semiuscat.

După ce a băut apă clocotită, a simțit că poate să se ridice în picioare și chiar să meargă, deși puterea aproape că i se termina. Trebuia să se odihnească aproape în fiecare minut. Mergea cu pași slabi, nesiguri, iar lupul a mers după el cu aceiași pași slabi și nesiguri.

Și în noaptea aceea, când marea strălucitoare a dispărut în întuneric, bărbatul și-a dat seama că venise la cel mult patru mile de el.

Noaptea, auzea tot timpul tusea unui lup bolnav și uneori strigătele căprioarelor. În jur era viață, dar viața plină de putere și sănătate, și a înțeles că un lup bolnav mergea pe urmele unui bolnav în speranța că această persoană va muri prima. Dimineața, deschizând ochii, văzu că lupul îl privea trist și lacom. Fiara, arătând ca un câine obosit și abătut, stătea cu capul plecat și coada între picioare. Tremura de vântul rece și și-a dezvăluit dinții sumbru în timp ce bărbatul îi vorbea cu o voce care a căzut într-o șoaptă răgușită.

Istoria creării poveștii

Povestea „Dragoste de viață” a fost scrisă de scriitorul american Jack London în 1905, publicată într-o colecție de povești despre aventurile căutătorilor de aur în 1907. Se pare posibil ca povestea să aibă o cotă de autobiografie, cel puțin are o bază reală, deoarece scriitorul a câștigat o experiență considerabilă de viață și de scris, navigând ca marinar pe goelete și participând la cucerirea Nordului în zilele "goana după aur". Viața i-a oferit o mulțime de impresii, pe care le-a exprimat în lucrările sale.

Adaugă realitatea adevărată și detaliul geografic cu care autorul înfățișează drumul eroului său - de la Lacul Marele Ursu până la gura râului Coppermine, care se varsă în Oceanul Arctic.

Intriga, personaje, idee de poveste

Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost marcat de un întreg lanț de „goane după aur” - oamenii în căutarea aurului au explorat masiv California, Klondike, Alaska. O imagine tipică este prezentată și în povestea „Dragoste pentru viață”. Doi prieteni care călătoreau în căutarea aurului (și au obținut o sumă decentă) nu și-au calculat puterea pentru călătoria de întoarcere. Nu există provizii, nici cartușe, nici resurse mentale și fizice elementare - toate acțiunile sunt efectuate automat, ca într-o ceață. Eroul, trecând pârâul, se împiedică și se rănește la picior. Un tovarăș pe nume Bill, fără nici un gând, îl părăsește și pleacă fără măcar să se întoarcă.

Personajul principal este lăsat să lupte. Nu poate obține hrană pentru animale, peștele scapă dintr-un lac mic, în ciuda faptului că scoate manual toată apa din rezervor. Aurul a trebuit să fie abandonat din cauza greutății sale. Soarta lui Bill s-a dovedit a fi tristă - eroul fără nume a dat peste o grămadă de oase roz, haine zdrențuite și o pungă de aur.

Punctul culminant al poveștii este o întâlnire cu un lup, prea bolnav și slab pentru a ataca un om, dar sperând în mod clar să se ospăte cu cadavrul unui om atunci când acesta moare de epuizare și epuizare. Eroul și lupul se păzesc unul pe celălalt, pentru că el este pe picior de egalitate și în fiecare dintre ei vorbește instinctul de supraviețuire - cea mai oarbă și puternică iubire de viață din lume.

Protagonistul se preface ca mort, asteptand ca lupul sa atace, iar atunci cand ataca, omul nici nu il stranguleaza - il zdrobeste cu greutatea lui si il roade gatul lupului.

Lângă mare, echipajul unui vânător de balene observă o creatură ridicolă care roiește pe mal, târându-se până la malul apei. Eroul este acceptat pe navă și în curând îi observă ciudățenia - nu mănâncă pâinea servită la cină, ci o ascunde sub saltea. O astfel de nebunie s-a dezvoltat din cauza foametei lungi și nesățioase pe care trebuia să o experimenteze. Cu toate acestea, a trecut curând.

Povestea este construită pe opoziția mai întâi dintre Bill și eroul fără nume, apoi - eroul fără nume și lupul. Mai mult, Bill pierde în această comparație, deoarece este comparat ținând cont de criterii morale și este învins, iar lupul rămâne pe picior de egalitate cu eroul, întrucât natura nu cunoaște milă, ca o persoană adusă la ultima linie.

Ideea principală a poveștii este ideea că lupta omului cu natura pentru dreptul de a exista este nemiloasă, în ciuda faptului că omul este și înarmat cu rațiune. În situații critice, suntem ghidați de instinct sau de dragostea de viață, iar practica arată că cei mai puternici supraviețuiesc. Natura nu cunoaște milă și îngăduință pentru cei slabi, egalând drepturile prădătorilor și ierbivorelor. Din punctul de vedere al supraviețuirii naturale, Bill s-a considerat corect în a scăpa de balastul sub forma unui prieten rănit. Dar este mai important să rămânem uman până la capăt.

După ce a dat peste rămășițele tovarășului său mort în tundra, el nu se bucură și își ia aurul pentru sine. Nu se grăbește la rămășițe de foame (deși cu o zi înainte vedem cum a mâncat pui vii), iar aceasta devine ultima, extremă manifestare a demnității umane.

Doi oameni obosiți, îngreunați de baloți grei și arme, șchiopătând până la râu. Unul dintre bărbați regretă că nu au două cartușe la ei, ascunse într-un cache. În urma primului călător în apa rece, al doilea a alunecat pe un bolovan neted și aproape că a căzut. A încercat să meargă mai departe, dar s-a clătinat din nou. Primul călător a mers fără să se uite înapoi. Al doilea l-a chemat pe nume, a strigat că s-a întors la picior. Bill (primul călător) nu a reacționat la asta în niciun fel: a continuat să meargă în tăcere înainte până a ajuns de cealaltă parte. Al doilea călător a încercat din nou să atragă atenția prietenului său, dar fără rezultat: Bill nu s-a întors niciodată și a dispărut curând dincolo de orizontul format de creasta unui deal jos.

Bărbatul rămas în mijlocul râului se uită la ceas. Era patru, iar soarele, care se scufundase până la orizont, strălucea slab prin ceață. Călătorul nu știa exact ce este acum - sfârșitul lunii iulie sau începutul lunii august, deoarece în ultimele două săptămâni își pierduse contul de calendar. Privi spre sud, unde dincolo de dealuri se întindea Marele Lac Ursu și calea temută a Cercului polar. Afluentul râului Coppermine, în care se afla acum, curgea spre Oceanul Arctic. Cu frica în ochi, bărbatul a încercat să-l sune din nou pe Bill, apoi s-a ghemuit și a aruncat pistolul în apă. Stropirea l-a făcut să-și revină în fire. Și-a aranjat comod un balot pe umeri și, învingând durerea, s-a dus la țărm.

Călătorul a urcat pe deal. De pe creastă, a văzut că nu era nimeni în valea mică și frica l-a atacat din nou. Pe urmele lui Bill peste mușchi mlaștinos, el s-a îndreptat către micul lac Titchinnicili - Țara Bastoanelor. Un pârâu cu apă limpede care curge în el ar fi trebuit să-l conducă pe erou spre bazinul de apă, din care pleacă un alt pârâu, care curge spre râul Dees. Alături, sub o navetă răsturnată presărată cu pietre, se află o cache în care sunt ascunse cartușe, unelte de pescuit și ceva mâncare. Bill îl va aștepta cu siguranță acolo. Împreună vor merge din ce în ce mai spre sud, spre Golful Hudson, unde cresc copaci înalți și unde poți mânca cât vrei.

Gândindu-se la asta, călătorul cu greu a făcut drum înainte. Singurul lucru care l-a împiedicat să renunțe a fost gândul că Bill nu-l abandonase. Bărbatul, care nu mâncase de două zile, a sortat mental proviziile din cache și a încercat în zadar să se satură din fructele de mlaștină apoase. La ora nouă și-a învinețit degetul mare de la picior și a căzut de slăbiciune. După ce s-a întins o vreme, călătorul s-a ridicat, a făcut foc, a despachetat balotul, a numărat chibriturile de trei ori (ca să nu greșească) și, împărțindu-le în trei grămezi, le-a ascuns în trei locuri diferite. Lângă foc, și-a uscat pantofii umezi, și-a bandajat glezna răsucită, a băut apă clocotită și a adormit ca un buștean.

La șase dimineața bărbatul s-a trezit de foame. A văzut lângă el o căprioară mare, dar nu a putut să-l omoare, deoarece arma nu era încărcată. După ce și-a legat balotul de-a lungul drumului, călătorul a verificat chibriturile și s-a întrebat dacă ar putea ascunde o pungă de aur, cântărind la fel de mult ca și restul echipamentului. Hotărând să nu renunțe la bani, a pornit. Un picior răsucit și stomacul gol durea din ce în ce mai mult în fiecare oră. După ce a dat peste potârnichi albe într-o adâncitură mică, călătorul a încercat să le doboare cu o piatră și să le prindă cu mâinile, dar nu a reușit. După-amiază a ajuns la bolţ, unde era mai mult vânat, dar nu avea destulă forţă nici măcar să sperie o vulpe care poartă o potârnichi în dinţi. Seara, călătorul a încercat să se sature din bulbii de stuf, a căutat broaște în lacuri, a săpat pământul, sperând să găsească viermi. Observând un pește mic într-una dintre bălți, l-a prins mult timp, s-a udat complet, apoi a decis să elibereze apa, dar în acest timp prada a alunecat de-a lungul crăpăturii într-o altă băltoacă, care nu a putut fi salvată. afară chiar și într-o zi. În disperare, bărbatul s-a așezat pe pământ și a plâns. Și-a petrecut noaptea flămând.

A nins dimineața. Mușchiul este umed. Focul s-a stins. Bărbatul a plecat într-o călătorie, iar toată ziua gândurile lui au fost doar la mâncare. Noaptea dormea ​​fără foc și apă clocotită în ploaia rece. A doua zi dimineața i s-a limpezit puțin capul. A început din nou să se gândească la Țara Bețelor Mici, și-a înfășurat picioarele uzate până la sânge cu rămășițele uneia dintre pături, dar nu a îndrăznit să se despartă de aurul.

A doua zi călătorul a petrecut într-o stare semi-conștientă. Durerea de stomac i s-a atenuat, dar s-a forțat să prindă băieți (două după-amiaza și trei seara) și să-i mănânce de vii. În acea zi a mers zece mile, în următoarele doar cinci. Zona a început să se schimbe treptat. Printre animale au început să apară tot mai mulți lupi.

A doua zi dimineața, călătorul s-a despărțit de jumătate din aur, ascunzând o parte din el într-o margine de stâncă. Ziua era ceață. Bărbatul a mers, împiedicându-se și căzând de foame. Căzut într-un cuib de potârnichi, a mâncat de vii puii proaspăt eclozați. În urmărirea mamei lor, a petrecut toată ziua și nu s-a oprit, chiar și când a văzut urmele lui Bill în câmpia mlaștinoasă.

A doua zi, călătorul și-a luat în sfârșit rămas bun de la aur, nemaiascuzându-l, ci pur și simplu turnându-l pe pământ. Era bântuit de gânduri obsesive despre o armă încărcată. După ce a dat peste un urs mare, a încercat să-l omoare cu un cuțit de vânătoare, dar în timp și-a dat seama cât de slab era. Când animalul, care hotărâse să nu se încurce cu ciudata creatură bipedă, a dispărut, bărbatul și-a continuat drumul. Acum a început să se teamă că nu va muri de foame, ci de o moarte violentă. Spre seară, călătorul a dat peste oasele unei căprioare care tocmai fuseseră roade de lupi și le-a mâncat, măcinându-le în terci. A luat restul oaselor cu el.

Cât timp a trecut omul mai departe, nu și-a amintit. Într-o zi și-a revenit în fire, întins pe o piatră plată, sub soarele strălucitor. Mai jos, călătorul a văzut un râu larg care se varsă în mare cu o corabie ancorată. Lângă el, a găsit un lup bolnav. După ce a băut apă clocotită, eroul cu ultimele puteri a rătăcit până la corabie. Lupul a urmat. A doua zi, bărbatul s-a împiedicat de urmele unui bărbat care se târa în patru picioare, apoi de oase roase și de o pungă familiară de aur.

Câteva zile mai târziu, călătorul însuși a căzut în patru picioare. Și-a sângerat genunchii. Lupul bolnav a lins cu plăcere urma de sânge.

Când nava era la numai patru mile depărtare, bărbatul a început să cadă în uitare. El a păstrat putere pentru ultima luptă și s-a prefăcut că a murit de mai multe ori înainte de a putea ucide lupul și a-și hrăni stomacul cu sângele cald al animalului.

Un bărbat care se zvârcolea ca un vierme a fost ridicat de oamenii de știință de pe vasul de vânătoare de balene Bedford. Până la San Francisco, bărbatul a mâncat, a implorat biscuiți de la marinari și i-a ascuns în patul lui.

John Griffith Cheney (mai bine cunoscut în lume ca Jack London) a scris destul de multe în scurta sa viață. Temele tuturor lucrărilor sale sunt foarte asemănătoare: a scris despre viață și despre dragostea pentru ea.

Acest articol se va concentra pe celebra poveste a marelui scriitor Jack London – „Dragoste de viață”. Un rezumat al lucrării, informații despre istoria scrierii sale, precum și subiectele abordate în ea, puteți găsi în articol.

Biografia scriitorului

John Griffith s-a născut în San Francisco în 1876. Numele de familie, despre care lumea întreagă îl știe acum, l-a primit datorită mamei sale, care s-a căsătorit cu fermierul John London când micuțul John nu avea nici măcar un an.

Viața tânărului John nu a fost ușoară: chiar și în anii de școală, a început să lucreze, distribuind ziare de dimineață. Iar la 14 ani s-a angajat la o fabrică de conserve. După ce a lucrat acolo o vreme, Jack London pleacă curând pe mare și devine un pescar de stridii. Se știe că în acest moment scriitorul a abuzat puternic de alcool, iar angajații săi credeau că cu acest mod de viață nu va rezista mult.

Călătorie fatidică

În 1893, în viața lui Cheney a avut loc un eveniment important, datorită căruia întreaga lume știe acum despre un astfel de scriitor precum Jack London. Dragostea de viață și tot felul de aventuri romantice l-au condus la o goeletă, care trebuia să meargă să prindă foci. Această călătorie a impresionat foarte mult Londra și, de fapt, a devenit impulsul dezvoltării operei sale, care s-a bazat pe tema marină. Eseul „Typhoon off the coast of Japan” scris de el atunci nu numai că i-a adus Londrei primul premiu, ci a devenit și începutul carierei sale literare.

Au urmat și alte povestiri, nuvele, romane și povestiri, care au transformat un marinar de rând într-un mare prozator. Aproximativ două duzini de romane și nuvele, peste 200 de nuvele – acesta este rezultatul activității de scriitor a lui Jack London.

În ultimii ani ai scurtei sale vieți, Jack London a suferit de boli de rinichi. Într-o seară, pentru a se salva de un atac sever de durere, John a luat o supradoză de somnifere. Așa a murit marele scriitor Jack London, a cărui dragoste pentru viață a fost nemărginită. S-a întâmplat pe 22 noiembrie 1916.

"Iubirea vietii"

Această lucrare a fost scrisă de Londra în 1905. Povestea este destul de scurtă, doar zece pagini și poate fi citită foarte repede. Prin călătoriile sale, Jack London era bine versat în geografie. În toate lucrările sale se găsesc descrieri geografice fascinante și detaliate. În special, în această poveste, personajul principal face o călătorie lungă de la Bolșoi până la confluența râului Canadian Coppermine în

Povestea „Dragoste de viață” a fost evaluată pozitiv de mulți critici și personalități celebre. Deci, liderul proletariatului mondial, Vladimir Lenin, a iubit această lucrare, numind-o „un lucru foarte puternic”. Se știe că Nadezhda Krupskaya i-a citit exact această poveste lui Lenin cu două zile înainte de moartea sa.

„Dragoste de viață”: un rezumat

Merită să ne amintim încă o dată că povestea în sine nu este lungă, prin urmare, poate fi mai indicat să o citiți direct și să nu mai pierdeți timpul citind rezumatul ei. Cu toate acestea, vă sugerăm să vă familiarizați cu repovestirea lucrării „Dragoste de viață”.

Trădarea unui tovarăș și lupta împotriva foametei

Personajul principal este lăsat singur și își continuă drumul. Cu fiecare kilometru parcurs, se gândea din ce în ce mai mult la mâncare. Pe drum s-a întâlnit cu căprioare, dar nu avea cartușe pentru a ucide măcar pe unul dintre ei. Odată aproape că a prins o potârniche, dar i-a scăpat din mâini în ultimul moment. Părea că nu are nicio șansă să supraviețuiască, dar ceva l-a împins să meargă mai departe. A fost doar acea dragoste de viață. O scurtă tulburare a rațiunii a fost din nou înlocuită de o dorință arzătoare de a supraviețui și au fost găsite noi forțe.

Eroul poveștii mănâncă tot ce iese în cale: fructe de pădure, bulbi de plante... În curând îi mai rămâne o singură dorință - să mănânce! Și a umbrit toate celelalte gânduri din capul meu.

Și într-o zi a întâlnit un urs pe drum. Adunându-și ultimele puteri, se ridică în picioare, scoase un cuțit și privi ursul drept în ochi. Spre surprinderea mea, animalul nu l-a atins pe om.

Confruntare cu lupul

Cele mai uimitoare pagini ale poveștii încep din momentul în care protagonistul întâlnește un lup - la fel de slab și epuizat ca și el. Confruntarea dintre om și lup durează suficient. Nici unul, nici celălalt nu aveau puterea să atace inamicul. Și lupul pur și simplu s-a târât, așteptând ca călătorul să moară și ar fi posibil să-l mănânce. Dar personajul principal nu renunță, în plus, era dezgustat să creadă că acest animal josnic, aproape deja mort, i-ar putea mânca trupul.

Drept urmare, personajul principal s-a prefăcut că este mort și a așteptat ca animalul să se apropie de el. Când s-a întâmplat acest lucru, l-a zdrobit pe lup cu greutatea corpului. Nu a avut puterea să-l sugrume pe lup și și-a lipit dinții de gât. Cel mai teribil și de neimaginat episod al poveștii este cel în care un om ucide un lup cu dinții, bea sângele lui pentru a supraviețui.

În cele din urmă, eroul pleacă la mare, unde este observat de marinarii de pe o corabie de vânătoare de balene. Și nu erau siguri că era o persoană. Lupta pentru viață îl obosise atât de tare și îl epuizase.

Personajele principale ale poveștii

Lupta pentru existență, supraviețuire - aceasta este ceea ce stă la baza poveștii „Iubire pentru viață”, ai cărei eroi luptă până la urmă pentru această viață. Da, sunt eroii. La urma urmei, lupul a luptat cu această luptă în același mod ca și omul.

În lucrare vedem două personaje umane: acesta este personajul principal (al cărui nume nu este menționat de autor) și Bill este partenerul său. Acesta din urmă a decis să-și lase tovarășul în necaz, dar nu și-a luat rămas bun de la geanta cu aur. Soarta ulterioară a lui Bill nu ne este cunoscută. Dar personajul principal, dimpotrivă, realizează foarte repede că aurul nu îl va salva și se va despărți ușor de el.

Aparent, nu întâmplător Jack London își lasă personajul principal fără nume, pentru că acest lucru nu este deloc important în acest context. El rămâne singur cu foamea și aproape de moarte, luptând pentru viață.

Ideea principală a lucrării

De fapt, ideea principală a lucrării constă în titlul ei - este dragostea de viață. Conținutul poveștii ne ajută să înțelegem mai în detaliu această problemă.

Mai precis, ideea principală a acestei povești este lupta omului cu natura pentru dreptul existenței sale. Iar el, grație curajului și perseverenței (și, poate, doar pentru că este bărbat), reușește să iasă învingător din această luptă. Astfel, tocmai puterea și superioritatea Omului asupra Naturii este pe care Jack London încearcă să arate aici.

Și dacă sapi și mai adânc, poți presupune cu siguranță că scriitorul în următoarea sa lucrare caută un răspuns la întrebarea veche: „Care este sensul vieții?” Această problemă filozofică trece ca un fir roșu prin toată opera lui.

Protagonistul poveștii, depășind frica și foamea, uitând de traumă, a intrat cu încredere în bătălia pentru propria viață cu o natură aspră și fără compromisuri. Și a câștigat. Acest lucru nu poate decât să inspire respect pentru eroul operei și pentru persoană în ansamblu. Cu toate acestea, a reușit să supraviețuiască. Astfel, Jack London a încercat să arate cititorului său că o persoană este capabilă să depășească cele mai teribile încercări pentru a supraviețui și că viața merită să lupți astfel.

Una dintre cele mai cunoscute opere din literatura mondială a secolului XX este povestea lui John Griffith London „Dragoste de viață”. Un scurt rezumat, desigur, vă va permite să vă faceți o idee generală despre \u200b\u200bit. Cu toate acestea, pentru a simți, a înțelege mai bine această poveste, este mai bine să citiți lucrarea în original.

IUBIREA VIETII

Şchiopătând, au coborât la râu, iar odată cel din faţă s-a clătinat, poticnindu-se în mijlocul aşezatorului de piatră. Amândoi erau obosiți și epuizați, iar fețele lor exprimau o resemnare răbdătoare – o urmă de greutăți îndelungate. Umerii lor erau împovărați de rucsacuri grele legate cu curele. Fiecare dintre ei purta o armă. Amândoi mergeau cocoșați, plecând capetele în jos și fără să ridice ochii.

„Ar fi frumos să avem cel puțin două cartușe din cele care sunt în memoria cache”, a spus unul.

Al doilea a intrat și el în râu după primul. Nu și-au scos pantofii, deși apa era rece ca gheața – atât de rece încât picioarele și chiar degetele de la picioare le amorțeau de frig. Pe alocuri, apa i-a spălat genunchii și amândoi s-au clătinat, pierzându-și picioarele.

Al doilea călător a alunecat pe un bolovan neted și aproape că a căzut, dar s-a ținut în picioare, strigând puternic de durere. Trebuie să se fi simțit amețit.” Se clătina și flutură mâna liberă de parcă ar fi tâmpit după aer. Când și-a recăpătat calmul, a făcut un pas înainte, dar s-a clătinat din nou și aproape că a căzut. Apoi s-a oprit și s-a uitat la tovarășul său: încă mergea înainte, nici măcar nu se uita înapoi.

Un minut întreg a rămas nemișcat, parcă s-ar fi gândit, apoi a strigat:

„Ascultă, Bill, mi-am întors piciorul!”

Bill urcase deja pe partea cealaltă și mergea mai departe. Cel care stătea în mijlocul râului nu și-a luat ochii de la el. Buzele îi tremurau atât de puternic, încât mustața roșie și înțepenită se mișca deasupra lor. Linse buzele uscate cu vârful limbii.

- Factură! el a strigat.

A fost o rugăminte disperată din partea unui bărbat în suferință, dar Bill nu a întors capul. Tovarășul său a urmărit îndelung cum urca stângaci, șchiopătând și poticnindu-se, panta blândă până la linia ondulată a orizontului formată de creasta unui deal jos. L-a urmat până când Bill a dispărut din vedere, peste creastă. Apoi s-a întors și s-a uitat încet în jur la cercul universului în care a rămas singur după ce Bill a plecat.

Deasupra chiar orizontului, soarele strălucea slab, abia vizibil prin întuneric și ceața deasă, care se întindea într-un văl dens, fără limite și contururi vizibile. Rezemat cu toată greutatea într-un picior, călătorul și-a scos ceasul. Era deja patru. În ultimele două săptămâni a pierdut numărătoarea; întrucât era sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august, știa că soarele trebuie să fie în nord-vest. Privi spre sud, realizând că undeva dincolo de acele dealuri sumbre se întindea Lacul Marele Urs și că în aceeași direcție calea cumplită a Cercului polar trecea peste câmpia canadiană. Pârâul în mijlocul căruia stătea era un afluent al Minei de Cupru, iar Mina de Cupru curge și ea spre nord și se varsă în Golful Coronation, în Oceanul Arctic. El însuși nu fusese niciodată acolo, dar văzuse aceste locuri pe o hartă a Companiei Hudson's Bay.

Se uită din nou la acel cerc al universului în care era acum singur. Poza era nefericită. Dealurile joase închideau orizontul într-o linie ondulată monotonă. Nici copaci, nici tufișuri, nici iarbă, nimic altceva decât un deșert nemărginit și teribil și o expresie de frică a apărut în ochii lui.

- Factură! șopti el și repetă din nou: „Bill!

S-a ghemuit în mijlocul unui pârâu noroios, de parcă deșertul nemărginit l-ar fi copleșit cu forța lui de neînvins, l-a asuprit cu liniștea lui teribilă. Tremura ca de febră, iar pistolul i s-a împroșcat în apă. Acest lucru l-a făcut să-și revină în fire. Și-a depășit teama, și-a adunat curaj și, cufundându-și mâna în apă, a căutat bâjbâind un pistol, apoi a mutat balotul mai aproape de umărul stâng, astfel încât greutatea să exercite mai puțină presiune asupra piciorului rănit și a mers încet și cu grijă spre malul, tresărind de durere.

A mers fără oprire. Ignorând durerea, cu o hotărâre disperată, a urcat în grabă în vârful dealului, în spatele crestei căreia Bill a dispărut – iar el însuși părea și mai ridicol și mai stânjenit decât șchioapul și abia șchiopătat Bill. Dar de pe creastă a văzut că nu era nimeni în valea de mică adâncime! Frica l-a atacat din nou și, biruindu-l din nou, a mutat balotul și mai mult spre umărul stâng și, șchiopătând, a început să coboare.

Fundul văii era mlaștinos, apa înmuia mușchiul gros ca un burete. La fiecare pas, ea stropi de sub picioare, iar talpa cu un squelch se desprindea de pe mușchiul umed. Încercând să calce pe urmele lui Bill, călătorul s-a mutat din lac în lac, peste pietre care ieșeau în mușchi ca niște insule.

Rămas singur, nu s-a rătăcit. Mai știa asta puțin – și avea să ajungă în locul în care brazi și brazi uscați, jos și picători, înconjoară micul lac Titchinnicili, care în limba locală înseamnă: „Țara Bețișoarelor”. Un pârâu se varsă în lac, iar apa din el nu este noroioasă. Stufii cresc de-a lungul malurilor pârâului - și-a amintit bine acest lucru - dar nu sunt copaci acolo și el va urca pârâul până la bazinul apei. Din bazinul apelor începe un alt pârâu, care curge spre vest; o va coborî până la râul Dees și acolo își va găsi ascunzătoarea sub o canoe răsturnată, presărată cu pietre. Cache-ul conține cartușe, cârlige și fire pentru undițe și o plasă mică - tot ce aveți nevoie pentru a vă obține propria mâncare. Și mai există și făină - deși puțină, și o bucată de piept și fasole.

Bill îl va aștepta acolo, iar ei doi vor coborî râul Dees până la Marele Lac Ursu, apoi vor traversa lacul și vor merge spre sud, tot spre sud, iar iarna îi va ajunge din urmă, iar repezii din râul va îngheța, iar zilele vor deveni mai reci, - la sud, până la un punct comercial din Golful Hudson, unde cresc copaci înalți și puternici și unde poți mânca cât vrei.

La asta se gândea călătorul cu greu să-și croiască drumul înainte. Dar oricât de greu i-a fost să plece, era și mai greu să se convingă că Bill nu-l abandonase, că Bill, desigur, îl aștepta la ascunzătoare. Trebuia să gândească așa, altfel n-ar mai avea sens să lupte mai departe - tot ce a rămas era să se întindă pe pământ și să moară. Și în timp ce discul slab al soarelui se ascundea încet în nord-vest, a avut timp să calculeze - și de mai multe ori - fiecare pas din calea pe care el și Bill ar trebui să o parcurgă, îndreptându-se spre sud după iarna care urma. Își găsea mereu și iar în minte stocul de mâncare din ascunzătoarea lui și stocul din depozitul Companiei Hudson's Bay. Nu mâncase nimic de două zile, dar nici măcar nu s-a săturat mai mult. Din când în când se apleca, culegea boabele palide de mlaștină, le punea în gură, le mesteca și le înghitea. Boabele erau apoase și s-au topit rapid în gură, lăsând doar sămânța tare și amară. Știa că nu se va sătura de ele, dar totuși a mestecat cu răbdare, pentru că speranța nu vrea să socotească cu experiența.

La ora nouă și-a învinețit degetul mare pe o piatră, s-a clătinat și a căzut de slăbiciune și oboseală. Multă vreme a rămas întins pe o parte fără să se miște; apoi s-a eliberat de curele, s-a ridicat stângaci și s-a așezat. Încă nu era întuneric și în lumina crepusculară a început să scormonească printre pietre, culegând petice de mușchi uscat. A adunat un braț întreg, a aprins un foc - un foc mocnit și afumat - și a pus peste el o oală cu apă.

A desfacut balotul si in primul rand a numarat cate chibrituri avea. Erau şaizeci şi şapte dintre ei. Pentru a nu greși, a numărat de trei ori. Le-a împărțit în trei grămezi și le-a învelit pe fiecare în pergament; a pus un mănunchi într-o pungă goală, altul în căptușeala unei șepci uzate și un al treilea în sân. După ce a făcut toate acestea, i s-a făcut deodată frică; desfăcu toate cele trei mănunchiuri și numără din nou. Mai erau şaizeci şi şapte de meciuri.

Și-a uscat pantofii umezi lângă foc. Mocasinii erau toți zdrențuiți, șosetele cusute din pătură erau uzate, iar picioarele îi erau uzate până la sânge. Glezna o durea foarte mult și o examină: era umflată, aproape la fel de groasă ca genunchiul. A rupt o fâșie lungă dintr-una dintre pături și și-a bandajat strâns glezna, a mai smuls câteva benzi și le-a înfășurat în jurul picioarelor, înlocuind șosetele și mocasinii cu acestea, apoi a băut apă clocotită, a pornit ceasul și s-a întins ascunzându-se. el însuși cu o pătură.

A adormit ca un mort. Până la miezul nopții era întuneric, dar nu pentru mult timp. Soarele a răsărit în nord-est - sau mai bine zis, a început să fie lumină în acea direcție, pentru că soarele se ascundea în spatele norilor gri.

La ora șase s-a trezit, întins pe spate. Își ridică privirea spre cerul cenușiu și i se simți foame. Întorcându-se și proptindu-se pe cot, a auzit un pufnit puternic și a văzut o căprioară mare, care se uita la el cu precauție și curiozitate. Căprioara nu stătea la mai mult de cincizeci de pași de el și și-a imaginat imediat oferta și gustul vânatului sfârâind într-o tigaie. A apucat involuntar o armă descărcată, a țintit și a apăsat pe trăgaci. Căprioara a pufnit și a fugit, cu copitele zăngănind pe stânci.

A înjurat, a aruncat pistolul și, cu un geamăt, a încercat să se ridice în picioare. Fără copaci, fără tufișuri - nimic altceva decât o mare gri de mușchi, cu doar ocazional bolovani gri, lacuri gri și pâraie gri. Si cerul era gri. Nici o rază de soare, nici o privire de soare! Și-a pierdut ideea unde este nordul și a uitat din ce direcție a venit noaptea trecută. Dar nu s-a rătăcit. Asta stia el. În curând va veni în Țara Bastoanelor Mici. Știa că ea se afla undeva la stânga, nu departe de aici - poate peste următorul deal blând.

S-a întors să-și lege rucsacul de-a lungul drumului; a verificat dacă cele trei pachete ale lui de chibrituri erau intacte, dar nu le-a numărat. Cu toate acestea, sa oprit gândindu-se la o pungă plată, bine umplută din piele de cămil. Geanta era mică, putea încăpea între palmele mâinilor lui, dar cântărea cincisprezece kilograme – la fel ca orice altceva – și asta îl îngrijora. În cele din urmă, puse punga deoparte și începu să ruleze balotul; apoi aruncă o privire spre pungă, o smulse repede și se uită sfidător în jurul lui, de parcă pustiul ar fi vrut să-i ia aurul de la el. Și când s-a ridicat în picioare și a mers cu greu mai departe, geanta zăcea într-un balot în spatele lui.

A făcut stânga și a mers mai departe, oprindu-se din când în când și culegând boabe de mlaștină. Piciorul i s-a înțepenit și șchiopătatul s-a agravat, dar durerea nu a însemnat nimic în comparație cu durerea de stomac. Foamea îl chinuia insuportabil. Durerea îl roadea și roadea și nu mai înțelegea în ce direcție trebuie să meargă pentru a ajunge în țara Bețișoarelor. Boabele nu au satisfăcut durerea de roadă, ci doar ustură limba și cerul gurii.

Când a ajuns într-o adâncitură mică, potârnichile albe s-au ridicat în întâmpinarea lui din pietre și denivelări, foșnind aripile lor și strigând: cr, cr, cr... Le-a aruncat o piatră, dar a ratat. Apoi, punând balotul pe pământ, a început să se strecoare până la ei, târându-se ca o pisică care se târăște până la vrăbii. Pantalonii îi erau rupti pe pietre ascuțite, o dâră de sânge se întindea de la genunchi, dar nu simțea această durere - foamea l-a înecat. S-a târât prin muşchiul ud; hainele îi erau ude, corpul rece, dar nu observa nimic, foamea îl chinuia atât de mult. Iar potârnichile albe tot fluturau în jurul lui, iar în cele din urmă acest „cr, cr” a început să-i pară o batjocură; a certat potârnichile și a început să le mimeze strigătul tare.

Odată aproape că a dat peste o potârniche, care trebuie să fi fost adormită. Nu a văzut-o până când ea i-a fluturat direct în fața din ascunzătoarea ei printre stânci. Oricât de repede a fluturat potârnichea, a reușit să o apuce cu aceeași mișcare rapidă - și avea trei pene de coadă în mână. Privind potârnichia zburând, simțea atâta ură față de ea, de parcă i-ar fi făcut un rău groaznic. Apoi s-a întors la rucsacul lui și l-a pus pe spate.

Pe la mijlocul zilei a ajuns la mlaștină, unde era mai mult vânat. Parcă-l tachina, a trecut o turmă de căprioare, douăzeci de capete, atât de aproape încât puteau fi împușcați cu pistolul. Era cuprins de o dorință sălbatică de a alerga după ei, era sigur că va ajunge din urmă turma. Spre el a dat peste o vulpe negru-maro, cu o potârniche în dinți. El a țipat. Strigătul a fost groaznic, dar vulpea, sărind în spate speriată, tot nu a eliberat prada.

Seara se plimba de-a lungul malului unui pârâu noroios cu var, acoperit de stuf rari. Prinzând cu fermitate o tulpină de stuf chiar de la rădăcină, a scos ceva ca o ceapă, nu mai mare decât un cui de tapet. Becul s-a dovedit a fi moale și apetisant zdrobit pe dinți. Dar fibrele erau dure, la fel de apoase ca fructele de pădure și nu se saturau. Și-a lăsat sarcina și s-a târât în ​​patru picioare în stuf, scârțâind și ciugulind ca o rumegătoare.

Era foarte obosit și era adesea tentat să se întindă pe pământ și să doarmă; dar dorința de a ajunge în Țara Bețelor Mici și încă mai multă foame nu-i dădu odihnă. A căutat broaște în lacuri, a săpat pământul cu mâinile în speranța de a găsi viermi, deși știa că nu sunt nici viermi, nici broaște până acum în Nord.

S-a uitat în fiecare băltoacă și, în cele din urmă, la amurg, a văzut într-o asemenea băltoacă un singur pește de mărimea unui ghion. Și-a băgat mâna dreaptă în apă până la umăr, dar peștele i-a scăpat. Apoi a început să-l prindă cu ambele mâini și a ridicat tot noroiul de jos. Din emoție, s-a împiedicat, a căzut în apă și a fost udat până la brâu. A înnoroit apa atât de mult încât peștii nu se vedeau și a trebuit să aștepte până când noroiul se așează pe fund.

A început din nou să pescuiască și să pescuiască până când apa a devenit din nou noroioasă. Nu mai putea aștepta. Desfăcând găleata de tablă, începu să scoată apa. La început a scapat cu furie, înmuiându-se peste tot și stropind cu apă atât de aproape de băltoacă, încât aceasta s-a scurs înapoi. Apoi a început să deseneze mai atent, încercând să fie calm, deși inima îi bătea puternic și mâinile îi tremurau. O jumătate de oră mai târziu, aproape că nu mai era apă în băltoacă. Nimic nu putea fi scos de jos. Dar peștele a dispărut. Văzu o crăpătură imperceptibilă printre pietre, prin care un pește se strecură într-o băltoacă din apropiere, atât de mare încât nu putea fi dragată într-o zi. Dacă ar fi observat mai devreme acest gol, l-ar fi blocat cu o piatră de la bun început, iar peștele s-ar fi dus la el.

În disperare, s-a cufundat pe pământul ud și a plâns. La început a plâns liniștit, apoi a început să plângă zgomotos, trezind deșertul nemiloasă care îl înconjura; și a plâns îndelung fără lacrimi, tremurând de suspine.

A aprins un foc și s-a încălzit bând multă apă clocotită, apoi și-a făcut o locuință pentru noapte pe o margine stâncoasă, așa cum făcuse în noaptea precedentă. Înainte de a merge la culcare, a verificat chibriturile pentru umiditate și a dat drumul la ceas. Păturile erau umede și reci la atingere. Tot piciorul ardea de durere, ca pe foc. Dar simțea doar foame, iar noaptea visa la ospețe, la cină și la mese pline cu mâncare.

S-a trezit frig și bolnav. Nu era soare. Culorile cenușii ale pământului și cerului au devenit mai întunecate și mai adânci. Sufla un vânt ascuțit, iar prima ninsoare a albit dealurile. Aerul părea să se îngroașe și să se albească în timp ce aprinse un foc și fierbea apă. A doborât zăpada umedă în fulgi mari umezi. La început s-au topit de îndată ce au atins pământul, dar zăpada a căzut din ce în ce mai groasă, acoperind pământul, iar în cele din urmă tot mușchiul pe care-l adunase s-a umezit și focul s-a stins.

Acesta a fost semnalul pentru el să-și pună din nou rucsacul pe spate și să înainteze, nimeni nu știe unde. Nu se mai gândea la Țara Micilor, nici la Bill, nici la ascunzătoarea de lângă râul Dees. Aveau o singură dorință: să mănânce! A înnebunit de foame. Nu-i păsa unde merge, atâta timp cât era pe un teren plan. Sub zăpada umedă, bâjbâia după fructe de pădure apoase, scotea tulpinile de stuf cu rădăcini. Dar totul era insipid și deloc sătulător. Apoi a dat peste un fel de iarbă cu gust acru și a mâncat cât a găsit, dar asta era foarte puțin, pentru că iarba se întindea pe pământ și nu era ușor de găsit sub zăpadă.

În noaptea aceea n-a avut nici foc, nici apă fierbinte, s-a târât sub cuverturi și a căzut într-un somn tulburat de foame. Zăpada s-a transformat în ploaie rece. Se trezea din când în când, simțind că ploaia îi udă fața. A venit ziua - o zi cenușie fără soare. Ploaia s-a oprit. Acum foamea călătorului s-a tocit. Era o durere surdă și dureroasă în stomac, dar nu-l chinuia cu adevărat. Mintea i se limpezi și se gândi din nou la Țara Bastoanelor și la ascunzătoarea lui de lângă râul Dez.

A rupt restul uneia dintre pături în fâșii și și-a înfășurat picioarele însângerate în jurul lui, apoi și-a bandajat piciorul rău și s-a pregătit pentru marșul zilei. Când a fost vorba de balot, s-a uitat îndelung la punga din piele de cămil, dar până la urmă a apucat și asta.

Ploaia topise zăpada, lăsând doar vârfurile dealurilor albe. Soarele a ieșit, iar călătorul a reușit să determine punctele cardinale, deși acum știa că s-a rătăcit. Probabil că a virat prea mult la stânga în rătăcirile sale în ultimele zile. Acum a cotit la dreapta pentru a intra pe drumul cel bun.

Doarurile foametei se stingiseră deja, dar se simțea slăbit. Trebuia adesea să se oprească și să se odihnească, culegând boabe de mlaștină și bulbi de stuf. Limba i s-a umflat, a devenit uscată, parcă aspră, iar în gură îi era un gust amar. Și mai ales, inima lui îl deranja. După câteva minute de călătorie, a început să bată fără milă, apoi parcă să sară în sus și să tremure dureros, ducându-l la sufocare și amețeală, aproape la leșin.

În jurul prânzului, a văzut doi bărbați într-o băltoacă mare. Eliberarea apei era de neconceput, dar acum era mai liniştit şi a reuşit să-i prindă cu o găleată de tablă. Erau cam cât un deget mic, nu mai mult, dar nu-i era deosebit de foame. Durerea de stomac era din ce în ce mai slabă, devenind din ce în ce mai puțin acută, ca și cum stomacul moțea. A mâncat peștele crud, mestecându-i cu grijă, iar acesta a fost un act pur rațional. Nu voia să mănânce, dar știa că trebuie să rămână în viață.

Seara a mai prins trei piscicoane, a mâncat doi și l-a lăsat pe al treilea la micul dejun. Soarele uscase pete ocazionale de mușchi și el se încălzea fierbind apă pentru el. În acea zi a mers nu mai mult de zece mile, iar în următoarea, mișcându-se numai când inima îi permitea, nu mai mult de cinci. Dar durerile de stomac nu-l mai deranjau; stomacul părea să adoarmă. Zona îi era acum necunoscută, căprioarele întâlneau mai des și lupii. De foarte multe ori urletul lor ajungea la el din depărtarea deșertului și odată văzu trei lupi, care, pe furiș, traversau drumul.

În altă noapte, și a doua zi dimineață, după ce și-a venit în sfârșit în fire, desfăcu cureaua care strângea punga de piele. Nisip grosier de aur și pepite au plouat dintr-un pârâu galben. A împărțit aurul în jumătate, a ascuns o jumătate pe o margine de stâncă vizibilă de departe, a înfășurat-o într-o bucată de pătură și a turnat cealaltă înapoi în pungă. Și-a folosit și ultima pătură pentru a-și înfășura picioarele. Dar tot nu a aruncat pistolul, pentru că erau cartușe într-un cache lângă râul Dees.

Ziua era ceață. În această zi, foamea s-a trezit din nou în el. Călătorul a devenit foarte slăbit, iar capul i se învârtea astfel încât uneori nu putea vedea nimic. Acum s-a împiedicat și a căzut constant, iar într-o zi a căzut chiar pe cuibul potârnichii. Erau patru pui proaspăt eclozați, de nu mai mult de o zi; fiecare ar fi suficient doar pentru o înghițitură; iar el le-a mâncat cu poftă, băgându-le vii în gură: i-au strâns dinții ca cojile de ouă. Mama potârnichi a zburat în jurul lui cu un strigăt puternic. A vrut să o lovească cu patul pistolului, dar ea a ocolit. Apoi a început să arunce cu pietre în ea și i-a rupt aripa. Potârnichea s-a repezit de lângă el, fâlfâind și târând o aripă ruptă, dar el nu a rămas în urmă.

Puii i-au tachinat doar foamea. Sărind stângace și căzând pe piciorul rănit, fie a aruncat cu pietre în potârnichie și a strigat răgușit, apoi a mers tăcut, îmbufnat și răbdător, ridicându-se după fiecare cădere și și-a frecat ochii cu mâna pentru a alunga amețeala care amenința. să leșin.

Urmărirea unei potârnichi l-a condus către un câmpie mlăștinoasă și acolo a observat urme umane în mușchiul umed. Urmele pașilor nu erau ale lui, a văzut-o. Trebuie să fie urmele lui Bill. Dar nu se putea opri, pentru că potârnichia albă alerga din ce în ce mai departe. Mai întâi o va prinde, apoi se va întoarce și va examina urmele.

A condus potârnichea, dar el însuși era epuizat. Ea stătea întinsă pe o parte, respirând greu, iar el, respirând greu, stătea întins la zece pași de ea, incapabil să se târască mai aproape. Și când s-a odihnit, și ea și-a adunat puterile și a zburat departe de mâna lui întinsă cu lăcomie. Goana a început din nou. Dar apoi s-a întunecat și pasărea a dispărut. Poticnit de oboseală, a căzut cu un balot pe spate și s-a rănit pe obraz. Nu s-a mișcat multă vreme, apoi s-a întors pe o parte, a pornit ceasul și a rămas așa până dimineața.

Din nou ceață. A folosit jumătate din pătură pentru înfășurări. Nu a putut găsi nicio urmă de Bill, dar asta nu mai conta acum. Foamea l-a împins cu încăpăţânare înainte. Dar dacă... și Bill s-a pierdut? Până la prânz, era complet epuizat. El a împărțit din nou aurul, de data asta pur și simplu turnând jumătate din el pe pământ. Spre seară, a aruncat cealaltă jumătate, lăsându-și doar o bucată de pătură, o găleată de tablă și o armă.

A început să sufere gânduri obsesive. Dintr-un motiv oarecare, era sigur că mai avea un cartuș - arma era încărcată, pur și simplu nu l-a observat. Și, în același timp, știa că în revistă nu există cartus. Acest gând îl bântuia. S-a luptat cu ea ore întregi, apoi s-a uitat în jur și s-a asigurat că nu era nici un cartuș în ea. Dezamăgirea a fost atât de puternică, de parcă s-ar fi așteptat cu adevărat să găsească un cartus acolo.

A trecut vreo jumătate de oră, apoi gândul obsesiv i-a revenit din nou. S-a luptat cu ea și nu a putut să o depășească și, pentru a se ajuta în vreun fel, a examinat din nou pistolul. Uneori mintea îi era confuză și continua să rătăcească inconștient, ca un automat; gânduri ciudate și noțiuni absurde îi ascuțiră creierul ca niște viermi. Dar și-a recăpătat rapid conștiința - durerile de foame l-au adus constant înapoi la realitate. Odată a fost adus în fire de un spectacol, din care imediat aproape că a leșinat. Se legăna și se clătină ca un bețiv, încercând să stea pe picioare. În fața lui era un cal. Cal! Nu-și credea ochilor. Erau acoperiți de o ceață deasă străpunsă de puncte strălucitoare de lumină. A început să-și frece ochii cu furie și, când vederea i s-a lămurit, a văzut în fața lui nu un cal, ci un urs brun mare. Fiara îl privi cu o curiozitate neprietenoasă.

Ridicase deja pistolul, dar și-a revenit repede în fire. Coborând pistolul, scoase un cuțit de vânătoare din teacă cu mărgele. Înaintea lui era carnea și viața. Și-a trecut degetul mare de-a lungul lamei cuțitului. Lama era ascuțită, iar vârful era și el ascuțit. Acum se va repezi la urs și-l va ucide. Dar inima bătea cu putere, parcă avertizând: ciocă, ciocă, ciocă – apoi a sărit sălbatic în sus și a tremurat fracționat; fruntea strânsă, parcă cu un cerc de fier, și întunecată în ochi.

Curajul disperat a fost spălat de un val de frică. Este atât de slab - ce se va întâmpla dacă ursul îl atacă? Se ridică la toată înălțimea cât putu de impunător, își scoase cuțitul și se uită la urs drept în ochi. Fiara înainta greoaie, se ridică și mârâi. Dacă un bărbat începea să fugă, ursul îl urmărea. Dar omul nu s-a mutat de la locul lui, încurajat de frică; şi el a răcnit, înverşunat ca o fiară sălbatică, exprimând frica care este indisolubil legată de viaţă şi este intim împletită cu rădăcinile ei cele mai adânci.

Ursul s-a făcut deoparte, mârâind amenințător, speriat în fața acestei creaturi misterioase, care stătea în picioare și nu se temea de el. Dar bărbatul nu s-a mișcat. Stătea înrădăcinat la fața locului până când primejdia trecu, apoi, tremurând, căzu pe mușchiul ud.

Adunându-și puterile, a mers mai departe, chinuit de o nouă teamă. Nu mai era frica de foame: acum îi era frică să moară de o moarte violentă înainte ca ultima dorință de a păstra viața să se stingă în el de foame. Peste tot erau lupi. Din toate părțile acestui deșert se auzea urletele lor și chiar aerul din jurul lui respira amenințare atât de necruțător, încât își ridică involuntar mâinile, împingând această amenințare, ca steagul unui cort legănat de vânt.

Lupii în doi sau în trei îi treceau din când în când în cale. Dar nu s-au apropiat. Nu erau mulți dintre ei; de altfel, erau obișnuiți să vâneze căprioare, care nu le rezistă, iar acest animal ciudat mergea pe două picioare și trebuie să fi zgâriat și mușcat.

Spre seară, a dat peste oase, împrăștiate acolo unde lupii și-au depășit prada. Acum o oră era o căprioară vie, alerga vioi și mugea. Bărbatul se uită la oase, roase curat, strălucitoare și roz, pentru că viața nu se stingea încă în celulele lor. Poate că până la sfârșitul zilei nu va mai rămâne din el? La urma urmei, așa este viața, zadarnică și trecătoare. Doar viața te face să suferi. Nu doare să mori. A muri înseamnă a dormi. Moartea înseamnă sfârșit, pace. Atunci de ce nu vrea să moară?

Dar nu a vorbit mult. Curând s-a ghemuit pe coapse, ținând osul în dinți și sorbind din el ultimele bucăți de viață care încă îl pătau cu roz. Gustul dulce al cărnii, abia audibil, evaziv, ca o amintire, l-a împins la nebunie. Strânse mai tare dinții și începu să mestece. Uneori i s-a rupt un os, alteori dinții. Apoi a început să zdrobească oasele cu o piatră, măcinându-le în terci și să le înghită cu lăcomie. În graba lui, s-a lovit de degete și, totuși, în ciuda grabei, a găsit timp să se întrebe de ce nu a simțit durere de la lovituri.

Au venit zile groaznice de ploaie și zăpadă. Nu-și mai aducea aminte când s-a oprit pentru noapte și când a pornit din nou. A mers, fără să înțeleagă timpul, noaptea și ziua, s-a odihnit acolo unde a căzut și a târât înainte când viața care se stingea în el a izbucnit și a izbucnit mai luminos. Nu a mai luptat așa cum luptă oamenii. Tocmai viața din el a fost cea care nu voia să piară și l-a împins înainte. Nu a mai suferit. Nervii îi erau tociți, parcă amorțiți, viziuni ciudate înghesuite în creier, vise roz.

Sugea și mesteca constant oasele zdrobite, pe care le ridica până la ultima firimitură și le lua cu el. Nu a mai urcat pe dealuri, nu a traversat bazinele de apă, ci a rătăcit pe malul înclinat al unui râu mare care curgea printr-o vale largă. În fața ochilor lui erau doar viziuni. Sufletul și trupul lui mergeau unul lângă celălalt și totuși separat - firul care le lega a devenit atât de subțire.

Și-a revenit într-o dimineață în timp ce zăcea pe o piatră plată. Soarele strălucea puternic și s-a încălzit. De la distanță auzea mugetul căprioarelor. Își amintea vag de ploaie, vânt și zăpadă, dar de cât timp îl urmărise vremea rea ​​– două zile sau două săptămâni – nu știa.

Multă vreme a rămas nemișcat, iar soarele generos și-a revărsat razele asupra lui, saturându-i trupul mizerabil de căldură. O zi bună, se gândi el. Poate că va putea determina direcția soarelui. Cu un efort dureros, se rostogoli pe o parte. Acolo jos curgea un râu larg și lent. Era o străină pentru el și asta l-a surprins. Îi urmă încet cursul, îl privi șerpuind prin dealuri goale, întunecate, chiar mai sumbre și mai jos decât cele pe care le văzuse până acum. Încet, indiferent, fără niciun interes, urmă cursul unui râu necunoscut aproape până la orizont și văzu că se revarsă într-o mare strălucitoare și strălucitoare. Și totuși nu l-a entuziasmat. „Foarte ciudat”, se gândi el, „aceasta este fie un miraj, fie o viziune, rodul unei imaginații dezlănțuite”. A fost și mai convins de asta când a văzut o navă ancorată în mijlocul unei mări sclipitoare. A închis ochii pentru o secundă și i-a deschis din nou. Este ciudat că vederea nu dispare! Și totuși, nu este nimic ciudat. Știa că în inima acestui pământ sterp nu era mare, nici corăbii, așa cum nu erau cartușe în pistolul lui descărcat.

A auzit un fel de adulmecare în spatele lui - ceva ca un oftat, ceva ca o tuse. Foarte încet, depășind slăbiciunea și stupoarea extremă, se întoarse pe cealaltă parte. În apropiere, nu a văzut nimic și a început să aștepte cu răbdare. A auzit din nou adulme și tuse, iar între două pietre ascuțite, la nu mai mult de douăzeci de pași de el, a văzut capul cenușiu al unui lup. Urechile nu s-au lipit, așa cum văzuse la alți lupi, ochii i s-au înnorat și injectați de sânge, capul i s-a lăsat neputincios. Lupul trebuie să fi fost bolnav: strănuta și tușea tot timpul.

„Cel puțin nu pare”, se gândi el și se întoarse din nou pe cealaltă parte pentru a vedea lumea reală, acum neînvăluită într-o ceață de viziuni. Dar marea încă scânteia în depărtare, iar nava era vizibil clar.Poate că atât a închis ochii și a început să se gândească - și în cele din urmă a înțeles ce era. A mers spre nord-est, îndepărtându-se de râul Dees și a intrat în valea Coppermine.Acest râu larg și lent era Coppermine. Aceasta mare strălucitoare este Oceanul Arctic. Această navă este o navă vânătoare de balene care a navigat mult la est de gura râului Mackenzie și este ancorată în Golful Coronation.” Și-a amintit de o hartă a Companiei Hudson’s Bay pe care o văzuse odată și tot a devenit clară și de înțeles.

S-a așezat și a început să se gândească la cele mai stringente chestiuni. Învelișurile de pe pătură erau complet uzate, iar picioarele lui erau rupte până la carne vie. Ultima pătură a fost epuizată. Și-a pierdut arma și cuțitul. Pălăria dispăruse și ea, dar chibriturile din punga din sân, învelite în pergament, au rămas intacte și nu umede. S-a uitat la ceas. Încă mergeau și arătau ora unsprezece. Probabil că și-a amintit să-i termină.

Era calm și pe deplin conștient. În ciuda slăbiciunii groaznice, nu a simțit nicio durere. Nu voia să mănânce. Gândul la mâncare îi era chiar neplăcut și tot ceea ce făcea a fost făcut de el la porunca rațiunii. Și-a rupt pantalonii până la genunchi și i-a legat de picioare. Din anumite motive nu a lăsat găleata: ar fi trebuit să bea apă clocotită înainte de a începe călătoria către navă - foarte greu, așa cum a prevăzut.

Toate mișcările lui erau lente. Tremura ca paralizat. Voia să culeagă niște mușchi uscat, dar nu se putea ridica în picioare. De câteva ori a încercat să se ridice și în cele din urmă s-a târât în ​​patru picioare. Odată s-a târât foarte aproape de un lup bolnav. Fiara se dădu deoparte și își lingă botul, mișcându-și cu forța limba. Bărbatul a observat că limba nu era sănătoasă, roșie, ci maro-gălbuie, acoperită cu mucus semiuscat.

După ce a băut apă clocotită, a simțit că poate să se ridice în picioare și chiar să meargă, deși puterea aproape că i se termina. Trebuia să se odihnească aproape în fiecare minut. Mergea cu pași slabi, nesiguri, iar lupul a mers după el cu aceiași pași slabi și nesiguri.

Și în noaptea aceea, când marea strălucitoare a dispărut în întuneric, bărbatul și-a dat seama că venise la cel mult patru mile de el.

Noaptea, auzea tot timpul tusea unui lup bolnav și uneori strigătele căprioarelor. În jur era viață, dar viața plină de putere și sănătate, și a înțeles că un lup bolnav mergea pe urmele unui bolnav în speranța că această persoană va muri prima. Dimineața, deschizând ochii, văzu că lupul îl privea trist și lacom. Fiara, arătând ca un câine obosit și abătut, stătea cu capul plecat și coada între picioare. Tremura de vântul rece și și-a dezvăluit dinții sumbru în timp ce bărbatul îi vorbea cu o voce care a căzut într-o șoaptă răgușită.

Soarele strălucitor a răsărit și toată dimineața călătorul, împiedicându-se și căzând, s-a îndreptat spre corabie pe marea strălucitoare. Vremea a fost excelentă. Aceasta a început scurta vară indiană a latitudinilor nordice. Ar putea dura o săptămână, s-ar putea termina mâine sau poimâine.

După-amiaza a dat drumul. Era amprenta unei alte persoane care nu mergea, ci se târa în patru picioare. El a crezut că ar putea fi amprenta lui Bill, dar s-a gândit languid și indiferent. Nu-i păsa. De fapt, a încetat să mai simtă și să-și facă griji pentru orice. Nu mai simțea durere. Stomacul și nervii păreau să moștenească. Cu toate acestea, viața care încă strălucea în el l-a împins înainte. Era foarte obosit, dar viața din el nu voia să piară; și pentru că ea nu voia să moară, bărbatul încă mânca fructe de mlaștină și picăci, bea apă clocotită și privea lupul bolnav, fără să-și ia niciodată ochii de la el.

A urmat un alt om, cel care mergea cu greu în patru picioare, și în curând și-a văzut capătul cărării: oase roase pe mușchiul ud, care păstrau urmele labelor lupului. Văzu o pungă din piele de căpin bine îndesată, ca cea pe care o avea, ruptă de dinți ascuțiți. Ridică punga, deși degetele lui slăbite nu puteau susține o asemenea greutate. Bill nu l-a părăsit pe tot drumul. Haha! Încă râde de Bill. El va rămâne în viață și va duce punga la navă, care stă în mijlocul mării strălucitoare. Râse cu un râs răgușit, îngrozitor, ca ciugultul unui corb, iar lupul bolnav îi răsună, urlând abătut. Bărbatul a tăcut imediat. Cum o să râdă de Bill dacă este Bill, dacă oasele alea roz și albe, curate sunt tot ce a mai rămas din Bill?

S-a întors. Da, Bill l-a abandonat, dar nu va lua aurul și nu va suge oasele lui Bill. Și Bill ar fi făcut-o dacă Bill ar fi fost în locul lui, gândi el în timp ce mergea cu greu.

A dat peste un mic lac. Și, aplecându-se peste el în căutarea picăcilor, s-a dat înapoi parcă înțepat. Și-a văzut fața reflectată în apă. Această reflecție a fost atât de teribilă încât i-a trezit până și sufletul plictisit. Trei picăci înotau în lac, dar acesta era mare și nu putea să-l scoată pe fund; a încercat să prindă peștele cu o găleată, dar în cele din urmă a renunțat la gând. Îi era teamă că de oboseală să cadă în apă și să se înece. Din același motiv, nu îndrăznea să coboare pe râu pe un buștean, deși pe malurile de nisip erau mulți bușteni.

În această zi a scurtat distanța dintre el și corabie cu trei mile, iar a doua zi cu două mile; acum se târa în patru picioare ca Bill. Până la sfârșitul celei de-a cincea zile, nava era încă la șapte mile distanță, iar acum nu putea merge nici măcar o milă pe zi. Vara indiană încă ținea și el fie s-a târât în ​​patru picioare, apoi a căzut inconștient, iar lupul bolnav încă se plimba pe urmele lui, tușind și strănutând. Genunchii bărbatului erau sfâșiați în carne vie, la fel și picioarele și, deși și-a rupt două fâșii din cămașă pentru a le înfășura, o dâră roșie a urmat în spatele lui peste mușchi și stânci. Privind cumva în urmă, a văzut că lupul linga cu lăcomie această potecă sângeroasă și și-a imaginat clar care ar fi sfârșitul lui dacă el însuși nu l-ar ucide pe lup. Și atunci a început cea mai cruntă luptă care s-a întâmplat vreodată în viață: un om bolnav în patru picioare și un lup bolnav s-au zdruncinat după el - amândoi, pe jumătate morți, au străbătut cu greu deșert, pândindu-se unul pe celălalt.

Dacă ar fi fost un lup sănătos, omul nu ar fi rezistat atât de mult, dar i-a fost neplăcut să creadă că va cădea în pântecele acestei ticăloase făpturi, aproape că a căzut. A devenit dezgustat. A început să devină din nou delir, mintea i s-a înnorat de halucinații, iar intervalele de lumină au devenit mai scurte și mai rare.

Într-o zi și-a revenit în fire când a auzit pe cineva respirând chiar deasupra urechii lui. Lupul a sărit înapoi, s-a împiedicat și a căzut de slăbiciune. A fost amuzant, dar bărbatul nu a zâmbit. Nici măcar nu era speriat. Frica nu mai avea putere asupra lui. Dar gândurile i s-au limpezit pentru o clipă și a rămas acolo, gândindu-se. Nava era acum la patru mile depărtare, nu mai mult. A văzut-o destul de limpede, frecându-și ochii plini de somn și a văzut o barcă cu o pânză albă, tăind prin marea scânteietoare. Dar el nu poate obține acele patru mile. El știa asta și a luat-o ușor. Știa că nu se va târî jumătate de milă. Și totuși își dorea să trăiască. Ar fi o prostie să mor după tot ce îndurase. Soarta ia cerut prea mult de la el. Nici când a murit, nu s-a supus morții. Poate că era o nebunie pură, dar chiar și în ghearele morții, el a provocat-o și a luptat cu ea.

A închis ochii și și-a adunat cu infinit de grijă toate puterile. S-a liniştit, încercând să nu cedeze senzaţiei de greaţă care i-a inundat ca un val prin toată fiinţa. Acest sentiment s-a ridicat ca un val și a întunecat conștiința. Uneori, părea să se înece, să se cufunde în uitare și să încerce să înoate, dar într-un fel inexplicabil, rămășițele voinței sale l-au ajutat să revină la suprafață.

S-a întins nemișcat pe spate și a auzit răsuflarea răgușită a lupului venind spre el. Se simțea din ce în ce mai aproape, timpul se târa fără sfârșit, dar bărbatul nu s-a mișcat nici măcar o dată. Aici respirația se aude chiar deasupra urechii. O limbă tare și uscată îi zgâria obrazul ca șmirghel. Mâinile i se ridicau — cel puţin voia să le arunce în sus — degetele îndoite ca ghearele, dar au prins golul. Este nevoie de putere pentru a se mișca rapid și cu încredere, iar el nu avea putere.

Lupul a avut răbdare, dar omul a fost la fel de răbdător. O jumătate de zi a stat nemișcat, luptându-se cu uitarea și păzind lupul care voia să-l mănânce și pe care l-ar fi mâncat el însuși dacă ar fi putut. Din când în când un val de uitare îl cuprinse și avea vise lungi; dar tot timpul, atât în ​​vis, cât și în realitate, aștepta să audă o suflare răgușită și o limbă aspră să-l lingă.

Nu a auzit respirația, dar a fost trezit de faptul că o limbă aspră i-a atins mâna. Bărbatul aștepta. Colții i-au strâns ușor mâna, apoi presiunea a devenit mai puternică - lupul încercă cu ultimele puteri să-și înfunde dinții în prada pe care o pândise de atâta vreme. Dar omul a așteptat și el mult timp, iar mâna lui mușcată a încleștat maxilarul unui lup. Și în timp ce lupul a ripostat slab, iar mâna îi strângea maxilarul la fel de slab, o altă mână întinse mâna și apucă lupul. Încă cinci minute, iar omul a zdrobit lupul cu toată greutatea. Mâinilor îi lipsea puterea să-l sugrume pe lup, dar bărbatul își lipi fața de gâtul lupului, iar gura îi era plină de blană. A trecut o jumătate de oră, iar bărbatul a simțit un figur cald curgându-i pe gât. Era chinuitor, de parcă i s-ar fi turnat plumb topit în stomac și doar printr-un efort de voință s-a forțat să îndure. Apoi bărbatul s-a rostogolit pe spate și a adormit.

Pe nava balenieră „Bedford” se aflau mai mulți oameni din expediția științifică. De pe punte, au observat o creatură ciudată pe mal. S-a târât spre mare, abia mișcându-se pe nisip. Oamenii de știință nu au putut înțelege ce era și, așa cum se cuvine naturaliștilor, s-au urcat în barcă și au înotat până la țărm. Au văzut o creatură vie, dar cu greu putea fi numită om. Nu a auzit nimic, nu a înțeles nimic și s-a zvârcolit în nisip ca un vierme uriaș. Aproape că nu a reușit să înainteze, dar nu s-a retras și, zvârcolindu-se și zvârcolindu-se, înainta cu douăzeci de pași pe oră.

Trei săptămâni mai târziu, întins pe patul vânătorului de balene „Bedford”, bărbatul cu lacrimi a povestit cine este și ce a trebuit să îndure. A mormăit ceva incoerent despre mama lui, despre California de Sud, despre o casă printre flori și portocali.

Au trecut câteva zile, iar el stătea deja la masă cu oamenii de știință și căpitanul în camera de gardă a navei. S-a bucurat de abundența de mâncare, a urmărit cu îngrijorare fiecare bucată care a dispărut în gura altcuiva, iar chipul lui a exprimat un regret profund. Era sănătos la minte, dar simțea ură față de toți cei de la masă. Era chinuit de teama că nu va fi suficientă mâncare. A întrebat despre proviziile bucătarului, cabanului, căpitanului însuși. L-au liniştit la nesfârşit, dar nu avea încredere în nimeni şi s-a uitat pe ascuns în cămară să vadă singur.

Au început să observe că se îmbunătățește. S-a îngrașat în fiecare zi. Oamenii de știință au clătinat din cap și au construit diferite teorii. Au început să-l îngrădească în mâncare, dar tot era distribuit în lățime, mai ales în centură.

Marinarii au râs. Ei știau ce este. Și când oamenii de știință au început să-l urmărească, totul a devenit clar și pentru ei. După micul dejun, se strecura pe castelul de probă și, ca un cerșetor, întindea mâna unuia dintre marinari. A zâmbit și i-a întins o bucată de biscuit de mare. Bărbatul a apucat cu lăcomie o bucată, a privit-o ca un avar la aur și a ascuns-o în sân. Aceleași fișe, rânjind, i-au fost date de alți marinari.

Oamenii de știință au rămas tăcuți și l-au lăsat în pace. Dar i-au examinat încet patul. Era umplută cu pesmet. Salteaua era plină de pesmet. În fiecare colț erau biscuiți. Cu toate acestea, bărbatul era sănătos. A luat măsuri doar în cazul unei greve a foamei – atât. Oamenii de știință au spus că ar trebui să treacă. Și a trecut într-adevăr înainte ca Bedford să ancora în portul San Francisco.