Rolul standardizării în educație. Probleme de standardizare a învăţământului profesional Unificarea învăţământului

Trimiteți-vă munca bună în baza de cunoștințe este simplu. Utilizați formularul de mai jos

Studenții, studenții absolvenți, tinerii oameni de știință care folosesc baza de cunoștințe în studiile și munca lor vă vor fi foarte recunoscători.

Găzduit la http://www.allbest.ru/

Standardizarea în sistemul de învățământ

Y. Rubin, profesor

A. Emelyanov, profesor

Introducere

Standardele educaționale de stat ale învățământului profesional superior (SES VPO) au intrat ferm în viața de zi cu zi a universităților. Introducerea standardului educațional de stat în prima jumătate a anilor 1990 nu a însemnat de fapt începutul standardizării conținutului învățământului superior rusesc, ci doar legitimarea ideii de standardizare de stat. Până la urmă, unificarea programelor de învățământ în perioada sovietică nu a fost altceva decât o standardizare „neoficială” a conținutului învățământului, adusă la o stare de uniformizare aproape completă a programelor educaționale pentru fiecare dintre specialitățile învățământului superior.

Actualul SES VPO de a doua generație a fost aprobat în 2000. În anul 2005, toate au fost comandate în conformitate cu noua Listă de domenii de pregătire (specialități) din învățământul profesional superior.

Introducerea celei de-a doua generații de GOS a făcut posibilă rezolvarea a două probleme importante:

Reducerea numărului total de domenii de pregătire și specialități;

Creșterea gradului de libertate al universităților în pregătirea curriculei lor prin creșterea ponderii timpului dedicat disciplinelor de specializări, componente opționale, regionale și opționale ale standardului.

Între timp, actualele VPO SES au deficiențe, deoarece principiile încorporate în ele sunt de natură contradictorie la nivel intern. Ideologia standardizării se bazează pe tradițiile rusești și nu ține cont de experiența mondială, tendințele internaționale actuale apărând în contextul globalizării educației.

Standardele de stat ruse reflectă slab prioritățile politicii de stat în educație, principiile responsabilității sociale reciproce a participanților pe piața serviciilor educaționale. Și, cel mai important, aplicarea practică a SES HPE ca normă, un coridor predeterminat de ordine în educație, un element al regulilor jocului și un cadru pentru suveranitatea instituțiilor de învățământ nu contribuie la creșterea competitivității universităților ruse. pe pieţele interne şi externe a serviciilor educaţionale.

În procesul de creare a unui aspect al unui nou standard educațional, este necesar să răspundeți la următoarele întrebări.

Cine are nevoie de un standard (sau standardizare) și de ce în noile condiții rusești? Care este obiectul standardizării? Cine, ce și cui dintre participanții la procesul educațional ar trebui să garanteze în statul nostru cu ajutorul standardelor educaționale ale VPO? Cum ar putea noul standard să asigure mobilitatea academică studenților, precum și includerea Rusiei și a universităților ruse pe piața globală a serviciilor educaționale?

1. Starea actuală și semnificația practică a standardelor

Standard (din standardul englezesc - normă, eșantion, măsură) în sensul larg al cuvântului este un eșantion (standard, model sau alt analog), care este luat ca fiind inițial pentru compararea altor obiecte cu acesta conform unui set de caracteristici sau parametri care pot fi conveniți ca fiind obligatorii. Un standard este un document normativ privind standardizarea care stabilește un set de norme, reguli, cerințe pentru obiectul standardizării și aprobat de autoritatea competentă. Standardizarea este procesul de stabilire și aplicare a standardelor. Definiție dată de Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO): „Standardizarea este stabilirea și aplicarea unor reguli cu scopul de a eficientiza activitățile într-un anumit domeniu în beneficiul și cu participarea tuturor părților interesate, în special, pentru a realiza economii optime pentru toată lumea respectând condițiile funcționale și cerințele de siguranță”.

Obiectele standardizării pot fi articole materiale și tehnice (produse, standarde, mostre de substanțe), norme, reguli, cerințe de natură organizatorică, metodologică și tehnică generală. Standardele se aplică în toate domeniile activității umane: știință, tehnologie, producție industrială și agricolă, construcții, transporturi, sănătate, educație etc.

Standardele în economie și afacerile antreprenoriale au apărut istoric inițial la nivelul acordurilor intercompanii - pentru a crea modele generalizate de interacțiune care să se bazeze pe responsabilitatea reciprocă și multilaterală a participanților la activitatea economică și, la rândul lor, să formeze baza unui comportament conștiincios al afacerilor. . Criteriile de conștiinciozitate și responsabilitate au fost elementele principale ale securității calitative și cantitative a standardelor în etapa apariției standardizării ca fenomen instituțional menit să fluidizeze viața. Rezolvarea contradicțiilor dintre concurenți, precum și orice evaluare individuală și publică a rezultatelor activităților lor, a trecut în planul conformării acțiunilor lor cu standardele acceptate și recunoscute.

Prezența standardelor dă naștere oricăror subiecte din economie și idei standard de afaceri antreprenoriale despre obiecte, direcții, conținut, tehnologii, organizarea și managementul activităților. Prin urmare, standardele servesc atât ca bază inițială pentru administrarea activităților, cât și ca instrument important de consolidare a competitivității bazate pe respectarea principiilor responsabilității și integrității. În acest caz, necesitatea respectării necondiționate a cerințelor standardelor se dovedește a fi neprofitabilă pentru organizațiile cu poziții competitive slabe, dar benefică pentru organizațiile care au avantaje competitive în anumite aspecte ale activității lor sau în acest domeniu de activitate ca întreg.

Entitățile economice convin între ele asupra înțelegerii reciproce și asupra respectării anumitor norme, care sunt recunoscute și acceptate pentru utilizare de către toți participanții la un astfel de acord. Multe standarde stau la baza normelor etice și a legii formale. De exemplu, lista formelor organizaționale și juridice ale antreprenoriatului rusesc este o listă standard de tipuri de firme antreprenoriale permise care utilizează modelul de entitate juridică. Aici avem de-a face cu un standard care exprimă în formă juridică informații despre una dintre componentele importante ale conținutului unei afaceri antreprenoriale.

Rețineți că standardele aplicate în străinătate nu au întotdeauna statut de stat și sunt aprobate nu doar de organizațiile de stat, ci și de agențiile publice recunoscute (comitete, asociații). Între timp, în Rusia, standardizarea este, de regulă, lotul statului, iar standardele educaționale de stat s-au impus în general în conștiința masei ca sinonime pentru instrumentele oricărei standardizări în acest domeniu.

În Rusia, de decenii există un Comitet de Stat (serviciu, agenție) pentru standardizare, ale cărui activități vizează în principal standardizarea produselor de producție (inginerie, agricultură, industria alimentară, instrumente medicale etc.), precum și procese tehnologice relevante. Principalele documente emise de Gosstandart sunt GOST.

O caracteristică a oricărui GOST sunt proprietățile și parametrii care pot fi determinați și măsurați numeric. Prin urmare, nu toate standardele intră în categoria GOST. De exemplu, „Regulile pentru conducerea pe autostrăzile rusești” este un standard pentru șoferii din diferite departamente, proprietarii de mașini și poliția rutieră, dar aceste reguli nu sunt GOST. Același lucru se poate spune despre metodele standard de diagnosticare de laborator în medicină, metode de tratare a diferitelor boli. Nici standardul educațional de stat nu este GOST.

Standardele educaționale pot fi interpretate ca instrumente de comportament conștiincios și responsabil al participanților pe piața serviciilor educaționale.

Statului, în vederea implementării garanțiilor constituționale pentru ca cetățenii să beneficieze de educație de nivel și calitate corespunzătoare, cu asigurarea competenței într-un anumit domeniu de activitate profesională pentru absolvenții universitari;

Cetăţeni ai statului pentru a obţine tocmai acele cunoştinţe profesionale, aptitudini şi abilităţi (precum şi competenţă în probleme relevante) care să le confere un avantaj competitiv în angajare;

Instituții de învățământ (universitați) pentru a avea dreptul de a desfășura activități educaționale, inclusiv în străinătate;

Angajatorii, în vederea distingerii direcțiilor, specialităților, specializărilor, calificărilor, competenței absolvenților universitari în selecția personalului, precum și a ierarhizării absolvenților de universitate în funcție de cât de conștiincios și responsabil – inclusiv în raport cu ei înșiși – funcționează această universitate.

În Rusia, standardul educațional are statut de stat. Aceasta înseamnă că statul este cel care își asumă toate garanțiile de întreținere în educație. Dacă un specialist care a absolvit o universitate rusă îi prezintă angajatorului o diplomă și o inserție la aceasta, atunci din diplomă rezultă că în cei cinci ani de studiu la universitate a dobândit o calificare (de exemplu, informatica unui economist ) într-o specialitate specifică, să zicem, în Informatică aplicată (în economie). )". Atât specialitatea, cât și calificările sunt standardizate de stat, deoarece sunt denumite în Standardele Educaționale de Stat corespunzătoare ale Învățământului Profesional Superior, alte denumiri nu pot fi folosite. Din suplimentul la diplomă, se poate observa că, în timpul studiilor sale la universitate, acest specialist a studiat cel puțin 70 de discipline, iar aproximativ 45 de discipline și conținutul didactic al acestora sunt stabilite în mod necesar de Standardul Educațional de Stat. Garanţiile de stat în domeniul conţinutului învăţământului se aplică şi specializărilor.

În țările cu economie de piață, standardele educaționale, de regulă, fie îndeplinesc o funcție pur orientativă (de exemplu, în Marea Britanie), fie sunt înlocuite cu cataloage adnotate (de exemplu, EDU Franța publică un „Catalog educațional”, care conține o listă de domenii și specializări adnotate ale educației și se adresează cetățenilor Franței și străinilor).

În multe țări, standardele educaționale ca atare lipsesc cu totul, cum ar fi, de exemplu, în Statele Unite. Cu toate acestea, dacă un absolvent al Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT) atunci când aplică pentru un loc de muncă îi prezintă angajatorului o diplomă, care spune că este licență sau master într-un domeniu, atunci angajatorul nu are nicio îndoială că acest lucru este adevărat. Mai mult, dacă acesta este licență, atunci din documentele privind educația rezultă că numărul disciplinelor care determină „persoana” - calificări și competențe, este de aproximativ 12. În același timp, se ține cont că absolventul a reușit să studieze alte discipline academice, inclusiv cele în dezvoltarea cărora i-au fost întruchipate nevoile educaționale personale.

Întrebarea este cum să arate angajatorului competența unui absolvent al unei mici universități dintr-un stat (una dintre miile de universități din SUA), care dobândește o profesie similară pentru activități din același domeniu ca și absolventul deputatului? Atunci când nu există standarde de stat, se folosesc diverse metode pentru a justifica competența unui absolvent al unei instituții de învățământ, printre care domină acreditarea publică a universității sau specialitățile (domeniile de formare) la universitate.

Sarcina principală care apare în procesul de acreditare publică (profesională) este - la fel ca și în cazul standardelor - de a oferi garanții pentru o muncă responsabilă și conștiincioasă conform anumitor reguli. Aceste reguli se bazează pe criterii și trăsături care caracterizează nivelul, calitatea educației și competența absolvenților.

Acreditarea universitară, de specialitate și instituțională, se realizează în SUA și în majoritatea țărilor Europei de Vest de către organisme publice competente: o asociație de universități care au convenit între ele, o agenție specializată autorizată să efectueze acreditarea sau pur și simplu o universitate mare și de renume. .

Acest organism trebuie să ia o decizie (sau să certifice universitatea): în ce măsură procesul de învățământ, calitatea acestuia, componența programului de învățământ într-o anumită direcție, precum și competența absolvenților corespund standardelor, normelor și regulilor adoptate. în stat, într-o anumită asociație de universități sau într-o anumită universitate autorizată.

Rezultatul unui astfel de examen nu este doar un document, ci și o declarație a unui anumit nivel de conștiinciozitate și responsabilitate în activitatea universității. Deci, atitudinea față de un absolvent al unei universități acreditate se formează pe baza unei comparații a punctajelor de acreditare eliberate acestei universități cu scorurile altor universități care oferă pregătire în acest domeniu și care au fost deja acreditate de aceeași agenție. Atunci decizia bazată pe acreditare este un semn al standardizării activităților educaționale.

Ne putem referi la o altă metodă specifică de standardizare folosită de universitățile din multe țări cu economie de piață și anume franciza, care nu a fost încă legalizată în Rusia. Franciza în educație este, de regulă, un instrument organizatoric al instituțiilor de învățământ superior din rețea. În plus, permite universității, în prezența unor relații contractuale adecvate, să elibereze absolvenților documente de studii similare documentelor universității care este purtătoarea mărcii. Procesul educațional la o astfel de universitate este un etalon pentru francizat (acest lucru ar trebui menționat în document). Dacă această universitate este acreditată de universitatea de referință a francizorului, pe baza respectării standardelor acesteia, absolvenții au dreptul să primească și diplome de „referință”.

Astfel, chiar și în absența unui standard educațional de stat, standardizarea procesului de învățământ se desfășoară în continuare, deși în moduri și cu garanții diferite decât în ​​condițiile standardizării de stat. În același timp, unele funcții de control sunt transferate către organizațiile publice.

Absența SES HPE este compensată de implicarea structurilor socio-profesionale, interuniversitare și a altor structuri interesate în procedurile de standardizare și monitorizare în educație.

În același timp, absența în multe țări a SES HPE nu indică autoeliminarea statului din sfera standardizării și garantarea comportamentului conștiincios al participanților pe piața serviciilor educaționale. Constituțiile multor țări conțin garanții pentru ca cetățenii să primească educație (nu vorbim de educație „pe cheltuiala statului”). Agențiile de acreditare, fiind în mod oficial independente de autoritățile de stat, totuși, de regulă, sunt forțate să-și dezvăluie dependența - o procedură tipică este certificarea de către statul agențiilor de acreditare.

2. Standardizarea conținutului programelor educaționale

Gradul de competitivitate al universităților care fac parte dintr-un anumit sistem național de învățământ depinde în mare măsură de baza standard pe care se dezvoltă acest sistem. Până la urmă, universitățile trebuie să descopere și să dovedească existența unei forțe competitive, bazându-se pe resurse, încredere și consimțământ în societate, pe acorduri și armonizare între toți participanții pe piața serviciilor educaționale. Și chiar dacă baza standard a unui anumit sistem național de învățământ, din diverse motive (concepte de legislație sectorială, tradiții de „mare putere”, trăsături ale psihologiei sociale, setea de „ochi suveran”) se formează ca element al reglementării statului. al sectorului de piață în cauză, nivelul avantajelor competitive și dezavantajelor competitive instituțiilor de învățământ superior incluse într-un astfel de sistem, în domeniul conținutului activităților de bază, ar trebui să fie asociat într-o măsură decisivă cu starea SES.

Este standardizarea de stat a învățământului rusesc inevitabilă? Este clar că dacă statul acționează ca un client al specialiștilor, acest lucru este destul de rezonabil. De exemplu, specialiștii din domeniul administrației de stat și municipale sunt „ordonați” de către stat, care astfel nu se poate face fără a propune cerințe standard pentru componența competențelor profesionale ale acestor specialiști și nivelul de pregătire profesională a acestora.

Odată cu aceasta, statul are posibilitatea de a „ordona” universităților să pregătească muncitori cu înaltă calificare în acele domenii care sunt recunoscute de stat ca fiind prioritare în sfera socială, în domeniile capacității de apărare, ordinii publice etc. În acest sens , standardizarea de stat a programelor de invatamant, realizata de stat in calitate de angajator de specialitate sau integral este destul de potrivita.

Este adecvată și în procesul de implementare a politicii educaționale de stat. Statul își poate asuma funcția de modelare la scară națională a unor elemente ale formării lucrătorilor cu înaltă calificare precum educația patriotismului, formarea eticii în afaceri în societate, reproducerea „ideei naționale”, dezvoltarea calităților civice. asta ar fi de dorit pentru cetatenii tarii.

Totuși, ni se pare că statul ar putea juca rolul cel mai important și destul de justificat instituțional în domeniul standardizării educaționale în domeniul garantării altor instituții sociale, participanți la piața serviciilor educaționale, ceea ce poate fi astăzi obiectul exclusiv al statului. garanții. Întrebarea este ce anume și cui ar trebui să fie garantat de statul care participă la standardizare pentru a asigura competitivitatea sistemului național de învățământ rus.

Până acum, obiectele standardizării în VPO-ul rus GOS au fost:

1. caracteristici generale ale regiei (specialitatea);

2. cerințe pentru nivelul de pregătire al solicitantului;

3. cerințe generale pentru programul educațional principal;

4. cerințe pentru conținutul minim obligatoriu al programului de învățământ principal;

5. termeni de însuşire a programului educaţional principal;

6. cerinţele de desfăşurare şi condiţiile de implementare a programului educaţional principal;

7. cerinţele pentru nivelul de pregătire absolventă.

Fiecare dintre aceste obiecte corespunde unei secțiuni separate a SES VPO. În general, ele sunt utile pentru activitățile tuturor celor patru categorii de participanți la procesul educațional și au dreptul la standardizare. Cu toate acestea, UES de a doua generație care operează în Rusia are patru dezavantaje principale - în plus față de cele menționate mai sus:

Structura rigidă a componentei federale este ajustată la metoda tradițională inflexibilă semestrială de planificare a procesului de învățământ (în unele universități s-au introdus trimestre în locul semestrelor);

Măsura programului de învățământ, componentele și disciplinele sale individuale sunt perioade de timp (ore, săptămâni), adică procesul de învățământ este finanțat în funcție de timpul în care studentul rămâne (înscris) la universitate, și nu în funcție de cantitatea de cunoștințe primite de acesta în procesul de învățare;

Nu prevede posibilitatea de a măsura cunoștințele dobândite de un student în procesul de stăpânire a programului educațional, ceea ce nu este în concordanță cu declarația de aderare a universităților ruse la procesul Bologna;

Detalierea abundentă a componentelor federale ale programului educațional principal a redus mobilitatea academică a studenților la minimum.

Aceste neajunsuri conduc la următoarele: în SES HPE, unitățile de educație sau cunoștințele dobândite în procesul de învățare sunt în mod clar perioadele de timp în care studentul studiază, rămâne sau pur și simplu este înscris la universitate. Costurile educației atât în ​​universitățile de stat, cât și în cele nestatale sunt, de asemenea, legate de perioade de timp, și nu de procesul real de obținere a cunoștințelor de către un student. Statul, studentul sau părinții săi, din nou, plătesc pentru semestrul (sau anul) șederii studentului la universitate, și nu pentru cunoștințele sau aptitudinile profesionale dobândite de acesta.

Deoarece ratele de asimilare a materialului educațional sunt diferite pentru diferiți studenți, devine, de exemplu, de neînțeles: cu ce cheltuială să plătiți pentru munca cu studenții înapoiați cu datorii academice sau de ce costul educației pentru un student care asimilează rapid educația material la fel ca pentru unul întârziat? Dacă taxele de școlarizare ar fi legate de cantitatea de cunoștințe dobândite de student, atunci astfel de întrebări nu ar apărea.

Prin urmare, ca experiment într-un număr de universități rusești, începând cu anul 2002, planificarea procesului de învățământ a fost realizată în conformitate cu noi unități de măsurare a volumului programului educațional, a intensității muncii a disciplinelor academice individuale și a cunoștințelor dobândite. de către student - unități de credit (UC) pe baza raportului standard: 1 an universitar se evaluează în 60 de unități de credit.

Pe baza acestui raport, 1 oră de muncă a unui elev, incluzând toate tipurile de muncă la clasă și extracurriculară (independentă), corespunde în medie la 1/30 din SL. Universitatea are dreptul de a stabili intensitatea muncii pentru studierea unei anumite discipline, de a majora sau de a micșora costul cu 1 oră, măsurat în unități de credit la studierea disciplinei, în funcție de intensitatea muncii studentului și, în consecință, de costurile universității pt. implementarea acestei discipline în procesul de învățământ – fără modificarea intensității globale de muncă a ciclului de discipline în procesul de învățământ.program.

Atunci când se dezvoltă noi abordări ale dezvoltării standardelor educaționale HPE, ar fi recomandabil să se adopte o abordare mai atentă și mai nedeclarativă a posibilităților de utilizare a unei abordări competente în învățământul superior. Transformarea standardelor sub influența acestei abordări este determinată de următoarele circumstanțe. Ținând cont de caracterul generalizat, integral, al fenomenului competenței, o astfel de tranziție ar asigura formarea unui model generalizat al nucleului rigid al conținutului programului de învățământ, care, la rândul său, ne-ar permite să vorbim de un domeniu de activitate pentru absolvent decât astăzi. Acest lucru ar fi foarte important pentru creșterea mobilității tinerilor profesioniști pe piața muncii. Întrucât modelul de absolvent universitar, bazat pe aplicarea unei abordări competente, ar avea un număr semnificativ mai mic de elemente exogene care alcătuiesc nucleul său dur, aceasta ar permite:

În primul rând, este mai clar și mai rezonabil, pe o bază interdisciplinară, să se evidențieze blocuri (module) mari integrate în programele educaționale în curs de desfășurare;

În al doilea rând, este mai flexibilă implicarea instrumentelor de învățare, tipice diferitelor forme de educație, într-un singur proces educațional pe bază modulară (exact este ceea ce se poate observa în activitățile universităților de rețea avansate - Universitatea Phoenix, Universitatea de Stat Maryland - în procesul de transformare a învățământului la distanță în blendde-learning);

În al treilea rând, să compare diferite programe educaționale, condiții și proceduri pentru implementarea lor pe o bază mai largă de conținut și tehnologia.

În acest sens, în standardele educaționale ale învățământului superior, în opinia noastră, este necesar să se revizuiască semnificativ:

Cerințe pentru conținutul minim obligatoriu al programului educațional principal;

Cerințe pentru desfășurarea și condițiile de implementare a programului educațional principal;

Cerințe pentru nivelul de pregătire al absolventului.

Considerațiile noastre ulterioare se referă la stadiul actual de transformare a standardelor educaționale ale HPE din Rusia. Cerințele de stat pentru conținutul educației ar putea face parte din astfel de standarde. Ar fi indicat ca statul să păstreze standardizarea programelor educaționale, în timp ce ar acționa ca angajator sau client social pentru absolvenții care studiază în acestea. Standardele educaționale pentru astfel de programe HPE ar fi aprobate de organismul autorizat al administrației publice pentru educație.

Prezența statului în standardele altor programe educaționale HPE ar putea fi limitată la formularea unor norme care să reflecte anumite elemente ale politicii statului în domeniul educației și garanțiile pe care acestea le oferă celorlalți participanți pe piața serviciilor educaționale. Respectarea unor astfel de cerințe ar deveni obligatorie pentru universitățile care solicită acreditarea de stat și misiuni de stat (comenzi) pentru formarea lucrătorilor cu înaltă calificare.

În cerințele de desfășurare și condițiile de implementare a programului educațional principal trebuie reținute aproximativ 7-10 discipline care determină „fața”, sau potențialul competent, al absolventului, proprietățile distinctive ale acestei direcții (specialitate). Aceste discipline ar forma un nucleu rigid al specialității (domeniul de studiu), care ar distinge specialitatea emisă (domeniul de formare) de altele în care sunt pregătiți specialiști profesioniști.

Astfel, omenirea ar pierde o normă importantă - celebrele cicluri ale GSE (discipline generale umanitare și socio-economice), EG (discipline generale de matematică și științe naturale), GPD (discipline profesionale generale) și SD (discipline speciale). Atunci s-ar termina probabil disputele pe următoarele teme: de ce filosofia (conform autorităților statului, învățământul) este o disciplină obligatorie, în timp ce pedagogia, să zicem, la specialitatea „Contabilitatea, analiză și audit” nu este? Și de ce a exclus cineva filosofia din lista disciplinelor obligatorii în proiectul noului Standard Educațional de Stat și ce se va întâmpla după aceea cu facultatea corespunzătoare a uneia dintre cele mai mari universități? Întrebări ca acestea și lipsa unor răspunsuri convingătoare la acestea sunt bine cunoscute de toți managerii educaționali.

Dacă, de exemplu, responsabilitatea pentru pregătirea umanitară (în direcția non-umanită) este dată universității, atunci aceasta va simplifica situația. De exemplu, un student va alege să studieze limba engleză fie într-un program de începător, fie, dacă a stăpânit deja nivelul de bază, poate alege un program de nivel profesional, a cărui dezvoltare ar fi axată pe viitoarea sa profesie. Astăzi, toate universitățile ruse care solicită acreditarea de stat trebuie să respecte standardul GOS VPO de 340 de ore pentru învățarea unei limbi străine. Universitatea, așadar, nu are posibilitatea, luptând pentru avantaje competitive și rate mari de înscriere, să varieze potențialul orar sau de credit, să se concentreze pe cerințele reale ale pieței muncii și ale consumatorilor de servicii educaționale.

Același lucru este valabil și pentru pregătirea studenților la matematică și alte discipline de bază. Competența universității ar trebui să includă întrebări despre cât timp și efort ar trebui să fie dedicat calculului diferențial și integral, ecuațiilor diferențiale și dacă este necesar să se predea teoria funcțiilor unei variabile complexe și calculului operațional pentru a pregăti, pentru de exemplu, o licență în informatică aplicată, specializată într-un anumit domeniu.

Cerințele pentru dezvoltarea și condițiile de implementare a programului educațional principal ar trebui să prevadă utilizarea activă a tehnologiilor de învățământ la distanță (DET). O instituție de învățământ poate utiliza tehnologiile de învățământ la distanță în toate formele de învățământ prevăzute de legislația Federației Ruse sau în combinație atunci când desfășoară diferite tipuri de cursuri educaționale, de laborator și practice, practici (cu excepția practicii industriale), control curent, certificări intermediare (cu excepția certificării finale) studenți.

Utilizarea DOT în procesul educațional necesită ca universitatea să dezvolte complexe educaționale și metodologice speciale. Raportul dintre volumul orelor de învățământ, de laborator și practice folosind DOT sau sub formă de ore la clasă cu interacțiune directă între profesor și elev este determinat de instituția de învățământ. Folosirea DOT nu exclude posibilitatea desfășurării orelor educaționale, de laborator și practice, practici, control curent, certificare intermediară și finală prin interacțiune directă între profesor și elevi.

În cerințele pentru nivelul de pregătire al absolventului, este necesar să se lase doar cele care determină caracteristicile competente ale absolventului. De exemplu, în SES VPO din a doua generație a direcției „Informatică aplicată”, în conformitate cu aspectul acestui SES, dezvoltatorii au fost obligați să noteze următoarele cerințe de calificare: o licență în informatică aplicată în domeniul sociologiei , economie, științe politice și drept trebuie:

Înțelegeți definiția societății ca realitate supra-individuală și sistem integral de autoreglare;

Să cunoască premisele pentru funcționarea și reproducerea întregului social, să cunoască tipurile culturale și istorice de inegalitate și stratificare socială;

Să aibă o înțelegere a mobilității sociale orizontale și verticale, a procesului și a metodelor de cercetare sociologică empirică, precum și a multor alte domenii în care un licențiat în informatică aplicată este amator, în ciuda obligației de a studia unele discipline umaniste. Sincer să fiu, atât licențiatul în informatică aplicată, cât și angajatorul său nu prea au nevoie de astfel de calificări, deoarece acestea nu îi caracterizează deloc competența în domeniul informaticii aplicate și nu afectează angajarea.

3. Garanţii prevăzute de standardul educaţional

Categoriile de participanți la procesul de învățământ menționate mai sus au propriile drepturi și obligații prevăzute în Constituție și alte legi în vigoare. Rămâne să aflăm cum aceste subiecte ale relațiilor sunt utile unul altuia. Prin urmare, noile standarde educaționale ale BPE ar trebui, în opinia noastră, să reflecte atât ideologia garanțiilor reciproce și multilaterale, cât și responsabilitatea multilaterală asociată acestora. Luați în considerare următorul model de astfel de garanții.

unu). Statul garanteaza:

Pentru un student - care obține studii superioare în conformitate cu Constituția, legile „Cu privire la învățământ”, „Cu privire la învățământul superior și postuniversitar”, precum și, dacă sunt îndeplinite cerințele standard ale statului în direcția (specialitatea) aleasă, la finalizarea instruirii - asigurarea drepturilor sale pe baza legislatiei muncii ;

Pentru o instituție de învățământ (universitate) - acreditare de stat (dreptul de a elibera o diplomă recunoscută de stat) în cazul respectării legislației în vigoare și a cerințelor de stat ale standardului educațional HPE;

Angajatorul - ceea ce primește cu adevărat ca angajat al unui absolvent de universitate cu acreditare de stat, un profesionist competent într-un anumit domeniu (specialitate).

2). Studentul garanteaza:

Statului - promovarea unui ciclu complet de pregătire într-un program educațional care respectă pe deplin cerințele statului și angajarea ulterioară la o întreprindere (într-o organizație cu orice formă organizatorică și juridică) pentru a desfășura activități de muncă în beneficiul acestui stat;

Către o instituție de învățământ - pregătire în conformitate cu programele și programul de studii elaborate de universitate pentru a îndeplini cerințele formulate, inclusiv cerințele statului;

Pentru angajator - după angajare, îndeplinirea atribuțiilor profesionale în conformitate cu profesia și acele caracteristici competente pe care le-a primit în timp ce studia într-un program educațional bazat pe o bază non-standard.

3). Instituția de învățământ garantează:

Pentru ca studentul - pregătire în direcția aleasă (specialitatea) să dobândească calități competente, în conformitate cu care absolventul își va putea oferi serviciile angajatorului pe piața muncii;

Statului - punerea în aplicare a legilor privind activitățile educaționale și a cerințelor de stat pentru formarea profesioniștilor cu studii superioare în conformitate cu cerințele de calificare și competență formulate în standardul de învățământ al Învățământului Profesional Superior;

Pentru angajator - recunoașterea standard a specialiștilor pentru angajare în conformitate cu acele caracteristici competente care ar fi formulate cu participarea angajatorului însuși.

Recunoașterea standard a specialiștilor de către angajator prin caracteristicile lor competente este un semn bun al interacțiunii de succes între stat, universitate și angajator în dezvoltarea de noi standarde educaționale pentru învățământul superior. Deci, de exemplu, din punctul de vedere al celor mai mari companii - producători de tehnologii informaționale, software și servicii în domeniul informaticii aplicate, care sunt simultan angajatori pe piața rusă, și universități care oferă formare, o licență în informatică aplicată. este absolvent de universitate certificat care:

Angajat în crearea, implementarea, analiza și întreținerea tehnologiilor informaționale orientate profesional în domeniul subiectului, precum și baze de date și procese de prelucrare a informațiilor;

Are pregătire profesională în domeniul de aplicare în cadrul programului de licență ales, creează metode informatice de gestionare a resurselor (informaționale, materiale, monetare etc.);

Se ocupă cu software și hardware special, informații și suport organizațional al tehnologiilor și proceselor informaționale.

4). Prin „recunoașterea” specialiștilor după caracteristicile lor competente, care ar fi determinate de standardele educaționale ale învățământului superior, angajatorul ar putea de fapt să garanteze:

La stat - angajarea cetățenilor care au absolvit o universitate și au primit profesia de care are nevoie angajatorul, pentru numărul de posturi vacante pe care le are angajatorul, cu respectarea legislației muncii;

Pentru un student - angajare in directie (specialitate), in concordanta cu nevoile proprii; și o instituție de învățământ;

Participarea la determinarea specializărilor promițătoare în direcția (specialitatea) în care universitatea pregătește absolventul pentru angajarea ulterioară la angajator și, dacă este posibil;

Trecerea practicii de licență și finalizarea unei teze în interesul angajatorului din această profesie.

Asemenea garanții apar astăzi în domeniul formării corporative. Atunci când negociază între ei, angajatorii, studenții și universitățile, în primul rând, se bazează pe standarde educaționale pe care le discută și le adoptă pentru un anumit proiect educațional. Acordul și încrederea care apar în timpul implementării unui astfel de proiect indică faptul că pentru partenerii săi consacrați, această universitate este, fără îndoială, un purtător de avantaje competitive.

4. Programul educațional principal și implementarea acestuia

Luând în considerare diferențele dintre obiectivele participanților la procesul de învățământ, atunci când se dezvoltă noi standarde educaționale pentru învățământul superior, este necesar să se concentreze în principal pe cerințele de competență a absolventului și pe conținutul minim al programului educațional care garantează calificările corespunzătoare ale absolventului. Atunci devin clare funcțiile statului și ale universității ca fiind cele două subiecte principale care desfășoară activități educaționale, consumatorii ai căror rezultate sunt studentul și angajatorul.

Luați în considerare noile cerințe pentru programul educațional pe exemplul unei diplome de licență în Informatică Aplicată.

Posibila componență a programului educațional principal:

Componenta standard obligatorie - 2100 ore, 70 LU;

Componenta obligatorie a universitatii - 4200 ore, 140 LU;

Discipline la alegerea elevului (componentă opțională) - 900 ore, 30 LU;

Certificare finală de stat (IGA) - 90 de ore.

Principalul program educațional pentru pregătirea unei licențe ar trebui să prevadă pregătirea de calificare a unui licență în informatică aplicată pentru a lucra în domeniul de specialitate, cu îndeplinirea cerințelor de calificare și a cerințelor pentru nivelul de pregătire profesională.

Tabel - Cerințe pentru conținutul minim obligatoriu al programului de învățământ principal pentru pregătirea unui licență în direcția „Informatică Aplicată”:

O posibilă variantă a conținutului minim obligatoriu al programului educațional principal pentru o diplomă de licență în Informatică Aplicată, ținând cont de cerințele de mai sus pentru o componentă federală obligatorie ca set de discipline obligatorii care determină o „persoană” competentă și unicitatea unei absolvent în acest domeniu, este dat în tabel. Prezintă o versiune a „nucleului dur” al programului educațional.

Funcțiile standardului în implementarea programului educațional principal la universitate:

Determinarea componenței componentei standard (obligatorii) a programului de învățământ profesional superior și a cerințelor pentru conținutul minim obligatoriu al programului de învățământ principal;

Determinarea duratei și domeniului de aplicare a programului educațional principal, de exemplu, 208 săptămâni de studiu cu normă întreagă, inclusiv 7200 de ore sau 240 LU pentru pregătire teoretică;

Formarea cerințelor de calificare, a caracteristicilor de competență și a cerințelor pentru nivelul de pregătire profesională a unui licență în informatică aplicată în standardele educaționale ale învățământului superior;

Stabilirea cerințelor pentru procedura de Atestare Finală a Absolventului de Licență și pentru componența Comisiei de Atestare pentru Atestarea Finală;

Formarea cerințelor pentru nivelul și calitatea implementării programului de învățământ la universitate, verificate în procesul de monitorizare a activităților educaționale ale acestei universități, inclusiv de către autoritățile din învățământul de stat în procesul de acreditare și atestare de stat a universității.

Funcțiile statului în implementarea programului educațional principal la universitate:

Aprobarea cerințelor de stat care fac parte integrantă din standardul educațional al învățământului profesional superior (spre deosebire de aprobarea Standardului educațional de stat al învățământului profesional superior);

Aprobarea standardelor educaționale de stat în anumite domenii de formare (specialități) ale HPE, care sunt implementate cu participarea statului în calitate de angajator sau client social;

Plasarea pe bază de concurență între instituțiile de învățământ superior cu acreditare de stat, însărcinarea de stat pentru formarea personalului cu studii profesionale superioare, inclusiv pentru organele guvernamentale.

Funcțiile universității în implementarea programului educațional principal:

Determinarea numărului de componente universitare obligatorii ale programului de licență, structura și conținutul acestora;

Determinarea volumului și conținutului disciplinelor și cursurilor programului de licență;

Determinarea componenței și volumului disciplinelor la alegerea elevului (o componentă opțională care ține cont de nevoile educaționale personale ale elevilor).

5. Mobilitatea educației și Procesul Bologna

Includerea sistemului de învățământ superior rus în procesul Bologna implică următoarele acțiuni:

Trecerea de la formarea specialiștilor cu studii superioare la un sistem de educație pe două niveluri în majoritatea domeniilor (poate, cu excepția specialiștilor militari, a personalului medical și a altora);

Furnizarea studenților cu astfel de programe educaționale care să garanteze mobilitatea academică a studenților într-un singur spațiu educațional.

Dacă ne întoarcem la controversa care are loc cu privire la procesul Bologna la diferite forumuri, conferințe, în mass-media, atunci uneori se dezvăluie o concepție greșită comună: din anumite motive, se crede că trecerea la un sistem pe două niveluri va asigură mobilitatea studenților ruși chiar dacă un student este transferat într-o țară străină.instituție de învățământ. Într-adevăr, atât noi, cât și ei avem licență și masterat, dar se pune întrebarea: oferă aceasta mobilitate? O tranziție formală la un sistem pe două niveluri nu poate asigura mobilitatea din cauza a trei deficiențe interdependente ale sistemului educațional existent: formalizarea excesivă a standardelor educaționale de stat ruse pentru învățământul profesional superior, numărul acestora și existența anumitor proceduri obligatorii de atestare a universităților pentru stat. acreditare, care rezultă din standardele noastre educaționale de stat. Să aruncăm o privire asupra acestor deficiențe.

Dacă luăm în considerare majoritatea standardelor educaționale de stat pentru învățământul profesional superior din a doua generație (inclusiv cele puse în vigoare destul de recent, în anii 2001-2005), putem constata că, în primul rând, pentru admiterea la un program de master într-o anumită direcție, se cere, de regulă, să finalizeze o diplomă de licență în aceeași direcție sau să mănânce o diferență academică colosală în planuri de studii, chiar dacă studentul a absolvit o diplomă de licență într-o direcție similară. Unitățile didactice ale Standardelor de Învățământ de Stat ale Învățământului Profesional Superior al unor astfel de domenii se suprapun în multe privințe, însă compoziția disciplinelor este diferită din punct de vedere formal, iar dacă există discipline cu denumiri similare, atunci numărul de ore este diferit. Aici apare diferența academică notorie în planuri, care anulează orice dorință de mobilitate.

Numărul de unități de învățământ de stat. Numărul de direcții și specialități care pot fi atribuite unui domeniu de cunoaștere depășește uneori limite rezonabile. De exemplu, 3 direcții și 1 specialitate acoperă complet un astfel de domeniu al activității profesionale precum „Informatică” (direcțiile „Informatică și Informatică”, „Informatică Aplicată”, „Sisteme Informaționale” și specialitatea „Suport și Administrare Matematică”. a Sistemelor Informaţionale"). Totuși, dacă luăm în considerare Lista actuală a direcțiilor (specialităților) învățământului profesional superior, atunci în diferitele sale secțiuni se pot găsi profesii mult mai relevante. Lăsați susținătorii domeniilor și specialităților nemenționate legate de Informatică să nu fie jigniți de autori: acesta este doar un exemplu, puteți face o altă combinație, cu un număr mare de profesii.

Un număr excesiv de SES HPE și formalizarea lor sunt interconectate astfel: este de dorit ca unele asociații educaționale și metodologice (mai precis, universitățile șef ale acestor UMO) să își deschidă propria direcție pentru a nu depinde de un alt UMO. Prin urmare, apare, subiectiv, nevoia de justificare birocratică, modul în care o direcție diferă de alta. Asa apare o directie pseudo noua.

Proceduri obligatorii de atestare a universităților. Să luăm în considerare doar una dintre ele - cea mai de neînțeles și „de moarte” procedură pentru controlul cunoștințelor reziduale ale studenților. De obicei studenții de 3-4 ani de licență sau 4-5 ani de specialiști sunt supuși la diverse teste (de exemplu, ce își amintesc din analiza matematică, pe care le-au urmat la 1-2 cursuri, de la management sau de la alte discipline). Universitățile pregătesc intens studenții pentru un astfel de test, smulgându-i de la cursuri.

Multe universități cred pe bună dreptate că testele îmbunătățesc calitatea stăpânirii materialului în timpul procesului educațional, cresc eficacitatea autocontrolului studenților. Testarea se realizează cu ajutorul unor programe de calculator moderne dezvoltate de buni specialiști; unele dintre ele au primit o largă recunoaștere în diverse universități.

Dar testele de control al cunoștințelor reziduale și testele de îmbunătățire a eficienței asimilării materialelor la studierea unei discipline sunt teste diferite. A apărut o industrie de neînțeles a creării de teste pentru a controla cunoștințele reziduale în universitățile ruse. De neînțeles, în primul rând pentru că originea unora dintre testele propuse este îndoielnică.

Adesea nu sunt certificate de nimeni pentru calitate și conformitate cu disciplina pentru care sunt dezvoltate, dezvoltatorii lor sunt necunoscuți chiar și în UMO. Autorii au fost martori că unele dintre testele recomandate pentru verificarea cunoștințelor reziduale nu erau etichetate drept teste de verificare a cunoștințelor reziduale (s-au oferit sarcini complexe, ca la un examen scris, necesitând o soluție lungă) și nu corespundeau disciplinei academice (în management). - întrebări despre marketing, deși marketingul are propriile sale teste).

Dacă testele sunt corecte, atunci cu ajutorul acestei proceduri este posibil să se verifice nu calitatea cunoștințelor reziduale, ci doar capacitatea de a înghesui după procedura preliminară de „antrenare” studenților înainte de certificare. Teste bune la matematică și metodologia corespunzătoare pentru monitorizarea cunoștințelor reziduale au fost dezvoltate în Yoshkar-Ola, dar există puține astfel de exemple.

Controlul cunoștințelor reziduale la doi ani de la studierea disciplinei nu poate verifica principalul lucru - competența elevului. Dacă un student este competent, atunci aceasta înseamnă următoarele: cu ajutorul referințelor, literaturii profesionale, propriile note și cunoștințele reziduale, va fi capabil să rezolve o sarcină stabilită profesional în cadrul direcției în care urmează formarea profesională. . O astfel de abordare competentă este mult mai progresivă decât măsuri foarte costisitoare pentru a sprijini industria de a crea teste adecvate pentru a controla cunoștințele reziduale și pentru a pregăti (antrenează) studenții la universitatea unde urmează să fie următoarea certificare.

Concluzie

învăţământ universitar bolognez

Acest articol discută unele dintre condițiile prealabile pentru creșterea competitivității învățământului rusesc pe baza creșterii eficienței standardizării activităților educaționale în contextul reorganizării sistemului de învățământ superior din Rusia. Este clar că instituțiile de învățământ superior competitive ale țării sunt fundamentul unui sistem național de învățământ competitiv. Obiectivele standardelor sunt de a-i ajuta să dobândească poziții competitive înalte în procesul de integrare a Rusiei în comunitatea educațională globală.

Circumstanțele indicate în articol duc la necesitatea unei revizuiri semnificative a rolului standardelor educaționale HPE, a conținutului acestora, precum și a rolului statului, al angajatorilor și al unei anumite universități în procesul de creare și implementare a unui program educațional pentru pregătirea de licență (master).

Literatură

1. Ordinul Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei din 12 ianuarie 2005, nr. 4 „Cu privire la aprobarea Listei domeniilor de pregătire (specialităţi) din învăţământul profesional superior”.

2. Borodina Zh.N. Franciza în sfera educațională // Vestnik TISBI. - 2004. - Nr. 4.

3. Kovalenko A.I. Antreprenoriat Educațional. - M., 2004. - S. 123-147.

4. Universitățile antreprenoriale în economia inovației / Paul ed. Yu.B. Rubin. - M., 2005. - S. 357-376.

5. Globalizarea educației: competențe ale sistemului de credite. / Ed. Yu.B. Rubin. - M., 2005. - S. 306-350.

6. Grebney A.S., Fil' M.S., Shadrikov V.D. General arshin // Educație plătită. - 2004. - Nr 9. - S. 14-19.

7. Ordinul Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei din 10 martie 2005 nr. 63 „Cu privire la procedura de dezvoltare şi utilizare a tehnologiilor învăţământului la distanţă”.

8. Decretul Guvernului Federației Ruse din 15 iunie 2004, nr. 280 „Cu privire la aprobarea Regulamentului Ministerului Educației și Științei al Federației Ruse”.

9. Decretul Guvernului Federației Ruse din 17 iunie 2004, nr. 288 „Cu privire la Agenția Federală pentru Educație”.

Găzduit pe Allbest.ru

Documente similare

Model de cluster de management al sistemului de învățământ profesional. Crearea unui centru multifuncțional de calificări aplicate în fiecare cluster. Dezvoltarea programelor de stat în domeniul învățământului profesional la cererea angajatorilor.

prezentare, adaugat 17.12.2015


Cea mai recentă istorie a standardelor profesionale din Rusia. Ordinea aplicării lor. Descriptori de nivel de calificare. Numirea standardelor educaționale ale statului federal. Separarea sferelor de influență a învățământului profesional și a pieței muncii.

prezentare, adaugat 24.03.2015


Studierea procesului de dezvoltare profesională a personalității unui viitor specialist într-un mediu educațional inovator în conformitate cu cerințele standardelor educaționale ale statului federal pentru învățământul profesional secundar.

articol, adăugat 29.07.2013


Conceptul, tipurile și reglementarea proceselor de licențiere a învățământului superior. Documentarea procesului de licențiere universitară. Analiza documentației necesare pentru licențierea programelor educaționale. Licențierea, conceptul și tipurile de licențe în educație.

lucrare de termen, adăugată 21.02.2010


Studierea problemei modernizării învățământului rusesc. Cunoașterea sistemului de standarde educaționale din a doua generație, care vizează dezvoltarea potențialului individual al elevului, recunoașterea personalității acestuia. Luarea în considerare a situațiilor pedagogice.

test, adaugat 04.02.2014


Istoria dezvoltării sistemului educațional din SUA, care este înțeles ca un set de programe și standarde educaționale, o rețea de instituții de învățământ și guverne. Caracteristicile organizării învățământului preșcolar, primar, gimnazial și superior.

rezumat, adăugat 28.10.2010


Teoria asigurării competitivității instituțiilor de învățământ profesional superior. Formarea și evaluarea criterială a potențialului inovator al organizațiilor educaționale în domeniul recalificării profesionale și formării avansate a personalului.

teză, adăugată 24.01.2018


articol, adăugat 03.11.2010


Analiza comparativă a conținutului evaluării sociale și profesionale a programelor de învățământ superior în teoria și practica națională și străină. Evaluarea calității programelor de învățământ superior de către organizațiile nestatale de acreditare din Rusia.

teză, adăugată 28.06.2017


Problema admiterii în activități profesionale a instituțiilor de învățământ de orice formă organizatorică și juridică. Controlul non-departamental al calității educației prin licențiere, acreditare și standardizare, rolul acestora în sistemul educațional.

Tema 19. Legislația privind educația și standardizarea

Subiectul numărul 19.

Standardizare și legislație educațională

Lector: candidat la științe filozofice,

Cercetător principal la Institutul de Legislație și Drept Comparat al Guvernului Federației Ruse,

Lukyanova Vlada Iurievna

1. Esența și direcțiile principale ale standardizării.

2. Standarde și alte documente în domeniul standardizării în domeniul educației.

1. Esența și direcțiile principale de standardizare

Îmbunătățirea funcționării sistemului de învățământ din Federația Rusă și implementarea activităților educaționale necesită creșterea susceptibilității tuturor sferelor vieții din societatea rusă la inovare. Unul dintre astfel de instrumente poate fi un sistem de standardizare și reglementare tehnică.

Standardizarea este un tip specific de activitate umană care vizează eficientizarea activităților oamenilor din diverse domenii într-un mod optim.

În cea mai generală formă, esența acestei activități este formulată în ghidul Organizației Internaționale de Standardizare ISO/IEC 2: 1996 „Termeni generali și definiții în domeniul standardizării și activităților conexe”: „Standardizarea este o activitate care vizează atingerea unui grad optim de raționalizare într-o anumită zonă prin stabilirea unor prevederi de utilizare universală și reutilizabilă în raport cu problemele actuale sau potențiale”. Mijloacele de realizare a acestui scop sunt elaborarea, publicarea și aplicarea unor documente specifice - standarde.

Este important de subliniat faptul că standardizarea se realizează în raport cu acele sarcini reale și potențiale care sunt de importanță universală și nevoia de rezolvare care apare în mod repetat.

De ce este ea atât de importantă?

După cum știți, dezvoltarea societății este determinată de două tendințe - variabilitatea, adică. impulsul și capacitatea sa de a inova, precum și sustenabilitatea, dorința de a consolida și înrădăcina rezultatele de dezvoltare obținute. În condiții de conviețuire pașnică, aceste tendințe se completează reciproc, în timp ce predominarea uneia dintre ele distruge genomul culturii societății, dând naștere unor probleme în domeniul moralității, sferei spirituale, culturii și educației, deoarece:

Tendința către durabilitatea unilaterală tinde să înăbușe inovația. Ca urmare, sistemul își pierde proprietățile adaptive, ceea ce îl obligă să lupte pentru autarhie. Fără a primi impulsuri de dezvoltare din exterior, un sistem închis ajunge inevitabil într-o stare de stagnare și degradare;

Variabilitatea pe termen lung și pe termen scurt perturbă, de asemenea, mecanismele de adaptare, împiedicând consolidarea rezultatelor dezvoltării sistemului. Aceasta duce la pierderea conexiunilor cu mediul înconjurător, la stagnarea și întreruperea conexiunilor funcționale între propriile elemente structurale. Folosind metafora psihologului A.N. Lutoshkin, putem spune că organizația dobândește starea de „placer de nisip”. Influența distructivă a unei astfel de organizații asupra psihicului uman se reflectă în proverbul chinezesc, care are forma unei dorințe politicoase, dar plin de o amenințare semnificativă la adresa existenței: „Trăiești într-o eră a schimbării!”. În astfel de perioade istorice, oamenii se străduiesc în mod inconștient pentru stereotipuri de gândire și comportament (standarde) pentru a determina punctele de plecare care îndeplinesc funcția de busolă și facilitează procesele de autoorientare a vieții. Capacitatea unei persoane de a naviga în timp și spațiu joacă un rol decisiv în bunăstarea sa mentală. Dacă oamenii nu găsesc astfel de linii directoare în realitatea reală, în schimbare rapidă, ei încep să le caute în diverse tipuri de credințe, superstiții și prejudecăți mistice.

În aceste condiții, standardizarea diverselor tipuri de activități apare ca o „fitivă” naturală, creând condiții pentru fixarea noilor realități ale vieții în mintea și comportamentul oamenilor, fără de care dezvoltarea culturii umane și transmiterea ei la generațiile ulterioare este posibilă. imposibil.

1.1. Direcții de standardizare

Experiența mondială a scos la iveală o gamă largă de probleme și sarcini care pot fi rezolvate prin implicare și uneori doar prin standardizare. În diverse sfere ale vieții în societatea rusă, termenii „standard” și „standardizare” au fost, de asemenea, folosiți din ce în ce mai des în ultimii ani. Deci, de exemplu, Legea federală din 25 decembrie 2008 nr. 273-FZ „Cu privire la combaterea corupției” folosește termenul „standarde anticorupție”, ceea ce înseamnă instituirea unui sistem unificat de interdicții, restricții și permise pentru domeniul de activitate, asigurând prevenirea corupției în acest domeniu.

Standardizarea și standardele de muncă joacă un rol important. Înființarea lor a început în XIX secolului și a fost motivat de trei grupuri de motive - umanitare, sociale și economice. Pe parcursul secolului al XX-lea s-a format un întreg bloc de acte normative de importanță internațională, care au încercat să introducă anumite standarde pentru nivelul veniturilor și ocupării forței de muncă și prin aceasta să reducă nivelul tensiunii sociale în lume.

Actele internaționale care conțin standarde de angajare și venituri pot fi împărțite în mai multe grupe, în funcție de sfera lor de aplicare și de implementarea obligatorie. După sfera de aplicare, standardele pot fi distinse: generale, care ar trebui să fie valabile în toate statele lumii; regional, care operează în anumite regiuni; bilaterale, care operează pe teritoriul statelor care au încheiat tratatul.

Normele generale unifică nivelul ocupării și veniturilor, duc la reducerea contradicțiilor, iar actele regionale, cu toată favorabilitatea lor pentru populația unei anumite regiuni, nu fac decât să sporească diferențierea dezvoltării în ceea ce privește veniturile și ocuparea forței de muncă. Actele bilaterale nu au consecințe suficient de clar trasate la scară globală.

Potrivit implementării obligatorii, există acte care sunt obligatorii pentru statele din momentul încheierii tratatului; obligatoriu din momentul ratificării; standarde de recomandare. Din punct de vedere al impactului asupra reducerii diferențierii țărilor în ceea ce privește veniturile și ocuparea forței de muncă, cele mai importante sunt actele primului grup, dar sunt foarte puține.

Eforturile întreprinse de țări în domeniul ocupării forței de muncă au dus la apariția și implementarea pe teritoriul multor țări a unor programe naționale de angajare, inclusiv crearea de centre de recalificare și recalificare a lucrătorilor, servicii gratuite de angajare, plata indemnizațiilor de șomaj. , organizarea lucrărilor publice, cote de locuri de muncă pentru tineri și alte grupuri social vulnerabile de pe piața muncii.

Cu toate acestea, atât în ​​țările dezvoltate, cât și în Federația Rusă, rata șomajului este destul de ridicată, iar ocuparea forței de muncă deplină și productivă continuă să fie mai mult un obiectiv declarat decât implementat, prin urmare, determinând rolul și locul standardizării în procesele de management. Relațiile de muncă, creșterea productivității muncii, gestionarea folosind posibilitățile de progres tehnologic pentru îmbunătățirea nivelului și calității vieții oamenilor rămân relevante.

Apelul la problema calității vieții oamenilor ne permite să vorbim despre importanța pentru Federația Rusă nu numai a standardelor de muncă, ci și a standardelor sociale. La urma urmei, după cum știți, o societate socială se caracterizează prin prioritatea obiectivelor sociale, a căror definiție clară în legi și regulamente se bazează pe dreptul tuturor cetățenilor fără excepție la o existență și o dezvoltare decentă, proclamat de Constituție. . Totuși, fără concretizarea declarațiilor constituționale în standardele sociale relevante prevăzute de lege, accesibilitatea drepturilor sociale ale cetățenilor se transformă într-un mit. În aceste condiții, standardele sociale, după cum remarcă pe bună dreptate N.L. Shkinder, sunt un fel de marker, un atribut imanent care determină apartenența unui individ la un anumit strat social. Prin urmărirea dinamicii formării, dezvoltării și formării standardelor sociale, este posibilă monitorizarea proceselor sociale, determinarea gradului de stabilitate a relațiilor sociale, fixarea punctelor de tranziție a societății în faza de bifurcare. Înainte de a deveni conținutul conștiinței indivizilor, principalul factor de reglementare a comportamentului lor, standardele sociale merg mult de la legea stabilită la tradiții și obiceiuri, se fixează în conștiința publică a straturilor sociale și devin treptat norma morală. a unei persoane.

Nivelul de corelare dintre standarde și inovații (reforme) în viața societății indică, la rândul său, caracterul durabil sau instabil al dezvoltării acesteia.

Semnificația standardelor sociale este determinată și de rolul lor în formarea unui spațiu social unic, în protejarea drepturilor civile, în reducerea contradicțiilor sociale și în dezvoltarea naturii de parteneriat a relațiilor sociale, întrucât acestea reflectă nivelurile corespunzătoare. de dezvoltare a culturii, educaţiei şi orientărilor valorice de bază care caracterizează această societate ca sistem social. Standardele sociale formează starea de spirit publică a națiunii, activitatea sa de muncă și politică, bunăstarea socială și psihologică.

Aici putem aminti și Legea federală din 27 iulie 2010 nr. 210-FZ „Cu privire la organizarea prestării serviciilor de stat și municipale”, carereglementează relațiile care decurg în legătură cu furnizarea de servicii de stat și municipale, respectiv, de către organele executive federale, fondurile de stat în afara bugetului, organele executive ale puterii de stat ale entităților constitutive ale Federației Ruse, precum și administrațiile locale și alte autorități locale. organe care exercită puteri executive și administrative.Această lege federală stabilește dreptul solicitantului de aprimirea serviciilor de stat sau municipale în timp util și în conformitate cu standardul de prestare a serviciilor de stat sau municipale, reglementând în detaliu cerințele pentru standardul de prestare a serviciilor (articolul 14).

În contextul unei tranziții treptate de la o societate industrială la o societate postindustrială, la construirea unei economii bazate pe cunoaștere, domenii de standardizare precum stabilirea standardelor de divulgare a informațiilor și compatibilitatea formatelor de prezentare a datelor devin din ce în ce mai importante.

În general, în Federația Rusă, trimiteri la documente din domeniul standardizăriiconțin mai mult de 20 de acte legislative; standardizarea este o parte integrantă a mecanismului de reglementare legală a unor astfel de sfere ale vieții în societatea rusă, cum ar fi securitatea socială pentru diferite categorii de cetățeni și furnizarea de locuințe și servicii comunale acestora, implementarea activităților de evaluare în Federația Rusă și organizarea. de contabilitate.

Totuși, cel mai adesea, atât legislația actuală rusă, cât și conștiința cotidiană asociază standardizarea cu reglementarea tehnică, cu activitățile din domeniul științific și tehnic și din domeniul producției industriale. Și acest lucru este de înțeles, deoarece elementele de standardizare au apărut tocmai în sfera producției materiale.

1.2. Istoria formării sistemului de standardizare și reglementarea legală a acestuia

Primele dovezi istorice ale aplicării standardizării datează din mileniul VII-VI î.Hr., când cărămizile cu dimensiuni standard (8 x 16 x 32 cm) au fost folosite la construcția așezării neolitice de la Catal Huyuk pe teritoriul Turciei moderne. . Pietrele de dimensiuni strict definite au fost folosite și în Egiptul antic la construcția piramidelor (mileniul III î.Hr.). Iar împăratul Chinei, Qin Shi Huangdi (259-210 î.Hr.), nu numai că a introdus greutăți, măsuri și monede uniforme, ceea ce i-a permis să simplifice colectarea taxelor, ci și a stabilit aceeași lungime a osiilor pentru căruțe pentru a asigura o singură cale. pe drumuri.

Istoria standardizării rusești are, de asemenea, mai mult de o sută de ani. Pentru prima dată, mențiunea normelor care vizează protejarea dreptului cumpărătorului de a primi bunuri de calitatea stabilită se regăsește în secolele IX-XIII. Standardele au fost menționate în decretele lui Ivan cel Groaznic privind calibrarea ghiulelor (au fost introduse calibre standard - cercuri - pentru măsurarea ghiulelor) și în Statutul Marelui Ducat al Lituaniei, în secțiunea 3, articolul 36 din care s-a indicat. că în fiecare oraș, orașe ale Marelui Ducat al Lituaniei, în casele hoteliere, de-a lungul drumurilor în zilele de comerț și în zilele fără comerț, cerealele trebuiau vândute în aceeași, egală măsură. Care dintre subiecți nu au ținut cont de această prevedere, trebuiau să răspundă conform legii: erau obligați să plătească un zaruku (despăgubire bănească).

Primul stat oficial standardele au apărut sub Petru I.

În 1713, pentru prima dată, Petru I a organizat comisii guvernamentale de căsătorie în Arhangelsk, care se ocupau cu verificarea calității inului, lemnului, cânepei etc exportate din Rusia.ramuri importante ale economiei. Pentru prima dată în Rusia, la 11 ianuarie 1723, Petru I a emis un decret dedicat atât siguranței produselor fabricate în Rusia, cât și protecției drepturilor consumatorilor, care a fost numit „Decretul privind calitatea”. A formulat cerințele nu numai pentru calitatea produsului, ci și pentru sistemul de control al calității, supravegherea de stat a acestuia și, de asemenea, a determinat măsurile de responsabilitate pentru eliberarea mărfurilor defecte.

Standardele și standardizarea au devenit și mai importante în epoca revoluției industriale și a tranziției economiei la producția de masă.pe baza producerii de piese standardizate.

În Uniunea Sovietică, standardizarea a fost interpretată ca „stabilirea și aplicarea unor reguli cu scopul de a eficientiza activitățile într-un anumit domeniu în beneficiul și cu participarea tuturor părților interesate și, în special, pentru a realiza economii universale optime, cu respectarea condițiile de funcționare (utilizare) și cerințele de siguranță.” Sarcinile sale principale au fost definite:

Stabilirea cerințelor pentru calitatea produselor finite pe baza standardizării cuprinzătoare a caracteristicilor de calitate ale acestor produse, precum și a materiilor prime, materialelor, semifabricatelor și componentelor necesare fabricării acestuia cu indicatori de înaltă calitate și funcționare eficientă;

Determinarea unui sistem unificat de indicatori ai calității produsului, metode și mijloace de testare și control al acestuia, precum și nivelul necesar de fiabilitate și durabilitate;

Stabilirea de norme, cerințe și metode în domeniul proiectării și producerii produselor în vederea asigurării unei calități optime și eliminării varietatii iraționale a produselor;

Extinderea și îmbunătățirea sortimentului, îmbunătățirea calității bunurilor de larg consum;

Dezvoltarea unificării și agregarii produselor industriale;

Asigurarea unității și corectitudinii măsurătorilor, crearea și îmbunătățirea unităților de măsură de stare, precum și a metodelor și mijloacelor de măsurare de cea mai mare acuratețe.

Următorul sistem de formulare de standardizare a fost stabilit prin actele de reglementare ale organelor administrației de stat ale URSS și ale republicilor Uniunii:

Standardele de stat ale URSS (GOST-urile URSS). Din punct de vedere al semnificației lor, acestea au fost cele mai importante, obligatorii pentru aplicarea și executarea actelor tehnice și juridice care reglementează calitatea, fiabilitatea și durabilitatea produselor. Aceștia au funcționat în toată țara, în toate industriile care produc tipurile de produse prevăzute de GOST și au fost aprobate exclusiv de organismele guvernamentale federale. Pe baza naturii standardelor de stat ca fiind obligatorii pentru respectarea generală, fiecare standard avea un indiciu că „nerespectarea sa este pedepsită de lege”;

Standardele industriale (OST) sunt acte tehnice și juridice care reglementează calitatea, fiabilitatea și durabilitatea produselor care sunt de importanță industrială. Cu alte cuvinte, cerințele standardului industriei au fost extinse la anumite tipuri de produse aferente gamei de produse alocate ministerului care conduce în producția sa. Standardele din industrie nu trebuiau să încalce cerințele obligatorii ale standardelor de stat;

Standarde republicane (RST) - reglementări tehnice și juridice care reglementează calitatea, fiabilitatea, durabilitatea produselor care au semnificație republicană (republicile unionale). Standardele republicane au fost aprobate de organele de conducere ale republicilor unionale corespondente: Consiliile de Miniștri sau, în numele acestora, planurile de stat ale republicilor;

Standardele de întreprindere (STP) au fost cel mai specific tip de standarde și au fost stabilite „pe norme, reguli, cerințe, metode, componente ale produselor și alte obiecte care sunt utilizate numai în această întreprindere”. Standardele întreprinderii nu pot conține cerințe pentru produsele furnizate. Standardele întreprinderii erau supuse aprobării de către conducătorii întreprinderilor respective.

Astfel, în Uniunea Sovietică a existat un sistem extins de acte juridice care reglementau în detaliu toate aspectele asigurării calității și siguranței produselor în toate etapele ciclului lor de viață, lucrări și servicii în toate sectoarele economiei naționale a țării. Există mai multe caracteristici ale sistemului de standardizare de stat:

1) organizare pt departamental principiu;

2) atenţia prioritară asupra aspectelor legate de calitatea produselor şi organizarea controlului calităţii, în măsura în care se referă la asigurarea nivelului de trai al oamenilor. În același timp, având în vedere că calitatea corespunzătoare a mărfurilor este stabilită în timpul proiectării și producției lor, organizarea controlului calității a fost aproape întotdeauna considerată ca un proces unic în toate etapele ciclului de viață al produsului, de la proiectare până la consum, inclusiv transport, depozitare etc. Siguranța produsului a fost considerată ca unul dintre parametrii calității acestuia;

3) întrucât societatea a proclamat idealurile ascezei, sistemul s-a concentrat pe eliminarea „irațională”, „varietate inutilă de produse”, cerințele pentru calitatea produselor finite au fost stabilite pe baza unei standardizări cuprinzătoare a caracteristicilor calitative ale acestui produs, precum și materiile prime, materialele, semifabricatele și componentele necesare pentru fabricarea acestuia. Standardele au determinat tipurile, tipurile și mărcile de produse, standardele lor de calitate, testele și metodele și tehnicile necesare pentru implementarea lor, au dictat cerințele de ambalare și etichetare a produselor, procedura de transport și depozitare a acestora și, de asemenea, au stabilit tehnica generală. cantități, unități de măsură, termeni și denumiri. Totodată, sistemul de standardizare, de stabilire a normelor, cerințelor și metodelor în domeniul proiectării și producerii produselor, precum și a metodelor și instrumentelor de măsurare de cea mai înaltă acuratețe, a reglementat fiecare pas al producătorului produsului, altor entități comerciale.

În general, sistemul de standardizare care a existat în Uniunea Sovietică a făcut posibilă luarea în considerare și armonizarea cerințelor pentru materii prime, materiale, componente, semifabricate și produse finite, asigurarea creării de produse cu proprietăți prestabilite și funcționarea destul de eficient în cadrul unei economii planificate. Cu toate acestea, până la începutul anilor 1990, actele constitutive ale Sistemului de standardizare de stat au început să apară din ce în ce mai independent unele de altele, cerințele lor se contraziceau deseori, ceea ce făcea dificilă funcționarea ca un sistem unic care vizează realizarea unor obiective specifice. În plus, în ultimii ani ai secolului al XX-lea a încetinit semnificativ, și la început XXI secolul - procesul de revizuire și actualizare a standardelor de stat și a altor documente din domeniul standardizării a încetat practic, în timp ce pentru menținerea fondului de documente normative și tehnice la un nivel acceptabil este necesară actualizarea a cel puțin 10% din actele acestui fond anual.

Ca urmare, până la începutul celui de-al doilea deceniu al XX-lea eu secolului, aproximativ 80% din fondul total de documente din domeniul standardizării au fost standardele de stat ale Uniunii Sovietice, adoptate în anii 70 ai secolului XX și mai devreme.

Prin urmare, respingerea planificării directive a dezvoltării economice și sociale a țării și trecerea la o economie de piață au fost însoțite de o schimbare a principalelor abordări ale formării unui sistem de standardizare și a statutului juridic al documentelor sale constitutive. Structura sistemului de standardizare de stat a fost schimbată - prin Legea Federației Ruse din 10 iunie 1993 nr. 5154-1 „Cu privire la standardizare”, pe lângă standardele de stat, au fost incluse standardele internaționale (regionale) aplicate în modul prescris. în documentele de reglementare privind standardizarea în vigoare pe teritoriul Federației Ruse , reguli, norme și recomandări pentru standardizare, precum și clasificatorii întregi ruși ai informațiilor tehnice și economice. O categorie separată au fost standardele societăților științifice, tehnice, de inginerie și ale altor asociații publice.

Aceeași lege a introdus împărțirea cerințelor standardelor de stat în obligatorii și recomandate. Doar cerințele stabilite de standardele de stat pentru a asigura:

Siguranța produselor, lucrărilor și serviciilor pentru mediu, viața și sănătatea oamenilor și a proprietății;

Compatibilitate tehnică și informațională, interschimbabilitatea produselor;

Unitatea metodelor de control;

Etichetarea unitară.

Alte cerințe ale standardelor de stat pentru produse, lucrări și servicii au fost supuse respectării obligatorii de către entitățile comerciale numai în virtutea unui acord sau în cazul în care acest lucru era indicat în documentația tehnică a producătorului (furnizorului) de produse, executantului de lucrări sau Servicii.

Cu toate acestea, modernizarea a dat naștere și la o serie de probleme în domeniul standardizării. Formularea prevederilor unui număr semnificativ de acte care au constituit acest domeniu nu a permis să se tragă o concluzie lipsită de ambiguitate – dacă aceasta sau alta regulă este sau nu o cerință obligatorie. Prin urmare, practica emiterii de acte explicative de către autoritățile competente, care vizează determinarea gamei de standarde și cerințelor acestora care sunt obligatorii pentru aplicare, a devenit larg răspândită. Mai mult, într-o serie de cazuri, organele de control și supraveghere au decis, la propria discreție, care norme ar trebui verificate și care nu. Acest lucru a contribuit la comiterea diferitelor tipuri de abuzuri în majoritatea sectoarelor guvernamentale și a crescut semnificativ potențialul de corupție al acestor acte.

În plus, acest sistem a avut și o serie de caracteristici negative moștenite din sistemul sovietic pentru asigurarea siguranței tehnice, printre care se remarcă în special totalitatea controlului și excluderea completă a comunității de afaceri de la procedurile de luare a deciziilor pe probleme de calitate a produselor. asigurare, ceea ce a necesitat modernizarea sa în continuare. Instrumentul de modernizare a fost Legea federală din 27 decembrie 2002 nr. 184-FZ „Cu privire la reglementarea tehnică” (în continuare - Legea nr. 184-FZ).

1.3. Etapa actuală a formării unui sistem de standardizare în Federația Rusă

Legea federală „Cu privire la reglementarea tehnică” se caracterizează prin două caracteristici.

În primul rând, a fost conceput pentru a spori eficiența impactului de reglementare al statului asupra economiei: pentru a înlătura obstacolele nerezonabile din calea activității economice, pe de o parte, și pentru a asigura respectarea și protecția drepturilor și intereselor legitime ale societății, statului și oamenii, pe de alta.Drept urmare, legislația rusă privind reglementarea tehnică s-a bazat pe două prezumții:

1) buna credinta a unei persoane juridice (antreprenor individual);

2) minimizarea intervenției guvernamentale în economie.

În al doilea rând, Adoptarea Legii nr. 184-FZ a fost interpretată inițial de dezvoltatorii săi ca un pas necesar către armonizarea sistemului de management al calității și siguranței produselor din Rusia cu regulile și reglementările Organizației Mondiale a Comerțului (OMC),Prin urmare, se bazează pe Acordul OMC privind barierele tehnice în calea comerțului (OMC TBT), care are un obiectiv destul de restrâns de a facilita comerțul internațional cu bunuri industriale și agricole și are un domeniu de aplicare limitat.

Consecința acestor caracteristici a fost o schimbare a abordărilor existente anterior cu privire la reglementarea juridică a problemelor de asigurare a calității și siguranței produselor, înțelegerea rolului și a locului standardizării în viața societății ruse. În locul sistemului unificat de standardizare de stat care a existat în Uniunea Sovietică, care, după cum s-a menționat mai sus, reglementa problemele de asigurare a calității și siguranței produselor în toate etapele ciclului său de viață (de la proiectarea produsului până la eliminarea acestuia), au fost două sisteme. creat: un sistem de reglementare tehnică și un sistem de standardizare .

Sistem de reglementare tehnică este un ansamblu de acte juridice de reglementare care reglementează relații în domeniul stabilirii, aplicării și îndeplinirii cerințelor obligatorii (în primul rând) pentru produse sau procese de proiectare aferente (inclusiv sondaje), producție, construcție, instalare, punere în funcțiune, exploatare, depozitare, transport, vânzări și eliminarea.

Acest sistem este conceput pentru a îndeplini o serie de funcții, dintre care cea mai importantă este social. Esența acestuia constă în faptul că actele juridice normative cuprinse în sistemul de reglementare tehnică trebuie să stabilească anumite cerințe pentru produsele și procesele aferente producției și circulației acestuia. Sub rezerva acestor cerințe, nu există niciun risc inacceptabil de vătămare a vieții sau sănătății cetățenilor, a proprietății persoanelor fizice sau juridice, a proprietății de stat sau municipale, a mediului, a vieții sau a sănătății animalelor și plantelor, prin urmare orice produs, inclusiv inovator, adică fabricat după tehnologie de ultimă oră nu poate fi introdus pe piață dacă nu îndeplinește cerințele stabilite.

Nu mai puțin semnificativă este o altă funcție - economică. Se exprimă în faptul că actele juridice normative cuprinse în sistemul de reglementare tehnică, și în primul rând reglementările tehnice, acționează ca criterii uniforme și permanente (stabile) de siguranță a obiectelor de reglementare tehnică, pe de o parte, obligând producătorul pentru a produce produse care îndeplinesc cerințele specificate, securitate și pe de altă parte- indicând consumatorului care ar trebui să fie acest produs.

Elementul cheie al sistemului de reglementare tehnică este reglementarea tehnică, care stabilește cerințe minime, dar în același timp obligatorii de siguranță pentru aplicare și implementare. Aceste cerințe sunt impuse produselor, iar cerințele pentru procesele de producție și circulație ale acestuia sunt impuse numai dacă este imposibil să se asigure altfel siguranța produselor.

La rândul său, naționala sistem de standardizare este interpretată de Legea nr. 184-FZ ca un instrument de asigurare a conformității cu cerințele reglementărilor tehnice. Acest lucru este indicat, în special, de obiectivele standardizării proclamate prin Legea nr. 184-FZ (articolul 11):

- crește nivelul de siguranță a vieții și sănătății cetățenilor, proprietatea persoanelor fizice și juridice, proprietatea statului și municipală, facilitățile, luând în considerare riscul de urgențe naturale și provocate de om, creșterea nivelului de siguranță a mediului, siguranța vieții și a sănătății de animale și plante;

Asigurarea competitivității și calității produselor (lucrări, servicii), uniformității măsurătorilor, utilizarea rațională a resurselor, interschimbabilitatea mijloacelor tehnice (mașini și echipamente, componentele acestora, componente și materiale), compatibilitatea tehnică și informațională, comparabilitatea cercetărilor (testări) si rezultate masuratori, date tehnico-economico-statistice, analiza caracteristicilor produselor (lucrari, servicii), executare comenzi guvernamentale, confirmare voluntara a conformitatii produselor (lucrari, servicii);

- asistenta in conformitate cu cerintele reglementarilor tehnice;

Realizarea sistemelor de clasificare si codificare a informatiilor tehnice, economice si sociale, sisteme de catalogare a produselor (lucrari, servicii), sisteme de asigurare a calitatii produselor (lucrari, servicii), sisteme de preluare si transmitere a datelor, asistenta in munca de unificare.

Cu toate acestea, cerculobiectele standardizării sunt ceva mai largi decât gama de obiecte ale reglementării tehnice. Conform Legii nr. 184-FZstandardizarea este „activitatea de stabilire a regulilor și caracteristicilor în scopul reutilizării lor voluntare, având ca scop realizarea ordinii în domeniile producției și circulației produselor și creșterea competitivității produselor, lucrărilor sau serviciilor”. Documentul principal în domeniul standardizării - standardul național - în scopul reutilizării voluntare stabilește nu numai caracteristicile produselor, ci și regulile de implementare și caracteristicile proceselor de proiectare (inclusiv anchete), producție, construcție, instalare. , punerea în funcțiune, exploatarea, depozitarea, transportul, vânzarea și eliminarea, efectuarea lucrărilor sau prestarea de servicii. De asemenea, standardele naționale pot conține reguli și metode de cercetare (testare) și măsurători, reguli de prelevare de probe, cerințe de terminologie, simboluri, ambalaje, marcare sau etichete și reguli de aplicare a acestora.

Legea nr.184-FZ mai denumește și alte documente din domeniul standardizării:

Clasificări aplicate în conformitate cu procedura stabilită, clasificatoare toate ruse ale informațiilor tehnice, economice și sociale;

Standarde organizaționale;

Caietul de reguli;

Standarde internaționale, standarde regionale, coduri de practică regionale, standarde ale statelor străine și coduri de reguli ale statelor străine înregistrate în Fondul Federal de Informare al Reglementărilor și Standardelor Tehnice;

Traduceri în limba rusă certificate corespunzător ale standardelor internaționale, standardelor regionale, codurilor de practică regionale, standardelor statelor străine și codurilor regulilor statelor străine, înregistrate de organismul național al Federației Ruse pentru standardizare;

Standarde naționale preliminare.

Standardele naționale și alte documente din domeniul standardizării sunt acte aplicare voluntară. Prevederile acestora nu trebuie să creeze obstacole în calea producerii și circulației produselor, a prestării muncii și a prestării de servicii într-o măsură mai mare decât este minimul necesar pentru atingerea obiectivelor de standardizare de mai sus (articolul 12 din Legea nr. 184-FZ).

Excepție fac produsele de apărare (lucrări, servicii) furnizate în temeiul ordinului de apărare a statului, produsele (lucrările, serviciile) utilizate pentru protejarea informațiilor care constituie secret de stat sau clasificate ca alte informații cu acces restricționat protejate în conformitate cu legislația Federației Ruse, produse (lucrări, servicii), informații despre care constituie secret de stat, produse (lucrări, servicii) și instalații pentru care se stabilesc cerințe legate de asigurarea securității nucleare și radiațiilor în domeniul utilizării energiei atomice, procese de proiectare (inclusiv anchete) , producția, construcția, instalarea, reglarea, exploatarea, depozitarea, transportul, vânzarea, eliminarea, eliminarea produselor și obiectelor specificate (art. 5 din Legea nr. 184-FZ). Cerințele documentelor din domeniul standardizării în raport cu produsele din aceste categorii pot fi obligatorii.

În plus, Legea federală din 30 decembrie 2009 nr. 384-FZ „Regulamente tehnice privind siguranța clădirilor și structurilor” a introdus art. 5.1, conform căruia caracteristicile reglementării tehnice în domeniul asigurării securității clădirilor și structurilor sunt stabilite de Legea federală „Regulamente tehnice privind siguranța clădirilor și structurilor”. Aceste caracteristici constă în faptul că standardele și codurile de practică naționale incluse în lista aprobată de Guvernul Federației Ruse sunt obligatorii, cu excepția cazurilor de proiectare și construcție în conformitate cu specificații speciale.

Cu toate acestea, în cazul general, standardele naționale sunt în prezent acte de aplicare voluntară. Artă. 12 din Legea nr.184-FZ, potrivit cărorastandardizarea în Federația Rusă se realizează în conformitate cu următoarele principii:

1. aplicarea voluntară a documentelor în domeniul standardizării.Principiul voluntarității standardelor este împrumutat din practica internațională, cu toate acestea, în țările dezvoltate, voluntaritatea are o semnificație mult diferită de cea dată acestui termen în Rusia. În interpretarea internă, voluntaritatea echivalează de regulă cu arbitrariul, atunci când poți, la discreția ta sau în baza situației actuale, să folosești sau să nu folosești standarde, când nu este necesară îndeplinirea cerințelor stabilite de standarde. În același timp, în înțelegerea „occidentală”, „voluntaritatea” este interpretată ca fiind imposibilitatea de a împărți cu cineva responsabilitatea respectării cerințelor standardelor naționale sau industriale voluntare. Fiecare participant pe o piață civilizată știe că fără îndeplinirea cerințelor standardelor voluntare existente elaborate cu participarea voluntară directă a furnizorilor de produse sau servicii, nu numai activitatea de succes, ci și existența însăși a companiei este imposibilă.;

2. luarea în considerare maximă în elaborarea standardelor intereselor legitime ale părților interesate;

3. aplicarea unui standard internațional ca bază pentru dezvoltarea unui standard național, cu excepția cazului în care o astfel de aplicare este recunoscută ca imposibilă din cauza inconsecvenței cerințelor standardelor internaționale cu caracteristicile climatice și geografice ale Federației Ruse, tehnice și (sau) tehnologice. caracteristici, sau din alte motive, sau Federația Rusă, în conformitate cu procedurile stabilite, a acționat împotriva adoptării unui standard internațional sau a unei dispoziții separate a acestuia;

4. inadmisibilitatea creării de obstacole în calea producției și circulației produselor, a prestării muncii și a prestării de servicii într-o măsură mai mare decât este minimul necesar pentru îndeplinirea obiectivelor standardizării;

5. inadmisibilitatea stabilirii unor astfel de standarde care sunt contrare reglementărilor tehnice;

6. asigurarea condiţiilor pentru aplicarea uniformă a standardelor.

În opinia noastră, aceste principii și, în primul rând, principiul aplicării voluntare a standardelor, sunt o reflectare a prezumțiilor care stau la baza legislației ruse privind reglementarea tehnică.

În virtutea acelorași prezumții, elaboratorul actelor fundamentale din domeniul reglementării tehnice - reglementări tehnice și standarde naționale - poate fi orice persoană (clauza 2, articolul 9, clauza 2, articolul 16 din Legea nr. 184-FZ) . Doar seturi de reguli sunt dezvoltate și aprobate de organele executive federale în limitele puterilor lor. Decizia de dezvoltare a acestora se ia în lipsa standardelor naționale în raport cu cerințele individuale ale reglementărilor tehnice sau obiectelor de reglementare tehnică pentru a asigura conformitatea cu cerințele reglementărilor tehnice pentru produse sau pentru produse și procesele de producție și circulație a acestora. produse legate de cerințele pentru produse. Cu toate acestea, codurile de practică, ca și alte documente din domeniul standardizării, sunt aplicate exclusiv pe bază voluntară.

Prezumția de minimizare a intervenției statului în activitățile entităților comerciale este, de asemenea, în concordanță cu cele stabiliteLegea nr. 184-FZ privind procedura de aplicare pe teritoriul Federației Ruse a standardelor și seturilor de reguli internaționale și regionale, precum și a standardelor și seturi de reguli ale statelor străine.

1.4. Standarde internaționale și regionale, standarde ale țărilor străine în sistemul de standardizare rus

Articolul 2 din Legea nr. 184-FZ definește un standard internațional ca „un standard adoptat de o organizație internațională”. Conform ordinului Guvernului Federației Ruse din 17 aprilie 2006 nr. 526-r, Federația Rusă participă la activitățile unor astfel de organizații internaționale,desfășurarea de activități în domeniul standardizării, precum:

1. Organizația Internațională de Standardizare;

2. Comisia Electrotehnică Internațională;

3. Sistem internațional de certificare a componentelor electronice, care funcționează în cadrul Comisiei Electrotehnice Internaționale;

4. Sistemul Comisiei Electrotehnice Internaționale pentru confirmarea rezultatelor testelor și certificarea echipamentelor electrice;

5. Schema de standarde de siguranță a Comisiei Electrotehnice Internaționale pentru certificarea echipamentelor electrice pentru atmosfere explozive;

6. Organizația Internațională de Metrologie Legală;

7. Biroul Internațional de Greutăți și Măsuri;

8. Organizația europeană pentru calitate.

Formarea organismelor internaționale care să asigure uniformitatea măsurătorilor și standardizarea a început în 1875, când 17 state ale lumii, incl. Rusia, a adoptat Convenția Metrica pentru a asigura unitatea și îmbunătățirea sistemului metric. Pentru coordonarea acțiunilor statelor membre ale Convenției Metroului, a fost înființat Biroul Internațional de Greutăți și Măsuri cu sediu în suburbiile Parisului.

În 1904, la o ședință a Congresului Internațional de Electricitate, s-a decis crearea unei Comisii care să analizeze problemele standardizării terminologiei și parametrilor nominali ai mașinilor electrice. În 1906, a fost creată o astfel de comisie - Comisia Electrotehnică Internațională (IEC), care includea reprezentanți din peste 50 de țări, iar unul dintre cei mai cunoscuți fizicieni, Lord Kelvin, autorul scalei de temperatură termodinamică, a fost ales primul său. presedinte. Astăzi, scopul IEC este de a dezvolta cooperarea internațională pe toate problemele de standardizare în domeniul echipamentelor electrice și electronice, prin urmare, principalele sale domenii de activitate sunt:

- unificarea terminologiei, a denumirilor, a marcajelor;

- standardizarea materialelor utilizate în electrotehnică;

- standardizarea instrumentelor electrice de măsură.

Istoria uneia dintre cele mai mari și mai semnificative organizații implicate în dezvoltarea standardelor internaționale - Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO) - a început în 1946, când delegații din 25 de țări, inclusiv Uniunea Sovietică, s-au întâlnit la Institutul de Ingineri Civili. la Londra și a decis să creeze o nouă organizație internațională „pentru a promova coordonarea internațională și unificarea standardelor industriale”. Ziua înființării este 23 februarie 1947, când noua organizație și-a început oficial activitățile.

În prezent, membrii ISO sunt organismele naționale de standardizare din 163 de țări, care „reprezintă interesele țării lor în ISO și, de asemenea, reprezintă ISO în țara lor”.

1) membrii cu drepturi depline (112 țări) influențează conținutul standardelor și strategiei ISO dezvoltate prin participarea la vot și la întâlniri internaționale, au dreptul de a vinde și de a adopta standarde internaționale la nivel național;

2) Membrii corespondenți (47 de țări) observă dezvoltarea standardelor și strategiei ISO prin vizualizarea rezultatelor votării, deoarece nu pot vota, și prin participarea la reuniuni internaționale în calitate de observatori, au dreptul de a vinde și adopta standarde internaționale la nivel național;

3) Membrii abonați primesc informații actualizate despre activitatea desfășurată în ISO, dar nu pot participa la lucrări, nu au dreptul de a vinde și de a adopta standarde internaționale la nivel național.

Federația Rusă este membru cu drepturi depline al Organizației Internaționale pentru Standardizare.

Scopul principal al ISO este de a promova dezvoltarea standardizării și a domeniilor conexe de cunoaștere. Pentru a-l realiza, sunt rezolvate următoarele sarcini:

Standardele internaționale sunt coordonate și unificate;

Sunt dezvoltate și promovate standardele internaționale;

Există un schimb de informații în domeniul standardizării etc.

Activitățile ISO sunt desfășurate prin intermediul a aproape 300 de comitete tehnice (TC), 3368 de subcomitete și grupuri de lucru. De-a lungul istoriei de peste 60 de ani a organizației, aceasta a adoptat peste 19.500 de standarde internaționale care reglementează aproape toate domeniile societății umane: de la securitatea alimentară la calculatoare, de la agricultură la protecția sănătății. Alte 1280 de standarde internaționale au fost dezvoltate în 2012.

Subliniem că printre standardele internaționale dezvoltate și adoptate în cadrul ISO, nu numai standardele pentru tipuri individuale de produse sau procese tehnologice, ci și standardele larg cunoscute ale seriei ISO 9000 - standardele sistemului de management al calitatii; serie ISO 14000 - sisteme de management de mediu; serie ISO 26000 care reglementează probleme de responsabilitate socială a entităților comerciale etc.

Pe lângă standardele în sine, această organizație internațională dezvoltă următoarele categorii de acte juridice:

Ghiduri (Ghid ISO);

Rapoarte tehnice ISO, notate cu indexul (prefixul) ISO/TO (ISO/TR);

Specificații ISO, notate cu indexul (prefixul) ISO / TU (ISO / TS);

Specificații tehnice publice ISO, notate cu indexul (prefixul) ISO / OTU (ISO / PAS);

Acorduri tehnice din industrie, notate prin indexul (prefixul) ISO/OTS (ISO/ITA);

Estimări ale domeniilor tehnologice, notate cu indexul (prefixul) ISO/OTN (ISO/TTA).

În 1947, IEC sa alăturat Organizației Internaționale pentru Standardizare ca membru asociat, păstrând independența organizațională și financiară. A fost înființat un comitet de coordonare ISO/IEC pentru a armoniza activitatea IEC și ISO. Publicațiile comune ale ISO și IEC sunt standarde ISO/IEC; Ghiduri ISO/IEC (Ghid ISO/IEC); profiluri standardizate internaționale, notate prin indexul (prefixul) ISO / IEC ISP (ISO / IEC ISP) și alte documente din domeniul standardizării.

Toate acestea pot fi aplicate pe teritoriul Federației Ruse în același mod ca standardele internaționale.

Statutul standardelor internaționale în sistemul național rus de reglementare tehnică este definit de Legea nr. 184-FZ destul de clar: ele trebuie utilizate (în întregime sau parțial) ca bază pentru elaborarea proiectelor de reglementări tehnice, cu excepția din cazurile prevăzute la alin. 8 al art. 7 din Lege. În plus, standardele internaționale înregistrate în Fondul Federal de Informare a Reglementărilor Tehnice și Standardelor pot fi incluse în lista documentelor din domeniul standardizării publicată de Organismul Național de Standardizare, în urma cărora, în mod voluntar, respectarea prevederilor se asigură cerinţele reglementării tehnice adoptate.

Trebuie subliniat că ordinul de mai sus al Guvernului Federației Ruse definește o listă de organizații de standardizare, cooperarea cu care este realizată de organismul național de standardizare rus. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că sistemul național de standardizare rus include standarde internaționale adoptate doar de aceste organizații internaționale. Dacă orice entitate comercială a ajuns la concluzia că este oportun să aplice orice alt standard internațional, standard adoptat de o organizație internațională care nu este inclusă în această listă, poate iniția procesul de includere a standardului internațional de care are nevoie în Federal Fondul Informaţional al Reglementărilor Tehnice şi Standardelor.

Alături de termenul „standarde internaționale”, legislația Federației Ruse privind reglementarea tehnică folosește termenul „standard regional”, care înseamnă un document adoptat de o organizație regională pentru standardizare, adică. „o organizație ai cărei membri (participanți) sunt organisme naționale (organizații) de standardizare a statelor care fac parte dintr-o regiune geografică a lumii și (sau) unui grup de țări care se află în proces de integrare economică în conformitate cu tratatele internaționale. " Exemple de organizații regionale de standardizare sunt: ​​Comitetul European de Standardizare (CEN) și Comitetul European de Standardizare Electrotehnică (CENELEC), iar un exemplu de standarde regionale sunt standardele europene, notate cu indexul (prefixul) EH (EN).

Categoria standardelor regionale poate include, de asemenea, standarde interstatale adoptate în cadrul a numeroase asociații de integrare economică interstatală create și care funcționează în spațiul post-sovietic, în primul rând standardele interstatale (GOST) adoptate de Consiliul Interstatal pentru Standardizare, Metrologie și Certificare CSI sau Comisie interstatala stiintifica -tehnica de standardizare si reglementare tehnica in constructii. Principalele obiective ale standardizării interstatale sunt:

- protejarea intereselor consumatorilor si ale fiecarui stat interesat in materie de calitate a produselor, serviciilor si proceselor care asigura siguranta pentru viata, sanatatea si proprietatea populatiei, protectia mediului;

- asigurarea compatibilității și interschimbabilității produselor, serviciilor și proceselor și a altor cerințe de interes interstatal;

- asistență în economisirea tuturor tipurilor de resurse și îmbunătățirea performanței economice a producției statelor interesate;

- eliminarea barierelor tehnice în producție și comerț, asistență în creșterea competitivității produselor statelor interesate - pe piețele mondiale de mărfuri și participarea efectivă a statelor la diviziunea interstatală și internațională a muncii;

- asistență pentru îmbunătățirea securității instalațiilor economice ale statelor interesate în cazul dezastrelor naturale și provocate de om, precum și în alte situații de urgență.

Următoarele sunt definite ca obiecte ale standardizării interstatale:

- norme și cerințe tehnice generale, inclusiv un limbaj tehnic unificat, game de dimensiuni și design standard ale produselor pentru aplicații generale de construcție de mașini (rulmenți, elemente de fixare etc.), tehnologii informatice software și hardware compatibile, date de referință privind proprietățile materialelor și substanțe;

- obiecte ale marilor complexe industriale și economice (transport, energie, comunicații etc.);

- obiecte ale unor mari programe socio-economice, științifice și tehnice interstatale, precum asigurarea populației cu apă potabilă, crearea unui sistem de control al habitatului, asigurarea compatibilității electromagnetice a mijloacelor radio-electronice, asigurarea securității populației și a dotărilor economice naționale; luarea în considerare a riscului de dezastre naturale și provocate de om etc.;

- produse furnizate reciproc fabricate într-un număr de state.

În funcție de specificul obiectului de standardizare și de conținutul cerințelor stabilite pentru acesta, în cadrul sistemului de standardizare interstatală sunt furnizate următoarele tipuri principale de standarde interstatale:

- standarde fundamentale care stabilesc prevederi organizatorice și metodologice generale pentru un anumit domeniu de activitate, precum și cerințe tehnice generale (norme, reguli) care asigură înțelegerea reciprocă, unitatea tehnică și interconectarea diferitelor domenii ale științei, tehnologiei și producției în procesul de creare și utilizare a produselor, protecția mediului, protecția muncii etc.;

- standarde pentru produse (servicii) care stabilesc cerințe pentru grupuri de produse omogene și, dacă este necesar, pentru produse specifice;

- standarde pentru procese care stabilesc cerințe privind metodele (metode, tehnici, regimuri, norme) pentru efectuarea diferitelor tipuri de lucrări în procesele tehnologice de dezvoltare, fabricare, depozitare, transport, exploatare, reparare și eliminare a produselor;

- standarde pentru metodele de control (încercări, măsurători, analize), metode de definire (metode, tehnici, moduri etc.) de testare a produselor în timpul creării, certificării și utilizării (aplicarii) a acestora.

După cum sa menționat mai sus, aceste categorii de acte juridice internaționale, precum și standardele statelor străine, se referă la documentele de standardizare utilizate pe teritoriul Federației Ruse și pot fi incluse în lista documentelor de standardizare, drept urmare, în mod voluntar, respectarea cerințelor reglementării tehnice adoptate.Singura condiție de aplicare este necesitatea înregistrării lor în Fondul Federal de Informare al Reglementărilor și Standardelor Tehnice.

De asemenea, documentele din domeniul standardizării utilizate pe teritoriul Federației Ruse includtraduceri certificate corespunzător în limba rusăstandardele internaționale, regionale și standardele țărilor străine. Trebuie să fie și eleacceptat pentru înregistrare de către organismul național al Federației Ruse pentru standardizareși inclus în Fondul federal de informare al reglementărilor și standardelor tehnice.

Se pare că procedura de înregistrare a standardelor internaționale și străine și a seturilor de reguli stabilite de legislația rusă actuală nu permite evaluarea completă a conformității acestor acte cu interesele naționale ale Federației Ruse și ale sistemului juridic rus. În acest sens, ar fi recomandabil să se stabilească criterii suplimentare pentru evaluarea posibilității de a aplica standarde internaționale, interstatale, regionale, standarde ale statelor străine în Federația Rusă. Un interes deosebit este experiența statelor partenere ale Federației Ruse în Uniunea Vamală EurAsEC și, în primul rând, a Kazahstanului, unde condițiile necesare pentru aplicarea standardelor internaționale, regionale și a standardelor statelor străine ca standarde naționale sunt:

1) apartenența Republicii Kazahstan la organizații internaționale și regionale pentru standardizare, metrologie și acreditare;

2) disponibilitatea tratatelor internaționale ale Republicii Kazahstan privind cooperarea în domeniul standardizării;

3) existența unui acord între organismul autorizat de standardizare și o organizație internațională sau regională privind cooperarea în domeniul standardizării.

Se realizează aplicarea de către persoanele fizice și juridice ale Republicii Kazahstan a standardelor organizațiilor internaționale și regionale, din care Republica Kazahstan nu este membru, precum și a altor documente de reglementare privind standardizarea statelor străine. supuse legăturilor la standardele sau documentele normative specificate pentru standardizarea ţărilor străine în contracte sau documente de reglementare privind standardizarea Republicii Kazahstan .

Standardele și standardele internaționale, regionale și ale statelor străine care urmează să fie aplicate pe teritoriul Republicii Kazahstan nu trebuie să contravină cerințelor stabilite de reglementările tehnice în vigoare în Republica Kazahstan și standardele armonizate cu acestea, să nu fie inferioare standardelor naționale din termeni de calitate și trebuie convenite cu organele de stat în problemele de competența lor. Aplicarea standardelor organizațiilor statelor străine se realizează sub rezerva drepturilor de autor ale organizațiilor - deținători ai originalelor pentru utilizarea acestor documente.

În Federația Rusă, aplicarea standardelor internaționale, regionale și a standardelor statelor străine întâmpină mult mai puține obstacole, ceea ce nu corespunde întotdeauna intereselor naționale ale țării noastre.

În general, o analiză a prevederilor Legii nr. 184-FZ arată cănormele sale în domeniul standardizării sunt destul de universale. Cu toate acestea, se pune întrebarea cum ideile de mai sus, normele Legii federale „Cu privire la reglementarea tehnică” „se potrivesc” cu domeniul educației. Și întrebarea principală: standardizarea este într-adevăr o necesitate din cauza fenomenelor obiective din sfera educațională? Sau este doar o altă modă care complică munca deja grea, fără rezultate palpabile.

Răspunzând la aceste întrebări, să ne întoarcem la două acte cheie care reglementează relațiile sociale care apar în domeniul educației în legătură cu realizarea dreptului la educație, asigurarea garanțiilor de stat ale drepturilor și libertăților omului în domeniul educației și crearea a condițiilor pentru realizarea dreptului la educație - actuala Lege a Federației Ruse din 10 iulie 1992 nr. 3266-1 „Cu privire la educație” și Legea federală din 29 decembrie 2012 nr. 273-FZ „Cu privire la educație în Federația Rusă” (în continuare - Legea nr. 273-FZ).

2. Standarde și alte documente în domeniul standardizării în domeniul educației

Sistemul de învățământ este subiectul de activitate al unui număr mare de discipline (profesori, studenți, absolvenți, organizatori ai procesului de învățământ, tot felul de manageri educaționali etc.), și, prin urmare, din punct de vedere al cerinței de consistență, acest obiect poate fi standardizat. Deoarece participanți diferiți la acest obiect de sistem, ar trebui introduse reguli uniforme pentru aceștia. Aceste reguli trebuie respectate pe cât posibil și doar respectarea strictă a regulilor vă permite să dezvoltați în mod eficient subiectul de activitate - sistemul de învățământ.

Cercetătorii împart standardele din sistemul de învățământ în două categorii - educaționale și tehnologice.

Prima categorie include standardele referitoare la conținutul educației și calitatea acesteia, în special standardele educaționale ale statului federal, prin care Legea nr. de educație” și standarde educaționale, care sunt „un set de cerințe obligatorii pentru învățământul superior în specialități și domenii de formare, aprobate de organizațiile educaționale ale învățământului superior, anumite acte legislative considerate sau un decret al președintelui Federației Ruse.

De menționat că standardizarea în domeniul educației și standardele învățământului în sine ar trebui să servească obiectivelor politicii de stat în domeniul educației, printre care prioritate este calitatea și accesibilitatea educației și asigurarea unității spațiului educațional. pe teritoriul Federației Ruse. Standardele de educație ar trebui să oferevariabilitatea conținutului programelor educaționale ale nivelului de învățământ corespunzător, posibilitatea formării unor programe educaționale de diferite niveluri de complexitate și focalizare, ținând cont de nevoile și abilitățile educaționale ale elevilor.

A doua categorie de standarde în domeniul educației, în opinia noastră, ar fi mai potrivit să o numim nu tehnologice, ci furnizoare, întrucât stabilesc cerințe.la hardware, software sau alt suport tehnic al sistemului de învățământ.

Deci, de exemplu, obiectivele prioritare ale politicii de stat în domeniul educației în stadiul actual sunt calitatea și accesibilitatea acesteia, totuși, ideile moderne despre calitatea și accesibilitatea educației au propriile caracteristici asociate cu acele schimbări în economie, sfera, viața spirituală și teoria educației care au avut loc în Rusia la sfârșitul secolului XX - începutul secolului XXI. Reflectând aceste caracteristici, Legea nr. 273-FZ a introdus reguli separate care reglementează:

Sistemul credit-modular de organizare a procesului de învățământ și sistemul de credite;

Interacțiunea în rețea în implementarea programelor educaționale, inclusiv a mecanismului de compensare a rezultatelor stăpânirii anumitor părți ale programului educațional în organizații terțe;

Utilizarea tehnologiilor de învățare la distanță în procesul educațional;

Instruire în programe educaționale integrate;

Resurse educaționale și informaționale în procesul educațional etc.

Este evident că implementarea acestor norme în viață presupune existența unui standard care să stea la baza procesului de creare a sistemelor tehnologice educaționale adecvate condițiilor de aplicare a acestora.

Dezvoltarea arhitecturii sistemelor tehnologice în educație face posibilă vizualizarea diferitelor modele de organizare a educației, sistemelor, subsistemelor și înțelegerea interacțiunii acestora în procesul de implementare a principalelor funcții. Utilizarea arhitecturii sistemelor tehnologice în educație este convenabilă pentru analiza și compararea acestora. Standardizarea în domeniul arhitecturii sistemelor tehnologice educaționale va determina protocoalele și metodele de cooperare între părțile interesate.

Dintre standardele „furnitoare” incluse în sistemul de învățământ, putem aminti standardul adoptat de Organizația Internațională de Standardizare ISO 29990:2010 „Servicii educaționale în domeniul educației și formării non-formale. Cerințe de bază pentru organizațiile care furnizează servicii. Acest standard internațional stabilește formele procesului de învățământ, precum și cerințele pentru sistemul de management al unei instituții de învățământ și are ca scop crearea unui model general de activități profesionale de înaltă calitate și eficiente desfășurate de organizațiile care prestează servicii în domeniul educatie non-formala.

Un proiect de standard ISO este în curs de dezvoltare/ CD 29991 „Servicii educaționale în domeniul educației și formării non-formale. Cerințe speciale pentru organizațiile care prestează servicii în domeniul predării limbilor străine.

Un pas important spre aprofundarea procesului de standardizare a fost adoptarea de către UNESCO a Clasificării Internaționale Standard (MCKO - ISCED), menită să servească drept instrument pentru a facilita colectarea, compilarea și prezentarea statisticilor educaționale atât în ​​raport cu țările individuale, cât și la nivel internațional.

De menționat că nu doar standardele, ci și alte documente din domeniul standardizării și reglementării tehnice pot fi clasificate drept documente „suport” în sistemul de învățământ.

Pentru a da doar un exemplu: art. 32 din Legea Federației Ruse „Cu privire la educație” se referă la competența unei instituții de învățământ, printre altele, logistica și echipamentul procesului de învățământ, echiparea spațiilor în conformitate cu standardele și cerințele de stat și locale, efectuate. în limita resurselor financiare proprii. În același timp, funcționarii instituțiilor de învățământ sunt responsabili pentru crearea condițiilor necesare pentru studiul, munca și recreerea studenților, elevilor instituțiilor de învățământ, în conformitate cu legislația Federației Ruse și cu carta acestei instituții de învățământ.

Având în vedere că unul dintre principiile fundamentale ale politicii de stat și reglementării legale a relațiilor în domeniul educației a fost și rămâne prioritatea vieții și sănătății umane, aceste „norme și cerințe de stat” ar trebui să cuprindă nu numai cerințele standardelor de educație, ci și de asemenea, prevederile Legii federale din 30 decembrie 2009 nr. 384-FZ „Reglementări tehnice privind siguranța clădirilor și structurilor”, care stabilește cerințe de siguranță pentru orice clădiri, structuri și structuri, indiferent de scopul acestora. Acestea stabilesc cerințele minime:

1) siguranta mecanica;

2) securitatea la incendiu;

3) siguranța în procese și fenomene naturale periculoase și (sau) impacturi provocate de om;

4) sigur pentru sănătatea umană, condițiile de viață și șederea în clădiri și structuri;

5) siguranța utilizatorilor clădirilor și structurilor;

6) accesibilitatea clădirilor și structurilor pentru persoanele cu dizabilități și alte grupuri de populație cu mobilitate limitată;

7) eficiența energetică a clădirilor și structurilor;

8) un nivel sigur de impact al clădirilor și structurilor asupra mediului.

Nu mai puțin semnificative în ceea ce privește asigurarea priorității vieții și sănătății umane în implementarea activităților educaționale sunt cerințele reglementării tehnice „Cu privire la siguranța produselor destinate copiilor și adolescenților”. Cerințele reglementării tehnice specificate sunt stabilite în legătură cu produse precum:

Îmbrăcăminte, textile, piele și blană, tricotaje și textile gata confecţionate;

Încălțăminte și articole din piele;

Biciclete;

Editare de cărți și reviste, papetărie școlare.

Prezenta reglementare tehnică nu se aplică:

Produse concepute și fabricate pentru uz medical;

Produse pentru hrana pentru copii;

Produse de parfumerie si cosmetice;

Articole și echipamente sportive;

Materiale didactice, manuale, publicații educaționale electronice;

Jucării, jocuri de societate, tipărite;

Mobila;

Produse realizate la comanda.

Există două puncte cheie de remarcat aici.

1) S-a menționat deja mai devreme că reglementările tehnice stabilesc doar cerințe minime de siguranță și numai în legătură cu produse. În același timpcerințe pentru produsele care dăunează vieții sau sănătății cetățenilor, acumulate în timpul utilizării prelungite a acestor produse iar in functie de alti factori care nu permit determinarea gradului de risc acceptabil, nu pot fi stabiliti prin reglementari tehnice.

Cu toate acestea, o astfel de amenințare „întârziată” la adresa organelor de vedere, a sistemului musculo-scheletic și a sistemului cardiovascular al corpului elevului poate fi transmisă de diverse publicații educaționale. Prin urmare, cerințele pentru acestea sunt stabilite nu de reglementările tehnice, ci de Normele și Regulile Sanitare, care sunt clasificate de Guvernul Federației Ruse ca „acte normative ale autorităților executive federale care stabilesc cerințe obligatorii care nu au legătură cu domeniul de aplicare al reglementării tehnice”. Deci, de exemplu, cerințele de igienă pentru greutate, tipografie, calitatea tipăririi și materialele tipărite pentru publicațiile educaționale (manuale, materiale didactice, ateliere) pentru a asigura lizibilitatea acestora și ponderea publicațiilor care corespund capacităților funcționale ale corpului elevului sunt stabilit.SanPiN 2.4.7.1166-02 „Cerințe de igienă pentru publicațiile educaționale pentru învățământul profesional general și primar”, pus în aplicare prin Decretul medicului șef sanitar de stat al Federației Ruse din 20 noiembrie 2002 nr. 38;

2) reglementări tehnice„Cu privire la siguranța produselor destinate copiilor și adolescenților” nu este un act al legislației naționale a Federației Ruse, ci un act juridic al Uniunii Vamale EurAsEC, care a unit Rusia, Belarus și Kazahstan. A stabilit cerințe comune pentru toate cele trei state și este un act de acțiune directă pe teritoriul statelor aliate.

Această împrejurare este de o importanță deosebită dat fiind faptul că Legea nr. 273-FZ, spre deosebire de legislația actuală, printre principiile principale ale politicii de stat și reglementarea juridică a relațiilor în domeniul educației numește „crearea condițiilor favorabile pentru integrarea sistemului de învățământ al Federației Ruse cu sistemele de învățământ ale altor state pe o bază egală și reciproc avantajoasă.

În general, standardizarea educației poate fi atribuită uneia dintre cele mai semnificative tendințe în reforma sistemului educațional rus.

Figura 1. Fundamentele standardizării educației. Autor24 - schimb online de lucrări ale studenților

Necesitatea creării unui spațiu educațional unic în țară a obligat să recurgă la standardizarea învățământului. Astfel de activități permit rezolvarea unui număr de probleme, scopuri și obiective, inclusiv asigurarea deplină a unui nivel egal de educație pentru toți absolvenții instituțiilor de învățământ de stat.

Definiția 1

Standardizarea educației este dezvoltarea și utilizarea unui sistem de anumiți parametri și indicatori care sunt acceptați ca norme de stat ale procesului educațional și trebuie să reflecte idealul educațional social, precum și să țină cont de capacitățile unui anumit individ de a obtine asta.

Standarde educaționale de stat

În 1992, după adoptarea Legii federale „Cu privire la educație”, au fost formulate primele concepte ale standardului educațional de stat în Rusia.

Standardul Educațional de Stat al Învățământului Profesional Superior (GOS VPO) în conformitate cu legislația în vigoare este destinat:

• formarea unui spațiu educațional unic al țării, atunci când există o prevedere pentru libertatea de implementare a programelor interne de educație națională;
• efectuarea unei evaluări obiective a activităților sistemului instituțiilor de învățământ superior;
• îmbunătățirea calității de ansamblu a procesului educațional din țară;
• stabilirea şi recunoaşterea echivalenţei documentelor statelor străine.

Aceste componente sunt luate în considerare în formarea completă a unui profesor, avocat, economist și orice altă profesie.

Componenta federală

Ministerul Educației al Federației Ruse aprobă componenta federală (partea). De asemenea, autoritatea executivă formează cerințe care se referă la conținutul programului de învățământ, precum și la nivelul general de pregătire a profesorilor și studenților.

Componenta federală include:

• cerințe pentru implementarea programului educațional;
• cerințe pentru certificarea finală a absolvenților;
• stabilirea perioadei estimate de însuşire a programului în toate formele de învăţământ.

Componenta federală a standardului educațional de orice nivel include un grup de discipline profesionale generale, un grup de discipline matematice și generale în științe naturale, un grup de discipline generale umanitare și socio-economice, precum și un grup de discipline speciale.

Componentă naţional-regională

Observația 2

Componenta naţional-regională este concepută pentru a reflecta în conţinutul învăţământului anumite trăsături caracteristice şi trăsături naţional-regionale ale locului în care se desfăşoară procesul educaţional.

O astfel de componentă este aprobată direct de instituția de învățământ superior și conținutul ei este pe deplin luat în considerare în pregătirea specialiștilor din regiune. De obicei, în condițiile rusești, se obișnuiește să se utilizeze o schemă pentru introducerea componentelor federale și naționale-regionale în sistemul educațional, unde se acordă preferință primei componente în proporții de 65 până la 35.

O astfel de structură a standardului educațional de stat face posibilă rezolvarea sarcinii contradictorii din punct de vedere dialectic de menținere a unității spațiului educațional. Nu suprimă interesele și tradițiile instituțiilor de învățământ și ale altor școli științifice ale disciplinelor Federației Ruse.

Dezvoltarea standardelor educaționale de stat

Observația 3

Principala organizație științifică care coordonează elaborarea standardelor educaționale de stat (SES) este Centrul de Cercetare pentru Problemele Calității în Formarea Specialiștilor.

Organizează activități specifice pentru funcționarea învățământului profesional superior.

Peste 70 de asociații educaționale și metodologice, inclusiv câteva zeci de consilii cu recomandări metodologice, au participat la procesul de creare a SES VPO. În total, procesul de standardizare a fost gestionat de câteva mii de oameni. Au fost capabili să dezvolte CRP-ul în doar câțiva ani, care se schimbă periodic. Ministerul Educației al Federației Ruse aprobă toate modificările la standardele destinate învățământului profesional superior.

Până în 1996, au fost elaborate standarde de stat pentru domeniile de studiu sau programele de licență, pentru specialități și pentru programele de master. Sistemul GOS VPO include aproximativ 700 de standarde.

Elaborarea standardelor educaționale de stat s-a realizat în mai multe etape. În primul rând, s-au format programe educaționale pentru licență, în următoarea etapă au apărut standarde pentru programele educaționale pentru formarea specialiștilor. Apoi au fost prezentate aceleași standarde bazate pe GOS pentru maeștri.

În timpul dezvoltării SES, a luat naștere o decizie fundamentală care a întărit bazele fundamentale ale întregii educații. Aceasta însemna că fundamentul absolventului și viziunea sa asupra lumii ar forma nu numai cunoștințe științifice, ci și o combinație de cunoștințe fundamentale. Totalitatea unor astfel de cunoștințe poate deveni baza pentru formarea unei personalități versatile cu un bagaj profesional mare de cunoștințe.

Educația fundamentală este o combinație de:

• Stiintele Naturii;
• științe umaniste;
• științe socio-economice;
• disciplinele matematice.

Astfel, formarea personalității provine din cunoștințele de fizică, chimie, matematică, filozofie, psihologie, istorie, economie, cultură fizică și alte discipline de bază.

Volumul pregătirii fundamentale în științe naturale pentru specialitățile tehnice a crescut cu aproximativ 30%. Pentru majoritatea ariilor științelor umaniste a fost introdus pentru prima dată studiul disciplinelor de acest profil în învățământul superior.

După ceva timp, în timpul procesului educațional, a fost posibil să se identifice o serie de deficiențe ale unui astfel de sistem de învățământ și o serie de standarde și-au schimbat cerințele. Experții au remarcat că există un nivel insuficient de variație în blocul științelor umaniste și socio-economice. Nu s-a concentrat pe deplin pe viitoarea profesie a absolventului. A mai fost împrejurarea imposibilității cerințelor cuprinse în document și aplicate în procesul de control al cunoștințelor intermediare. Au fost exprimate probleme cu verificarea directă a nivelului de pregătire a absolvenților. Au fost relevate o serie de diferențe în conținutul programelor educaționale conexe. Au îngreunat organizarea rațională a procesului educațional în universitățile multidisciplinare. S-a relevat inconsecvența SES VPO cu standardele altor niveluri de educație și între ele.

Una dintre tendințele moderne în dezvoltarea conținutului educației este standardizarea acestuia, care este cauzată de două circumstanțe. În primul rând, necesitatea creării unui singur spațiu pedagogic în țară, datorită căruia să se asigure un singur nivel de educație generală. Standardizarea conținutului educației se datorează și sarcinii intrării Rusiei în sistemul culturii mondiale, care necesită luarea în considerare a tendințelor de dezvoltare a conținutului educației generale în practica educațională internațională.

Standardizare, care se referă la elaborarea și utilizarea standardelor, este o activitate necesară în mod obiectiv pentru eficientizarea practicii, stabilizarea acesteia în sisteme integrale care să răspundă nevoilor în schimbare istorică ale societății.

Sub standardul de educație este înțeles ca un sistem de parametri de bază acceptați ca normă de stat a educației, reflectând idealul social și ținând cont de posibilitățile unei persoane reale și ale sistemului de învățământ de a realiza acest ideal (V.S. Lednev).

Introducerea standardelor face posibilă excluderea spontaneităţii şi voluntarismului în elaborarea unui sistem de criterii pentru calitatea educaţiei pentru şcolari, creşterea obiectivităţii şi conţinutului informaţional al controlului şi unificarea evaluărilor. Obținerea de informații fiabile despre starea reală a lucrurilor din școală va crea condiții pentru luarea deciziilor de management informate la toate nivelurile de învățământ.

Standardele educaționale de stat permit îndeplinirea funcției de îmbunătățire a calității educației. Ele sunt concepute pentru a fixa volumul minim necesar al conținutului educației și a stabili limita inferioară acceptabilă a nivelului de educație. Înainte de introducerea lor, nu existau norme obligatorii la nivel național.

Diferențele standardelor de stat:

2004 (3 componente (federal, regional, școlar; modificări ale conținutului materiei (20% descărcare, subiecte noi, concepte noi de materii, elemente noi de conținut); orientarea personală, compozițiile cheie, natura educației bazată pe activități au fost declarate, dar nu implementat); 2010 (doar componenta federală; conținutul subiectului încetează să mai fie componenta centrală a standardului și este de natură variabilă; consolidarea funcției educaționale a educației (pentru munca extracurriculară 10 ore la fiecare clasă); organizarea unei a doua generații standard pentru rezultatul educației)

Componentele federale și naționale-regionale ale standardului educațional includ:

descrierea conținutului învățământului la fiecare dintre nivelurile sale, pe care statul îl asigură elevului în cuantumul necesarului de învățământ general;

cerințe pentru o astfel de pregătire minimă necesară pentru studenți în domeniul specificat de conținut;

Cantitatea maximă admisă de sarcină didactică pentru școlari pe an de studiu.

Obiective și rezultat educațional:

2004 (stăpânirea abilităților; aplicarea practică a cunoștințelor și abilităților; dezvoltarea cunoștințelor); Nou standard: (formarea subiectului și a metodelor universale de acțiune;) UUD (acțiuni educaționale universale) - capacitatea de a învăța, capacitatea elevului de autodezvoltare, autocontrol prin însuşirea conștientă și activă a experienței sociale;).

Procesul proiectat de tranziție la noi standarde: Etapa 1 - experiment federal (2077-2009); 14 regiuni pilot; extinderea experimentului (10% din școli). Etapa 2 - masivă și probabil simultană pentru clasele 1-4, trecere la noi standarde de la 1 septembrie 2011.

Noi funcții ale standardului educațional de stat federal din a doua generație:

1. Formarea identității civile;

2. Compatibilitatea și comparabilitatea dintre cele mai bune sisteme de învățământ rusești și cele străine;

3. Asigurarea umanizării educației, crearea unei noi culturi a mediului educațional al școlii, confortabilă și sănătoasă pentru elevi, profesori și manageri.

Cerințe pentru rezultatele însușirii principalelor programe educaționale:

Sfera intelectuală a unei persoane; - valoros - sfera etică; - sfera muncii umane; sfera comunicativă a unei persoane; sfera estetică a unei persoane; domeniul fizic al omului.

Un standard educațional este un nivel obligatoriu de cerințe pentru educația generală a absolvenților și conținutul, metodele și formele corespunzătoare acestor cerințe. 1 mijloc de antrenament si control. Sub aspect de fond, standardul unei școli de învățământ secundar general prevede:

Cunoașterea conceptelor de bază, de ex. aptitudini: a) să învețe ȘI reproduc conceptele de bază ale ramului de cunoaștere studiat; b) dați-le definiții; c) dezvăluie conținutul conceptului, al acestuia

volum; d) să stabilească legături interconceptuale cu cele de mai sus. mai jos, concepte adiacente; e) da o interpretare practică a conceptului;

Cunoașterea teoriilor, conceptelor, legilor și regularităților fundamentelor științei. istoria, metodologia, problemele și previziunile acesteia;

Capacitatea de a aplica în practică cunoștințele științifice La rezolvarea problemelor cognitive (teoretice) și practice atât într-o situație stabilă (standard), cât și într-o situație în schimbare (non-standard);

Să aibă judecăți proprii în domeniul teoriei și practicii acestui domeniu educațional;

Cunoașterea principalelor probleme ale societății (Rusia) și înțelegerea rolului cuiva în soluționarea lor: socială, politică, economică. de mediu, moral, industrial, managerial. naţionale, internaţionale, culturale, familiale etc.;

Deținerea tehnologiei autoeducației continue pe ramuri de cunoaștere, științe și tipuri de activitate.

Cele de mai sus constituie baza generală pentru standardizarea învăţământului din punct de vedere al nivelurilor, nivelurilor de învăţământ şi se concretizează pe domenii de învăţământ, discipline academice specifice. Desigur, în condițiile reformei educației, standardele educaționale sunt în continuă schimbare. Pe de o parte, ele ar trebui să corespundă tendințelor globale de îmbunătățire a educației și dezvoltării elevilor la diferite etape istorice ale dezvoltării sociale, pe de altă parte, nu ar trebui să-și piardă caracteristicile progresiste federale, cum ar fi, de exemplu, pentru școala noastră domestică. , problema prezentării conținutului cursurilor, îmbinând teoria și practica în studiul lor etc.

Experiență străină de standardizare educația arată că standardul ar trebui să aibă cerințele minime necesare și suficiente pentru nivelul de pregătire al absolvenților unei școli de învățământ general. Nivelul necesar al unor astfel de cerințe corespunde pregătirii minime în disciplinele curriculumului, fără de care continuarea independentă a educației, dezvoltarea culturii și a valorilor universale este imposibilă. Un nivel suficient de cerințe garantează atingerea standardului internațional și a obiectivelor pedagogice de dezvoltare a elevilor formulate în curriculum.

În cadrul nivelurilor federal și național-regional, standardul de educație include:

Descrierea conținutului învățământului la fiecare dintre nivelurile sale, pe care statul este obligat să le asigure elevului în cuantumul învățământului general necesar;

Cerințe pentru pregătirea minimă necesară a studenților în domeniul specificat de conținut;

Cantitatea maximă admisă de sarcină didactică pe an de studiu.

Introducerea standardelor educaționale ridică problema realizării garantate de către fiecare elev a unui anumit nivel predeterminat de pregătire de bază, permite fiecărui elev să studieze la cel mai înalt nivel posibil și formează motive pozitive pentru învățare.

În prezent, cerințele pentru nivelul de pregătire a absolvenților școlii de bază, iar în viitor se presupune că această legătură particulară, sistemul de învățământ general va fi lider în societatea noastră, din păcate, sunt concentrate doar pe nivelul minim, care nu constituie o bază suficientă pentru atingerea standardului internaţional.

Strategie - un plan general al oricărei activități, care acoperă o perioadă lungă de timp, nedetaliată, scopul este reglabil. Obiectivele strategiei: 1. Utilizarea eficientă a resurselor disponibile pentru atingerea scopului principal. 2. Implementarea în practică.

Strategia educației- a conectat toate componentele educației, care sunt mereu legate de realitatea culturală, socială și politică din fiecare țară.

Pozițiile strategice ale statului în domeniul educației:

1. Este necesară schimbarea statutului profesorului.

2. Statul ar trebui să ajute școala cu personal nou

3. Dezvoltarea gândirii creative a profesorului, a încrederii în sine, a abilităților acestora.

Scopul NSE (noile strategii educaționale)

Crearea unui curriculum centrat pe anumite grupuri de cursanți;

Selectați resursele;

Determinați activitatea proceselor prin care se realizează sarcinile de învățare.

În statul rus au loc schimbări politice, socioculturale, spirituale și economice epocale. Ele au determinat societatea să treacă treptat de la o fază relativ stabilă, previzibilă, la o fază de dezvoltare dinamică, imprevizibilă. A existat o schimbare în societate de la o anumită ideologie monopolistă la ideologii pluraliste nedefinite alese liber. Diferențierea socială, spirituală și economică a societății a crescut. Scopurile individuale ale vieții unei persoane au început să fie recunoscute de societate ca nu mai puțin semnificative decât obiectivele colective și sociale. Toate acestea nu au putut decât să afecteze politica educațională a țării, schimbările semnificative care au fost introduse în conținutul educației în ultimii ani ai școlii noastre.

Pentru a trece de la un model adaptativ-disciplinar de educație unificată la un model de educație variabilă orientat spre personalitate, programele „Creative Giftedness”, „Suport social și psihologic, educația și creșterea copiilor cu anomalii de dezvoltare”, „Serviciul social pentru ajutarea copiilor" sunt dezvoltate și implementate la școală. și tineret" și multe altele.

Școala noastră se deplasează cu succes pe calea de la un manual de monopol la manuale variabile, precum și de la mijloace de predare tehnice monofuncționale la mijloace multifuncționale și tehnologii informaționale. Se constată o schimbare treptată a mijloacelor didactice tehnice în ceea ce privește funcția și locul lor în procesul educațional, caracterizată printr-o trecere de la demonstrația vizuală la predare (computer), de la instrumente și manuale individuale la microlaboratoare. Acestea sunt schimbările în conținutul educației școlare care sunt caracteristice erei noastre - epoca transformării radicale a școlii rusești.

Alături de principiile și criteriile de selectare a conținutului învățământului general, standardul educațional de stat este acum un punct de referință de încredere în definiția sa. Standardizarea învățământului este cauzată, pe de o parte, de necesitatea creării unui spațiu educațional unic în țară, care să asigure un singur nivel de învățământ general pentru toți copiii care învață în diverse tipuri de instituții de învățământ, atât de stat, cât și municipale. privat non-statal, pe de altă parte, dorința Rusiei de a intra în sistemul culturii mondiale, care impune, în formarea învățământului general, să se țină seama de realizările în acest domeniu al practicii educaționale internaționale. În consecință, standardul educațional este un nivel obligatoriu de cerințe pentru învățământul general al absolvenților și conținutul, metodele, formele, mijloacele de pregătire și control corespunzătoare acestor cerințe. Standardul de educație este înțeles ca un sistem de parametri de bază acceptați ca normă de stat a educației, reflectând idealul social și ținând cont de posibilitățile unei persoane reale și ale sistemului de educație de a realiza acest ideal. În statul Standardul mediei generale arr-I disting 3 niveluri: 1) componenta federală: definește standardele care asigură unitatea spațiului ped al Rusiei, precum și integrarea individului în sistemul culturii mondiale. 2) componentă național-regională: conține standarde în domeniul limbii și literaturii materne, istoriei, geografiei, artei, pregătirii muncii etc. 3) componenta școlară: reflectă specificul și orientarea unei instituții separate arr-th. Funcţiile standardului arr-I: 1) funcţia de reglare socială. trecerea de la o școală unitară la o varietate de sisteme educaționale. 2) funcţia de umanizare arr. conectat cu afirmația cu ajutorul standardelor esenței sale de dezvoltare a personalității. 3) funcția de control. Asociat cu posibilitatea reorganizării sistemului de monitorizare și evaluare a calității rezultatelor învățării. 4) funcția de îmbunătățire a calității arr. Conceput pentru a fixa min. Cantitatea necesară de conținut în eșantion și setați limita inferioară permisă a nivelului eșantionului. Concluzie: Introducerea standardelor arr-x ne permite să rezolvăm problema realizării garantate de către fiecare elev al opr-th, un nivel prestabilit al culturii de bază a individului, contribuie la creșterea nivelului general de educație și, în consecință, o creștere a calității arr-I în ansamblu. Caracteristicile standardelor de stat ale învățământului general al generației I și II. Din 2009, standardele educaționale ale statului federal pentru învățământul general de a doua generație au fost introduse treptat. GEF - primele standarde de stat arr-th, care sunt înregistrate oficial. Înainte de aceasta, școala funcționa conform curriculum-ului de bază, nu existau standarde ca atare. Esența standardelor de a doua generație este exprimată în reorientarea sistemului de învățământ către noi abordări ale proiectării și evaluării rezultatelor educaționale. Ele se bazează pe procesul de dezvoltare a personalității elevului ca scop și sens al educației. Standardul primei generații (componenta federală a SES) a fost un „super program” pregătit profesional pentru toate disciplinele academice. Sarcina standardului de generație I este de a asigura reglementarea legală a conținutului și rezultatelor învățământului școlar. FC GOS a fost menit să contribuie la conservarea unui singur spațiu educațional în Rusia. Și în acest sens și-a îndeplinit misiunea. Acesta este motivul pentru valoarea și semnificația sa. GEF se concentrează pe oferirea de condiții pentru dezvoltarea personalității elevilor, stimulând astfel aspectele inovatoare ale activităților profesorilor. În prezent, importanța activității de inovare umană este în creștere. În aceste condiții, este necesară crearea unui sistem de învățământ inovator. Dezvoltatorii standardului educațional de stat federal și-au propus sarcina de a crea condiții în Rusia pentru formarea unui nou sistem educațional cu ajutorul unui nou standard educațional. Noutatea acestui sistem constă în faptul că, în timp ce implementează paradigma de activitate a educației, ar trebui să se concentreze pe formarea personalității elevilor. Astfel, vorbim despre diferite scopuri și obiective ale standardelor primei și celei de-a doua generații.

În componenta federală a SES au fost prezentate obiectivele studiului subiectului; un minim obligatoriu al conținutului principalelor programe educaționale la materie (la istorie, studii sociale etc.); cerințe pentru nivelul de pregătire a absolvenților în materie. Astfel, FC GOS a fixat cerințele pentru stăpânirea conținutului disciplinelor academice. În conformitate cu noua ediție a Legii Federației Ruse „Cu privire la educație”, standardul de a doua generație conține trei grupuri de cerințe: 1) cerințele pentru structura programelor de învățământ general de bază includ indicații privind componența programelor educaționale pentru general primar. , învățământul secundar de bază general și complet, o descriere a componentelor lor de bază, precum și cerințele privind raportul dintre partea obligatorie a programului de învățământ principal și partea formată de participanții la procesul de învățământ. 2) cerinţe pentru rezultatele însuşirii principalelor programe educaţionale Dacă în standardul anterior rezultatele educaţionale însemnau doar rezultate la materii, atunci noul standard are în vedere rezultatele personale care determină motivaţia, direcţia activităţii umane. Cerințele pentru rezultatele stăpânirii programelor de învățământ general de bază sunt o descriere a totalității competențelor unui absolvent al unei instituții de învățământ, determinate de nevoile personale, familiale, sociale și de stat. Formularea acestor cerințe cu împărțirea în subiecte, meta-subiecte și rezultate personale ale activității educaționale reflectă caracterul inovator al noului standard. 3) cerințe pentru condițiile de implementare a programelor educaționale de bază. Diferențele de standarde: În scopul învățării: 1) generare - asimilarea cunoștințelor, deprinderilor, abilităților 2) generarea - formarea activităților educaționale universale, aplicarea cunoștințelor în viață În conținutul educației: 1) orientarea către sarcini de viață de conținut educațional și subiect. În organizarea procesului de învăţământ: 1) activitatea educaţională a fost determinată spontan de către profesor. 2) crearea de programe educaționale individuale. În formele de educație: 1) principal - frontal 2) recunoașterea rolului decisiv al cooperării educaționale În cerințele pentru individ: 1) diligență, responsabilitate, disciplină, conștiinciozitate, educație, diligență. 2) flexibilitate; dinamism; personalitate adaptativă; toleranță (acceptare, înțelegere); creativitate; comunicare; competitivitatea; independenţă; capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma responsabilitatea pentru acestea. Dacă în 1966 educația era definită ca fiind procesul și rezultatul asimilării ZUN sistematizate (calitatea este asociată cu formarea ZUN,%), acum (din 1999) educația este definită ca un proces de socializare pedagogică organizată.