Criteriul adevărului în materialismul dialectic este. Filosofia clasică germană. O înțelegere completă și cuprinzătoare a subiectului

270. Convenționalismul înțelege adevărul ca...

Acordul oamenilor de știință de a alege cea mai convenabilă și mai ușor de utilizat teorie științifică

2) corespondența cunoștințelor cu realitatea obiectivă

3) non-contradicție, cunoaștere de auto-consecvență

4) cunoștințe utile unei persoane

271. Adepții consideră că tot ceea ce este util este adevărat.

pragmatism

2) Marxismul

3) existențialismul neotomismului

4) pragmatismul consideră adevărul...

272. Fapte evidente și de încredere corespondența cunoștințelor despre un obiect cu obiectul însuși

1) valabilitatea generală a reprezentărilor colective

Cunoștințe care conduc la acțiuni de succes

273. Conform poziției clasice, adevărul este o construcție teoretică care face posibilă obținerea succesului într-o situație dată.

1) ceea ce este recunoscut ca atare de majoritate

Conformitatea cunoștințelor cu realitatea obiectivă

274. Cunoaşterea finală a anumitor aspecte ale realităţii este

2) ipoteza

3) adevărul relativ

adevărul absolut

275. Principalul criteriu de adevăr pentru materialismul dialectic este...

1) experiențe senzoriale

2) construcții logice

Practică

4) dovezi de sine și fiabilitate

276. O exagerare a semnificaţiei adevărului absolut este

1) Gnosticism

2) agnosticism

Dogmatism

4) scepticism

277. Interpretarea materialistă dialectică modernă a adevărului presupune că

nu exista un adevar absolut

Adevărul este un proces

2) Adevărul este întotdeauna subiectiv,

Adevărul este indisolubil legat de activitatea senzorială obiect, de practică

4) în cunoaștere ar trebui să lupți pentru adevărul etern și absolut.

278. Denaturarea deliberată de către subiectul realității este interpretată ca..

Minciună.

2) explicație.

3) amăgire.

4) fantezie.

279. Cunoștințele neconfirmate în prezent prin practică sau insuficient fundamentate logic se numesc...

1) amăgire

2) De încredere

3) eronat

Ipotetic

280. Nu se aplică formelor de practică ca criteriu al adevărului...

1) ideologie

2) Producția publică

3) Activitate socio-politică

4) activitate științifică și experimentală

281. Opusul adevărului este....

2) îndoială

Iluzie

282. Adevărurile relative și absolute sunt...

1) doar niveluri diferite, sau forme, de adevăr, concepte identice

2) forme ale adevărului subiectiv

momentele care se exclud reciproc ale procesului de cunoaştere

283. Fiecare adevăr relativ...

Conține o fracțiune din absolut

2) este un obstacol în calea adevărului absolut

3) identic cu adevărul absolut

4) nu are nimic de-a face cu absolutul

284. Atât adevărul relativ cât și cel absolut.

O înțelegere completă și cuprinzătoare a subiectului

2) sunt obiective

3) poate fi revizuită în timp

4) sunt subiective

285. Dependența cunoștințelor de condiții, loc și timp este exprimată în conceptul...

1) absolutitatea „falsitatea”

2) concreteţea»abstractie»

286. Susținând că adevărul este revelația forțelor esențiale ale materiei însăși, mișcarea ei de sine, filozoful ia poziția...

1) Idealism obiectiv

2) materialism

3) Idealism subiectiv

4) pragmatism

287. Următoarele judecăți nu sunt de acord cu punctul de vedere al materialismului dialectic în definiția adevărului

Adevărul este cunoaștere confirmată de mituri

2) adevărul este o astfel de cunoaștere, ghidată de care creăm opere de artă

Adevărul este ceea ce descrie simplu și economic fluxul experienței umane.

4) adevărul este o astfel de cunoaștere, ghidată de care atingem scopul.

288. Din punct de vedere dialectic

1) adevărul este unitatea obiectivului și subiectivului

2) Există adevăruri absolute universale

3) adevărul este întotdeauna relativ

Adevărul este unitate

5) relativă și absolută

6) adevărul este absolut, iar eroarea este relativă

289. Motivele obiective ale apariţiei erorilor în ştiinţă includ

1) incapacitatea de a ajunge la adevăr

2) Greșeli ale oamenilor de știință individuali

3) multidimensionalitatea obiectului de cunoaștere

Procesul de căutare a adevărului asociat cu nominalizarea

Ipoteze și ipoteze

6) imperfecțiunea metodelor de cunoaștere

Caracteristicile cunoștințelor științifice

290. Nu se aplică funcţiilor ştiinţei

1) estetic

2) Explicativ

3) cognitive

4) Predictiv

291. Informațiile difuzate de antropologie, parapsihologie, ufologie se referă la așa-numitele cunoștințe.

1) științific

2) cvasiștiințific

3) paraștiințific

4) pre-științific

Cunoașterea pseudo-științifică se numește în filosofie

1) protocunoaștere, care în viitor va deveni știință, cunoaștere care speculează totalitatea teoriilor populare

Cunoștințe obținute ca urmare a unei abateri de la normele acceptate ale procesului cognitiv

3) cunoștințe care nu îndeplinesc criteriile de caracter științific, dar au găsit sprijinul autorităților

292. Arta în orice fel de producție era numită în antichitate

1) gândire

tehnică

3) Experiența religioasă

293. Nu se aplică esenței revoluției științifice.

1) crearea de noi programe de cercetare

2) construirea de noi concepte teoretice

Studiul istoriei subiectului

294. Cunoașterea științifică este considerată cea mai înaltă valoare culturală...

1) voluntarism

științismul

3) nihilism

4) antiștiințific

295. Progresul științific și tehnologic contribuie la creșterea nihilismului etic, crede el. .

1) dogmatism

2) liberalism

antiscientism

4) științismul

296. Știința acționează ca

1) forme de cultură care pot explica orice

Activitate spirituală și practică a vizat înțelegerea esenței legilor lumii obiective

3) un set de vederi asupra lumii și a locului unei persoane în lume

Corpul de cunoștințe acumulat de om

297. Trăsăturile distinctive ale cunoștințelor științifice sunt: ​​sistematizarea, dovezile și, de asemenea, ..,

Verificabilitate

2) eternitatea

3) adevărul

4) caracter personal

298. Diferența formală dintre activitatea științifică și activitatea neștiințifică este prezența următoarelor componente:

1) seriozitatea intenției omului de știință

2) institut de cercetare

3) înregistrarea corectă a faptelor

În procesul de cunoaștere, cunoștințele nu sunt doar obținute, ci și evaluate. Cunoștințele pot fi evaluate din diferite puncte de vedere: utilitate, importanță, aplicabilitate etc. Locul principal îl ocupă aici evaluarea cunoștințelor din punctul de vedere al acesteia. adevăr sau fals. Întrebarea adevărului este întrebarea centrală a teoriei cunoașterii. Hegel a scris: „Adevărul este un cuvânt mare și o faptă și mai mare. Dacă spiritul și sufletul unei persoane sunt încă sănătoase, atunci la sunetul acestui cuvânt, pieptul lui ar trebui să se ridice mai sus.

Cuvântul „adevăr” are multe semnificații. Să luăm întrebarea că, conform doctrinei creștine, Pilat l-a adresat lui Hristos: „Ce este adevărul?”. Într-adevăr, aici se pot vedea două întrebări diferite: 1) ce înseamnă conceptul de adevăr în general și 2) care dintre cele mai multe învățături este adevărată? Filosofia este interesată în principal de prima întrebare, în timp ce a doua este de obicei pusă într-un domeniu special de cunoaștere.

În filozofie, conceptul de adevăr, de regulă, se referă la cunoștințe, judecăți, concepte. Dar înțelegerea adevărului este diferită în direcții filozofice diferite.

În idealismul obiectivși religie, adevărul este înțeles ca unele idee în afara omului. Religia vorbește despre adevărul revelației. Acestea sunt un fel de gânduri, instrucțiuni, standarde de comportament uman, care provin de la o zeitate. Un lucru poate fi numit adevărat și dacă corespunde unei idei. Un prieten adevărat este cel care corespunde conceptului de prieten (Hegel).

Idealism subiectiv conectează adevărul cu proprietățile și structura conștiinței umane, interpretând adevărul ca „economia gândirii”, consistența cunoașterii, procesul de gândire care duce la rezultate utile etc.

În materialism conceptul de adevăr nu se referă la niciun lucru, fenomen al lumii obiective, ci la cunoașterea acestor obiecte, fenomene. Bazele înțelegerii materialiste a adevărului au fost puse de Aristotel; considerând adevărul nu ca o proprietate a lucrurilor, ci ca o proprietate a reprezentărilor și judecăților, el a definit adevărul anumitor judecăți ca fiind corespondența lor cu realitatea. Acest punct de vedere este numit teoria clasică a adevărului. A fost împărtășită de mulți filozofi (în filosofia timpurilor moderne - Holbach, Feuerbach, Marx etc.).

Lenin numește adevărul obiectiv „conținutul cunoașterii care nu depinde de subiect, adică nu depinde nici de om, nici de umanitate”. Cum cunoașterea adevărul se manifestă într-o formă subiectivă, este formulat de o persoană, dar conceptul de adevăr caracterizează cunoașterea nu din punctul de vedere al forma subiectiva, ci în ceea ce priveşte conţinutul lor obiectiv. Iar conținutul adevărului este determinat nu de voințele subiective ale oamenilor, ci de acele proprietăți și relații ale lumii obiective care se reflectă în cunoaștere. adevăr obiectiv este conţinutul cunoaşterii umane care corespunde lumii obiective.

Adevărul obiectiv este independent de om și de omenire în sensul că nu depinde de arbitrariul oamenilor, de dorințele și motivele subiective ale acestora. Afirmațiile false nu corespund realității deoarece depind de arbitrarul celui care le-a inventat și le distribuie. Întrucât o persoană nu își dictează afirmațiile lumii obiective, ci, dimpotrivă, judecățile sale, își extrage conținutul judecăților sale din lumea obiectivă, el exprimă adevărul.

Apropo de fals, trebuie să distingem minciuni deliberateȘi iluzie. Prima apare atunci când o persoană realizează că afirmația sa nu corespunde realității, ci o afirmă ca adevărată; cel greșit acceptă falsul drept adevărat. Atât minciuna deliberată, cât și amăgirea sunt similare prin aceea că nu corespund obiectelor.

Cunoașterea poate corespunde obiectului reflectat în ea cu diferite grade de completitudine și acuratețe. Deși cu fiecare generație umanitatea reflectă mai profund și mai pe deplin lumea materială și ea însăși, totuși, nu are sens să vorbim despre „desăvârșirea” cunoașterii. Cunoașterea umană în fiecare moment este limitată, reflectă aproximativ corect realitatea. Această limitare se datorează nivelului de dezvoltare a practicii. cunoaşterea oamenilor, care practic reflectă în mod adecvat lumea și în procesul de dezvoltare a practicii, se precizează, aprofundat, concretizat, numit adevăr relativ. Pe de altă parte, cunoașterea adevărată conține întotdeauna elemente de cunoaștere exactă, absolut corectă, care se numește de obicei adevăr absolut. adevărul absolut sunt rezultatele cunoașterii aspectelor individuale ale obiectelor studiate (de exemplu, sub forma unei declarații de fapte: „Corpurile constau din atomi”, „Latura unui triunghi este mai mică decât suma celorlalte două laturi” , etc.), apoi conținutul cunoștințelor care se păstrează în procesul de cunoaștere ulterioară. Adevărul absolut este înțeles și în sensul cunoașterii complete a lumii (care de fapt nu este niciodată atinsă).

Adevărat este un proces care trece de la cunoștințe mai puțin precise și complete la cunoștințe mai exacte și complete. Acest proces - mişcare către adevărul absolut prin cele relative. Elemente de cunoaștere exactă sunt prezente în fiecare adevăr relativ. Pe calea mișcării către adevărul obiectiv, adevărul coexistă cu amăgirea, iluzia, fantezia; cunoștințe relativ schimbătoare, aproximative - cu stabilite, exacte, absolute.

Nu ar trebui să credem că adevărul obiectiv, relativ și absolut sunt adevăruri existente separat. Adevărul este unul. Fiecare adevăr obiectiv conține atât un moment relativ, cât și un moment absolut. Cunoștințele noastre sunt atât relative, cât și absolute.

La caracteristica adevărului este necesar să se adauge un semn al concretității adevărului. Fiecare idee, fiecare teorie trebuie luată în considerare în anumite condiții, într-un anumit domeniu, într-o anumită limbă, într-un anumit context. Nu există adevăr abstract, adevărul este întotdeauna concret. Luați, de exemplu, concepția atomistă a trecutului. Practic conține adevărul: corpurile materiale sunt într-adevăr formate din atomi, iar atomii sunt indivizibili. Dacă totuși nu indicăm că vorbim despre anumite condiții, presupunem că atomii sunt întotdeauna indivizibili, atunci vom greși, vom încălca principiul concretității adevărului.

Înțelegerea dialectică a adevărului necesită respingerea stilului dogmatic, metafizic de gândire, care absolutizează cunoscutul. Nu se poate presupune că există unele idei care nu se schimbă o dată pentru totdeauna, teorii care sunt potrivite în orice moment, în toate cazurile vieții. Cu toate acestea, dialectica este împotriva relativismului, care, opunându-se absolutului în adevăr, ajunge în cele din urmă la negarea adevărului obiectiv în general, declarând orice adevăr condiționat, declarând orice judecăți la fel de acceptabile. De aici calea către scepticism și agnosticism.

Pentru a stabili adevărul cunoașterii, trebuie să utilizați un anumit criteriu al adevărului, o modalitate de a testa și justifica cunoștințele. Pe măsură ce filosofia s-a dezvoltat, au fost propuse o serie de criterii pentru adevăr.

Descartes a propus claritatea și dovezile drept criteriu al adevărului. Dacă ceva este înțeles clar și evident, atunci este adevărat. Astfel, 2 + 2=4 este atât de clar și evident încât nimeni nu va nega că este adevărat. O serie de filozofi văd criteriul adevărului în valabilitate generală. Din punctul de vedere al acestui criteriu, adevărul este ceea ce toți oamenii (sau marea majoritate) sunt de acord, ceea ce este general valabil. Mach a propus „economia gândirii” ca criteriu al adevărului. Ceea ce este simplu, ce este economic, este adevărat. Pragmatismul a propus următorul criteriu: adevărat este ceea ce este util, benefică oamenilor. Ca criteriu de adevăr s-a propus coerența internă a gândurilor, valoarea lor etc.. Este ușor de observat că toate astfel de criterii suferă. subiectivism.

Filosofia dialectico-materialistă nu neagă importanța clarității gândurilor, a coerenței lor etc., dar nu pot fi recunoscute ca criterii fundamentale ale adevărului. Trebuie să găsești criteriu obiectiv.Și așa este practică.

Întregul proces de învățare se bazează pe practică, începe și se termină cu ea. Cunoașterea nu este obținută pentru a întinde greutatea moartă. Cunoașterea este adusă la viață, obiectivată. Desigur, nu orice idee poate fi „obiectivă”, ci doar una adevărată. Practica este criteriul adevărului, deoarece în activitatea materială gândul despre obiect și acțiunea asupra acestuia sunt legate și corelate.

Practica ca criteriu al adevărului este contradictorie: este atât absolută, cât și relativă. Absolutitatea practicii ca criteriu al adevărului constă în faptul că practica este cea care oferă un test decisiv al adevărului cunoașterii, iar în spatele acestui test nu există un alt test. În același timp, practica este relativă, deoarece dovedește adevărul cunoștințelor pentru o anumită materie, pentru anumite condiții și cu un anumit grad de acuratețe. Practica evoluează istoric și este limitată în orice moment. Dar cu toată relativitatea practicii, dacă într-un anumit stadiu al dezvoltării cunoașterii a confirmat o idee, atunci ea conține un adevăr obiectiv. Chiar dacă acest punct de vedere este revizuit ulterior, sâmburele de adevăr conținut în ea rămâne.

Adevărul este conținutul cunoașterii care reflectă în mod adecvat realitatea; adecvarea reflexiei este verificată prin practică.

Scopul imediat cunoașterea este înțelegerea adevărului, dar întrucât procesul de cunoaștere este un proces complex de abordare a unei imagini în gândire de un obiect,

atât înţelegerea dialectico-materialistă a adevărului

Includem mai multe aspecte ale luării în considerare. Mai exact, adevărul ar trebui privit ca un cert sistem epistemologic. Teoria adevărului apare ca un sistem de categorii interdependente. Cel mai important concept al teoriei adevărului este „obiectivitatea adevărului”. Aceasta este înțeleasă ca condiționalitatea conținutului cunoașterii de către subiectul cunoașterii. adevăr obiectiv ei numesc un astfel de conținut al cunoașterii care nu depinde de subiectul cunoaștere („omul și umanitatea”). De exemplu, afirmația „Pământul se rotește pe axa sa”.

Obiectivitatea adevărului este proprietatea cea mai esențială a adevărului. Cunoașterea este semnificativă (valoroasă) doar atunci când conține conținut obiectiv. V.G. Belinsky a scris: „Persuasiunea ar trebui să fie scumpă doar pentru că este adevărată și deloc pentru că este a noastră”. Cu toate acestea, subliniind obiectivitatea adevărului, nu trebuie uitat că, ca modalitate de a stăpâni realitatea de către o persoană adevărul este subiectiv.

Doctrina dialectico-materialistă a adevărului diferă în mod esenţial de formularea acestei întrebări nu numai de către idealişti, ci şi de către materialiştii premarxieni, care nu au înţeles dialectica cunoaşterii. După recunoașterea adevărului obiectiv, apare o nouă întrebare: pot ideile umane să exprime adevărul obiectiv deodată, în întregime, absolut, sau doar aproximativ, relativ? Hegel a scris: „Adevărul nu este o monedă bătută, care

poate fi dat gata făcut și sub aceeași formă ascuns într-un buzunar ”(Hegel G. Soch. - M .; L., 1929-1937. T. 4. P. 20).

Înțelegerea cunoștințelor veridice - pe plan intern proces controversat asociată cu depășirea constantă a iluziilor. Cunoașterea este un proces de mișcare de la cunoștințe limitate, aproximative, la cunoștințe din ce în ce mai profunde și mai generale.

schuschy. Despre diferente grade de completitudine a reflexiei inerente diferitelor etape ale formării și dezvoltării cunoașterii, se bazează distincția dintre adevăruri relative și absolute, precum și înțelegerea cunoașterii ca o mișcare dialectică de la adevăruri relative la adevărul absolut ca reproducere cea mai completă și exactă a lumii.

Adevărul relativ este o coincidență aproximativă a cunoașterii cu un obiect. Relativitatea adevărului se datorează următorilor factori: (1) subiectivitatea formelor de reflecție (acte ale psihicului uman); (2) natura aproximativă (limitată) a tuturor cunoștințelor; (3) zonă limitată de reflecție în acte specifice de cunoaștere;

(4) influența asupra reflectării ideologiei; (5) dependența adevărului judecăților de tipul și structura limbajului teoriei;

(6) nivel limitat de practică. Un exemplu de adevăr relativ este afirmația „Suma unghiurilor interioare ale unui triunghi este 180˚”, deoarece este adevărată numai în geometria euclidiană.

adevărul absolut caracterizează cunoștințele în ceea ce privește stabilitatea, completitudinea și irefutabilitatea lor. În epistemologia dialectic-materialistă, termenul „adevăr absolut” este folosit în trei simțuri diferite: (1) ca cunoaștere completă și exhaustivă a tot ceea ce a fost, este și va fi; (2) conținutul obiectiv al cunoștințelor ca parte a cunoștințelor relative; (3) așa-numitele adevăruri „eterne”, adică adevărurile unui anumit fapt. De exemplu, „Napoleon a murit la 5 mai 1821”, „Belinsky - la 26 mai 1848”.

Unitatea dintre teorie și practică, cunoaștere și activitate își găsește expresie în principiul concretității adevărului. Concretitatea adevărului- aceasta este o proprietate a adevărului, bazată pe completitudinea reflecției și luând în considerare condițiile specifice existenței și cunoașterii unui obiect în legătură cu nevoile practice.

3. Practica ca criteriu al adevărului

ÎN materialist dialectic epistemologia societăţii

practica militaro-istoric acţionează ca un criteriu al adevărului

noi pentru că, ca activitate materială a oamenilor, are demnitatea realității imediate. Practica conectează și corelează obiectul și acțiunea care este efectuată în conformitate cu gândul la acesta. În practică se manifestă realitatea și puterea gândirii noastre. Nu este o coincidență faptul că Karl Marx a remarcat: „Întrebarea dacă gândirea umană are adevăr obiectiv nu este deloc o chestiune de teorie, ci o întrebare practică” (Marx K., Engels F. Soch. Ed. 2 T. 3. S. 1). Friedrich Engels este și mai convingător: „... putem dovedi corectitudinea înțelegerii noastre a unui fenomen natural dat producându-l noi înșine, numindu-l din condițiile sale, forțându-l să servească și obiectivelor noastre...” (Marx K. ., Engels F. Soch. Ed. a II-a T. 21. S. 284). Practica este atât un criteriu absolut (în sensul de a fi fundamental), cât și un criteriu relativ al adevărului. Ca criteriu de bază al adevărului, practica ne permite să luptăm împotriva idealism și agnosticism. Practica este un criteriu relativ, deoarece are un caracter istoric concret. Și asta nu permite cunoștințelor noastre să se transforme într-un „absolut”. Practica în acest caz este îndreptată împotriva dogmatismului. În același timp, atunci când cunoașterea (teoria) diverge de la

practică, trebuie să fii critic nu numai cu cunoștințele,

dar și să exerseze.

Practica nu este doar un anumit criteriu al adevărului, ci și criteriul certitudinii cunoaștere și cunoaștere. Ea este cea care le dă certitudine. Corelarea conceptelor, cunoașterea cu practica le umple de conținut concret și stabilește limitele contabilității în principiu ale legăturii infinite a unui obiect cognoscibil cu alte obiecte. Iar în limitele stabilite de practică (nivelul dezvoltării acesteia, nevoi practice și sarcini), corespondența cunoștințelor cu realitatea devine destul de definită și poate fi exhaustivă în acest sens. În caz contrar, vom rămâne pe poziții relativism absolutși nu vom putea rezolva nici măcar o simplă sarcină cognitivă a vieții de zi cu zi precum gluma „Cât lemn de foc ai nevoie pentru iarnă?”. Sensul filozofic al acestei glume este ușor de surprins din conținutul ei. Un tânăr, un oraș din fire, s-a mutat la țară și a decis să verifice cu prietenul său din mediul rural: cât lemn de foc este nevoie pentru iarnă? Prietenul nu avea doar experiență lumească a vieții satului, ci și umor, așa că a răspuns la întrebare cu o întrebare:

- Depinde ce fel de colibă? City a explicat ce. Primul a întrebat din nou:

- Depinde de cate cuptoare? Al doilea a răspuns cât de mult. A venit din nou întrebarea:

- Depinde ce fel de lemn de foc?

- Mesteacăn, - a spus orașul.

- Depinde ce fel de iarnă este? – argumentă săteanul.

Și dialogul a continuat. Și ar putea continua pentru totdeauna.

Adevărul este corespondența ideilor sau a afirmațiilor cu starea reală a lucrurilor, adică corespondența cunoștințelor noastre cu realitatea. Realitatea în această definiție este înțeleasă foarte larg:

• a) realitatea obiectivă (lumea exterioară);
• b) realitatea subiectivă (lumea spirituală interioară);

Conform conceptului clasic, adevărul este cunoașterea corespunzătoare realității. Din punctul de vedere al acestei abordări, principala proprietate a adevărului este obiectivitatea - independența față de o persoană. De exemplu, Aristotel a definit adevărul ca fiind corespondența cunoștințelor cu obiectele (teoria corespondenței).

Conform teoriei coerente, adevărul este cunoaștere în concordanță cu teoriile existente (Hegel).

Din punctul de vedere al pragmatismului, adevărul este cunoașterea care duce la acțiuni de succes. Criteriul adevărului este utilitatea, eficiența (C. Pierce, W. James, D. Dewey).

Potrivit convenționalismului, adevărul este rezultatul unui acord între oamenii de știință de a alege cea mai convenabilă și mai ușor de utilizat teorie științifică (A. Poincaré).

Conceptul dialectic-materialist de adevăr completează și dezvoltă conceptul clasic. Include idei despre adevărul obiectiv, adevărul absolut și relativ, caracterul concret al adevărului.

Adevărul obiectiv este conținutul cunoștințelor noastre care nu depinde de voința și conștiința oamenilor și care reflectă în mod adecvat obiectele și fenomenele realității.

Adevărul obiectiv include adevărul absolut și adevărul relativ.

Adevărul absolut este 1) cunoaștere completă, exhaustivă despre lume; 2) elemente de cunoaștere care nu sunt supuse modificării și perfecționării în viitor.

Adevăr relativ - 1) cunoștințe incomplete, nu exhaustive despre lume, 2) elemente de cunoaștere care vor fi în continuare rafinate și dezvoltate.

Concepția clasică despre adevăr a întâmpinat dificultăți considerabile.

Prima dificultate este legată de conceptul de realitate. Pentru a putea compara cunoștințele cu realitatea, trebuie să fim siguri de autenticitatea acesteia. Dar pur și simplu nu există nicio certitudine, pentru că ne comparăm cunoștințele nu cu realitatea în sine, ci cu percepția noastră despre ea. Percepțiile noastre, imaginile formate nu pot fi independente de abilitățile noastre cognitive. Cercul este închis.

A doua dificultate este legată de necesitatea clarificării însuși conceptului de „corespondență”. Căci relația dintre gândire și realitate nu este o simplă corespondență. Un gând, o imagine nu este o copie a realității, ci o formațiune ideală complexă care are o structură pe mai multe niveluri. În realitate, comparăm cunoștințele cu faptele, dar faptele în sine sunt exprimate și în declarații. Prin urmare, stabilim doar corespondența unor afirmații cu altele.

A treia dificultate este cauzată de probleme de conformitate ca atare. Dar afirmații precum „totul are un motiv”, „energia nu este distrusă”? De ce fel de obiecte sau fapte specifice pot fi legate aceste afirmații, dacă se aplică la tot ce este în lume?

A patra dificultate este legată de existența pluralismului adevărurilor. De exemplu, o persoană studiază științele: biologie, medicină, antropologie, sociologie, economie, etică etc. Fiecare dintre ele oferă propriile cunoștințe despre o persoană, care nu pot fi combinate într-un întreg sau preferate una altuia.

Dificultăţile conceptului clasic sunt şi mai evidente pe fondul paradoxurilor logice găsite în el. De exemplu, paradoxul mincinosului. Dacă un mincinos pretinde despre sine: „Mint”, atunci el descrie comportamentul său nesincer. În același timp, afirmația lui este de încredere, deci adevărată. Prin urmare, un mincinos este o persoană decentă pentru că spune adevărul.

Soluţie: Din punctul de vedere al materialismului dialectic, principalele forme de adevăr sunt absolute și relative. Adevărul absolut este înțeles ca cunoaștere completă, exhaustivă despre un obiect, care este considerată ca scop al cunoașterii. Realizările specifice ale științei sunt evaluate ca adevăruri relative - cunoaștere incompletă a subiectului.

8. „Adevărul este un acord”, au crezut reprezentanții...

9. Doctrina filozofică, conform căreia există cunoștințe obținute de o persoană înainte de experiență și independent de aceasta, se numește ...

10. Cunoașterea completă exhaustivă, care este identică cu subiectul său și nu poate fi infirmată odată cu dezvoltarea ulterioară a cunoștințelor, este înțeleasă ca _____________ adevăr.

11. Din punct de vedere al pragmatismului, principalul criteriu al adevărului este...

Soluţie:„Adevărul este cunoașterea care contribuie la autorealizarea creativă a individului”, credeau reprezentanții existențialismului. Realitatea existențială include valorile spirituale și vitale ale oamenilor, precum idealurile de bunătate, dreptate, frumusețe, sentimente de dragoste, prietenie, precum și lumea spirituală a omului.

13. Principalul criteriu al adevărului, din punctul de vedere al materialismului dialectic, este ...

Soluţie: Principalul criteriu al adevărului, din punctul de vedere al materialismului dialectic, este practica. Practica este înțeleasă ca o activitate intenționată, subiect-senzorială a unei persoane pentru a transforma sistemele materiale și pe sine.

14. Erigere deliberată a ideilor incorecte în mod deliberat în adevăr se numește...

15. Rezultatele științelor specifice, cunoștințele incomplete despre subiect sunt înțelese ca ____________ adevăr.

Soluţie: Rezultatele științelor specifice, cunoștințele incomplete despre subiect sunt înțelese ca adevăr relativ. Adevărul relativ este obiectiv în conținut și exclude eroarea și falsitatea. Astfel, mecanica clasică, înainte de apariția teoriei relativității, era considerată adevărată într-un anumit sens absolut. Ulterior s-a dovedit că nu mai poate fi considerat adevărat fără restricții.

Soluţie: Autorul lucrării „Adevăr și metodă” este H.-G. Gadamer este un filozof german, fondatorul hermeneuticii filozofice. Potrivit lui Gadamer, cunoașterea umană este „non-metodică”, mai mult, dezvoltarea științifică și teoretică a realității este doar una dintre opțiunile pentru relația omului cu lumea. Opera lui Gadamer, într-un anumit sens, continuă „reabilitarea” științelor umaniste („științele spiritului” datând din romantismul german), începută la sfârșitul secolului al XIX-lea de W. Dilthey.