flota britanică. Cele mai puternice șase flote din lume. Cel mai demn dintre adversarii vrednici

Cu mult înainte ca împăratul Petru să „taie o fereastră” în Marea Baltică și să pună bazele marinei ruse, „stăpâna mărilor” Anglia a condus valurile de pe tot globul timp de secole. Condițiile preliminare pentru aceasta au fost atât locația specială, insulară a Marii Britanii, cât și nevoia geopolitică de a lupta împotriva puterilor europene puternice - Spania, Franța, Portugalia.

start

Primele nave serioase ale Marii Britanii pot fi considerate trireme și direme ale Imperiului Roman, care a abordat problema construcțiilor navale la fel de serios ca orice altceva - navele sale cu vele și vâsle erau vârful tehnologiei din acea vreme. După plecarea romanilor și formarea multor regate diferite pe teritoriul insulelor britanice, navele britanicilor au pierdut semnificativ în toate componentele - tonaj, fabricabilitate și cantitate.

Impulsul pentru apariția unor nave mai avansate au fost raidurile scandinavelor - vikingii feroce pe drakkar-uri rapide și manevrabile au făcut raiduri devastatoare asupra bisericilor și orașelor de pe coastă. Construirea unei flote mari de patrulare a permis britanicilor să reducă semnificativ pierderile din invazii.

Următoarea etapă în dezvoltarea marinei britanice a fost invazia lui William Cuceritorul și formarea unui stat unitar, Anglia. Din acel moment, merită să vorbim despre apariția flotei engleze.

Marina Regală Engleză

Istoria oficială a Marinei Regale a Angliei ar trebui să înceapă cu Henric al VII-lea, care a mărit flota britanică de la 5 la 30 de nave. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, britanicii nu au găsit lauri deosebiti pe mare, dar după victoria asupra „Armatei Invincibile” spaniole și o serie de alte victorii, situația cu despărțirea navală de navele amirale europene (Spania și Franța) a început să se stabilească.

Corsari și pirați - două fețe ale aceleiași monede

În istoria Marinei Britanice, o linie specială și controversată merită remarcată activitățile celebrilor corsari englezi, dintre care cei mai faimoși au fost Henry Morgan. În ciuda „activității sale principale” sincer prădătoare, primul dintre ei a fost numit cavaler și i-a învins pe spanioli, iar al doilea a adăugat un alt diamant coroanei engleze - arhipelagul Caraibe.

Marina Britanică

Istoria oficială a marinei britanice (există discrepanțe legate de prezența flotelor Angliei și Scoției înainte de 1707, când acestea au fost unite) începe la mijlocul secolului al XVII-lea. De atunci, britanicii au început să câștige din ce în ce mai puține înfrângeri în luptele navale, câștigând treptat gloria celei mai puternice puteri navale. Culmea superiorității engleze pe valuri cade în războaiele napoleoniene. Ele au devenit, de asemenea, un moment de glorie pentru navele cu pânze care ajunseseră la plafonul lor tehnologic până atunci.

Sfârșitul războaielor napoleoniene a ridicat Marina Regală a Marii Britanii pe piedestalul celei mai puternice flote din lume. În secolul al XIX-lea, britanicii au fost primii care au schimbat lemnul și pânzele pentru fier și abur. În ciuda faptului că marina britanică practic nu a participat la bătălii majore, a fost considerată foarte prestigioasă, iar atenția acordată menținerii puterii și pregătirii de luptă a forțelor navale era o prioritate. Seriozitatea atitudinii britanice în avantajul lor în oceane este evidențiată de faptul că doctrina nerostită prescrie menținerea următorului echilibru de putere: marina britanică trebuia să fie mai puternică decât oricare două marine la un loc.

Primul Război Mondial: Flota Mare vs Flota Mării Libere

Marina britanică în Primul Război Mondial nu s-a arătat la fel de strălucitor pe cât s-ar fi putut aștepta înainte de începerea sa: Marea Flotă, a cărei sarcină principală era să învingă flota germană de mare liberă, nu și-a făcut față sarcinii - pierderile sale au fost mult mai mari decât cele ale germanilor. În ciuda acestui fapt, capacitățile Marii Britanii de construcții navale au fost atât de mari încât și-a păstrat avantajul, forțând Germania să abandoneze tactica unor bătălii mari și să treacă la tactici de raider folosind formațiuni mobile submarine.

Crearea a doua, fara exagerare, nave de razboi emblematice, care au devenit fondatorii unor intregi tendinte in constructia navala, dateaza din aceasta perioada. Primul a fost HMS Dreadnought, un nou tip de navă de luptă cu armament puternic și o instalație de turbină cu abur care i-a permis să dezvolte o viteză fantastică de 21 de noduri pentru acele vremuri. Al doilea a fost HMS Ark Royal, un portavion care a servit în marina britanică până în 1944.

În ciuda tuturor pierderilor din Primul Război Mondial, până la sfârșitul acestuia, Marea Britanie avea o flotă uriașă în bilanț, atârnată de un buget care nu se scurge ca o povară grea. Prin urmare, Acordul de la Washington din 1922, care limita echipajul la un anumit număr în fiecare dintre clasele de nave, a fost o adevărată salvare pentru insulari.

Al Doilea Război Mondial: lucrați la bug-uri

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Marina Regală a Marii Britanii avea douăzeci și două de portavioane de mare capacitate și de avioane), 66 de nave din clasa crucișătoarelor, aproape două sute de distrugătoare și șase duzini de submarine, fără a număra cele aflate în construcție. Aceste forțe le-au depășit de mai multe ori pe cele disponibile Germaniei și aliaților săi, ceea ce a permis britanicilor să spere la un rezultat favorabil pentru ei înșiși în bătăliile navale.

Germanii, bine conștienți de superioritatea britanicilor, nu s-au implicat în ciocniri directe cu puternicele escadroane ale aliaților, ci s-au angajat în război de gherilă. Un rol deosebit l-au jucat submarinele, dintre care al Treilea Reich a nituit aproape o mie!

Karl Dönitz, „Guderianul subacvatic”, a dezvoltat tactica „haita de lupi”, care presupunea atacarea convoaielor și atacurile „mușcă și sări”. Și la început, detașamentele zburătoare ale submarinelor germane i-au adus pe britanici într-o stare de șoc - debutul ostilităților în Atlanticul de Nord a fost marcat de un număr uluitor de pierderi atât în ​​flota comercială, cât și în marina britanică.

Un factor favorabil suplimentar pentru Germania a fost faptul că bazele marinei britanice în 1941 s-au pierdut semnificativ în număr și calitate - înfrângerea Franței, capturarea Belgiei și Olandei a dat o lovitură gravă planurilor insulelor. Ei bine, Germania a avut ocazia să folosească eficient submarine mici cu un timp de navigație autonom scurt.

Situația a fost inversată prin descifrarea codurilor submarinașilor germani, crearea unui nou sistem de convoi, construirea unui număr suficient de nave specializate de convoi, precum și sprijinul aerian. Succesele ulterioare ale Marii Britanii pe mare au fost asociate atât cu capacități uriașe de construcție navală (britanicii au construit nave mai repede decât le-au scufundat germanii), cât și cu succesele aliaților pe uscat. Retragerea Italiei din război a privat Germania de bazele ei militare mediteraneene, iar Bătălia de la Atlantic a fost câștigată.

Falkland: conflict de interese

În perioada postbelică, navele marinei britanice au fost remarcate serios în Argentina. În ciuda caracterului neoficial al conflictului, pierderea insulelor s-a ridicat la câteva sute de oameni, câteva nave și o duzină de luptători. Desigur, Marea Britanie, care era cu un ordin de mărime superioară în puterea navală, a recâștigat cu ușurință controlul asupra Falklands.

război rece

Principala cursă a înarmărilor a avut loc nu cu vechii adversari - Japonia sau Germania, ci cu un aliat recent al blocului - Uniunea Sovietică. Războiul Rece putea deveni fierbinte în orice moment, așa că marina britanică era încă în alertă maximă. Amplasarea bazelor navale, dezvoltarea și punerea în funcțiune de noi nave, inclusiv submarine cu arme nucleare - toate acestea au fost deja făcute de britanici la rangul de al doilea număr. Principala confruntare a avut loc între cei doi titani - Uniunea Sovietică și Statele Unite.

Marina britanică astăzi

Până în prezent, este considerat cel mai mare din Lumea Veche și este inclus (pe bază de rotație) în formațiunile Marinei NATO. Portaavionele și crucișătoarele de rachete cu capacitatea de a transporta focoase nucleare sunt principala forță de lovitură a Marinei în prezent: 64 de nave, dintre care 12 sunt submarine, 2 portavioane, 6 distrugătoare, 13 nave din clasa fregate, trei de aterizare, 16 dragători de mine și douăzeci de bărci de pază și de patrulare. O altă navă auxiliară, Fort George, este considerată o navă militară mai degrabă condiționat.

Nava emblematică este portavionul „Bulvark” - o navă multifuncțională care îndeplinește nu numai sarcinile de bază de aeronave bazate pe transportoare, ci și funcții de aterizare (transportul a până la 250 de pușcași marini și echipamente de aterizare). Bulvark a fost construit în 2001 și pus în funcțiune în 2005.

Forța principală de suprafață sunt fregatele din seria Norfolk, numite după ducii englezi, iar forța subacvatică este SSBN-urile din seria Vanguard, echipate cu rachete nucleare. Flota are sediul în Plymouth, Clyde și Portsmouth, iar baza Plymouth Devonport este în acest rol din 1588! În acel moment, navele se ascundeau în el, așteptând chiar „Armada invincibilă” spaniolă. De asemenea, este singurul în care sunt reparate nave cu motoare nucleare.

Dezmembrarea navelor marinei britanice din clasa SSBN (submarine nucleare) nu este efectuată - insularii nu au o astfel de capacitate tehnologică. Prin urmare, submarinele care și-au îndeplinit durata de viață sunt pur și simplu puse sub control până la vremuri mai bune.

Trecerea unui crucișător rusesc cu rachete în apropierea apelor teritoriale ale Marii Britanii în 2013 i-a șocat nu doar pe locuitori, ci și pe marina țării. Marina Rusă în largul coastelor Marii Britanii! În ciuda statutului de putere maritimă, britanicii nu au găsit cu ușurință o navă comparabilă în clasă și capabilă să avanseze spre crucișătorul rus.

Britanicii au deținut conducerea în crearea a două bătălii pe mare care au schimbat fața bătăliilor navale timp de mulți ani: dreadnought, o navă militară puternică și rapidă, care își depășește rivalii atât ca manevrabilitate, cât și ca putere de salvare, și portavionul, o navă care astăzi este forța principală a Marinei din toate țările mari.

In cele din urma

Ce s-a schimbat în flota engleză din timpul stăpânirii romane până în zilele noastre? Marina britanică și-a făcut drum de la fragilele nave ale jarl-urilor sași la fregate de încredere și cele mai puternice „manovar” ale erei Drake și Morgan. Și apoi, deja la apogeul puterii sale, el a fost primul în toate lucrurile pe mare. Două războaie mondiale au zguduit stăpânirea lui Pax Britannika, iar după el marina sa.

Astăzi, Marina Britanică se află pe locul 6 la tonaj, în urma Indiei, Japoniei, Chinei, Rusiei și SUA, iar „insularii” pierd în fața americanilor de aproape 10 ori! Cine ar fi crezut că câteva secole mai târziu, fosta colonie va arunca o privire condescendentă către fosta metropolă?

Cu toate acestea, marina britanică nu este doar tunuri, portavioane, rachete și submarine. Aceasta este istorie. O poveste cu mari victorii și înfrângeri zdrobitoare, fapte eroice și tragedii umane... „Bucură-te Britannia, stăpâna mărilor!”

Rolul și locul marinei britanice în structura generală a NATO sunt determinate de:
- posibilitatea implementării unei politici de „descurajare nucleară” (prezența unor forțe nucleare strategice în componența acestora);
- poziția insulară a Regatului Unit și o poziție cheie ca „poarta mării” a Europei;
- vulnerabilitatea țării la atacurile dinspre mare (de la invazie și lovituri de pe mare împotriva țării-mamă și a teritoriilor dependente);
- prezența teritoriilor îndepărtate de peste mări;
- un rol cheie în grupările NATO din Atlanticul de Est, Canalul Mânecii și Marea Nordului;
- rolul principal în cooperarea cu Statele Unite, stabilizarea relațiilor transatlantice și importanța asigurării conducerii în UEO în domeniul securității;
- implicarea Marinei în îndeplinirea obligațiilor internaționale;
- necesitatea de a proteja comunicațiile maritime și oceanice, activitățile economice pe mare etc.

În conformitate cu documentele de guvernare, forțelor navale ale țării le sunt încredințate următoarele sarcini:
- descurajarea și descurajarea nucleară;
- lovind ținte cheie inamice, învingându-și forțele navale;
- aterizarea forțelor de asalt amfibie;
- apărarea, împreună cu forțele terestre și aviația, a litoralului țării și respingerea atacurilor din mare și aer;
- controlul situației în zonele desemnate - maritim (ocean) și litoral;
- protecția comunicațiilor maritime și a zonelor de producție de petrol și gaze;
- escorta navelor comerciale și de pescuit naționale;
- efectuarea de recunoașteri maritime;
- transfer de trupe (forțe).

Conducerea generală a Marinei este îndeplinită de ministrul apărării prin Șeful Statului Major al Apărării și Comitetul Amiralității al Consiliului Național de Apărare și direct - de către Șeful Statului Major al Marinei (Londra). Marina este formată din marina, aviația navală și marini. Din punct de vedere organizatoric, Marina include comanda flotei și comanda navală în țara mamă.
Structura marinei britanice

Fleet Command (comandantul este situat în Northwood, sediu - în Portsmouth); (comandantul flotei este și comandantul comandamentului NATO „Nord”). Comandantul exercită conducerea administrativă a activităților flotei prin adjunctul său - șeful de stat major al flotei, operațional - prin comandantul operațiunilor navale al comandamentului operațional comun (OOSH).

Comandantul operațiunilor navale (în funcție de organizarea administrativă este comandantul corpului de marină) raportează comandanților forțelor navale și amfibii, care, prin departamentele relevante ale OOSh, gestionează forțele și mijloacele alocate pentru independent sau operațiuni comune. Comandamentul flotei include:
- Portsmouth Flotilla of Diverse Forces (GVMB Portsmouth), care include: portavionul ușor „Illastries”, distrugătoarele URO pr. 42 și 45, fregate URO pr. 23, nave de debarcare a tancurilor și nave auxiliare, precum și trei divizii - dragămine, nave de patrulare și bărci de patrulare;
- Flotila de forțe eterogene Devonport (Naval Devonport) - submarine nucleare polivalente de tip Trafalgar, fregate URO pr. 22 și 23, port elicopter de aterizare Ocean, nave doc de aterizare-elicopter, nave auxiliare;
- Flotila de forțe eterogene Faslane (VMB Faslane) - SSBN-uri de tip Vanguard, submarine de tip Estute, divizie de mine.

Aviația flotei include 14 escadrile de elicoptere: una - elicoptere de luptă, șase - antisubmarin, trei - elicoptere AWACS, una - căutare și salvare și trei - transport.

Conducerea Corpului Marin (cartierul general în Portsmouth) este îndeplinită de comandantul MP. Include: o brigadă marină, un detașament de forțe speciale ale Marinei, un detașament de ambarcațiuni de debarcare, un detașament pentru protecția instalațiilor navale, un centru de pregătire generală, un centru de antrenament amfibiu și un centru de instruire și testare. Numărul total de personal al forțelor regulate ale MP este de aproximativ 7.500 de militari, rezerva - 1.000 de oameni.

Comandamentul Naval din țara mamă (Portsmouth) este responsabil pentru următoarele probleme: echipajul forțelor navale; formarea si educarea personalului, functionarea centrelor de pregatire; organizarea activităților zilnice ale Forțelor Navale, coordonarea acțiunilor acestora cu alte tipuri de aeronave; menținerea componentelor de rezervă în gradul corespunzător de pregătire pentru luptă și mobilizare; sprijin medical și financiar pentru Marina; protecția instalațiilor de coastă; organizarea interacţiunii cu alte servicii militare şi civile pe probleme de planificare şi asigurarea protecţiei bazelor navale şi a porturilor.

Forțele navale sunt înarmate cu: nave de război - 64 (inclusiv patru SSBN, dintre care trei sunt pregătite pentru luptă, șapte submarine); bărci de luptă - 20; nave auxiliare - 19; avioane de luptă - 24, elicoptere antisubmarine - 81. În plus, 10 nave de război (inclusiv trei submarine) sunt în rezervă.

Navele de război ale Marinei Britanice fac parte, pe bază de rotație, din formațiunile permanente ale marinelor comune NATO, inclusiv grupurile permanente nr. 1 ale Forțelor Navale NATO și nr. 1 ale forțelor de deminare ale Forțelor Navale NATO. Există, de asemenea, grupuri navale permanente în Golful Persic și Marea Arabiei.

Sistemul de baze navale din Marea Britanie include trei baze navale principale - Portsmouth (principal), Devon Port și Faslsein, și puncte de bază - Portland, Holy Loch, Londonderry, Dartmouth. Un rol important în acest sistem îl joacă rețeaua de porturi maritime (până la 120 de porturi mari și mijlocii). Peste 40 dintre ele sunt de uz general capabile să ofere o bază manevrabilă și dispersată a navelor din clasele principale. Teritoriile de peste mări au baze navale - Gibraltar (Marea Mediterană), Port Stanley (Atlantic de Sud) și cam. Cipru (Marea Mediterană). Baza navală și PB au capacități suficiente pentru a asigura repararea navelor și logistica pentru flotă, inclusiv în interesul Forțelor Navale Comune NATO. Aviația navală se bazează pe două AVB principale: Yolvilton și Culdrose. Marinii sunt staționați la Portsmouth, Plymouth, Poole, Arbroath și Devonport.

Navele britanice sunt implicate în toate acțiunile militare întreprinse de Statele Unite, precum și în toate activitățile desfășurate sub auspiciile ONU și ale altor organizații. În special, pentru participarea la o operațiune de menținere a păcii în cadrul unui conflict regional, este planificată alocarea a până la opt nave de război din Marina țării; într-o operațiune de invazie ca parte a MNF (după tipul de operațiuni în zona Golfului Persic) - până la 14; și într-o operațiune de invazie la scară largă în cadrul forțelor armate naționale cu introducerea mobilizării parțiale - până la 45 de nave de război.

Marina britanică păstrează una dintre pozițiile de frunte din lume atât în ​​ceea ce privește numărul și echilibrul, cât și în ceea ce privește pregătirea pentru luptă și nivelul capacităților operaționale. Au aproape toate componentele și clasele de nave necesare pentru a rezolva întreaga gamă de sarcini, iar în ceea ce privește capacitățile lor sunt pe locul doi după Marina SUA. Forțele flotei sunt capabile, în cadrul forțelor armate naționale (în afara NATO), să desfășoare întreaga gamă de acțiuni ofensive și defensive, inclusiv câștigarea dominației pe mare, atacarea țintelor maritime și de coastă inamice, efectuarea de operațiuni de asalt amfibiu. , etc.

Punctele slabe ale marinei țării sunt:
- necesitatea implicării navelor flotei civile pentru sprijinul logistic și transferul de forțe pe mare, necesitând achiziționarea de nave de tip „ro-ro”;
- „eficacitate scăzută a sistemului de apărare aeriană navală cu un nivel ridicat de amenințare aeriană fără sprijinul aviației de la sol (Forțele Aeriene) atunci când se desfășoară operațiuni independente la o distanță mare de baze:
- inconsecvența forțelor de curățare a minelor cu nevoile luptei cu mine în cazul amplasării masive de mine în zonele de coastă pentru garantarea protecției căilor maritime;
- disponibilitate scăzută a sistemelor și mijloacelor spațiale (recunoaștere, comunicații, desemnarea țintelor etc.) în cazul utilizării în luptă a Marinei în zone îndepărtate, fără a se baza pe mijloacele SUA și NATO în implementarea apărării antirachetă, utilizarea armelor de precizie cu rază lungă de acțiune (SLCM „Tomahawk”), arme nucleare strategice ale sistemului „Tri-Dent-2” etc.

Punctele forte ale Marinei Regale sunt:
- capacitatea de a desfășura în orice regiune a lumii forțe eterogene care pot opera timp îndelungat împreună cu unități de alte tipuri ale Forțelor Armate incluse în componența acestora și de a conduce operațiuni la nivel operațional-tactic;
- capacitatea de a asigura intimidarea inamicului folosind întregul spectru de arme nucleare strategice, operațional-tactice și arme de uz general;
- prezența unui potențial semnificativ de impact de-a lungul țărmului;
- prezența unui număr suficient de sisteme de apărare antisubmarin de mare eficiență;
- posibilitatea de integrare în structuri comune datorită prezenței sistemelor de control compatibile, informații, logistică și alte tipuri de suport;
- un grad ridicat de libertate de manevră a forțelor flotei de-a lungul aproape întregului perimetru al granițelor țării, posibilitatea de a efectua blocade și alte acțiuni cu utilizarea masivă a armelor miniere, atragerea aviației de coastă, precum și organizarea anti- submarine și alte zone și linii defensive;
- prezența unui sistem de bază foarte dezvoltat, inclusiv în teritoriile de peste mări.

Utilizarea destul de eficientă a Marinei în cadrul forțelor navale comune ale NATO este facilitată de caracteristicile geografice ale Atlanticului de Est și teatrului de operații din Europa de Nord-Vest, care fac posibilă planificarea operațiunilor de blocaj și organizarea antisubmarinelor și alte linii defensive.

Perspective de dezvoltare a Marinei. Construcția forțelor navale britanice se realizează în conformitate cu „Programul de dezvoltare a forțelor armate pentru perioada până în 2015”. Potrivit acesteia, continuă construcția a patru (din șapte) submarine de nouă generație de tip Estiut, care vor înlocui submarinele nucleare de tip Swiftshur. Pe 27 august 2010, submarinul principal, Estiut, a fost introdus in Marina. Punerea în funcțiune a celui de-al doilea submarin - „M-bush” - este așteptată în 2011. Al treilea și al patrulea ("Artfal" și "Odeishes") se află în diferite stadii de construcție. În plus, s-a luat decizia de a construi clădirile a cincea și a șasea de acest tip.

În 2010, distrugătorul principal de tipul Daring URO al noului proiect - 45 a fost introdus în structura de luptă a marinelor naționale, iar până în 2014 flota ar trebui să primească încă cinci astfel de nave din Marea Britanie, care vor înlocui treptat distrugătoarele învechite.

Pentru a înlocui fregatele proiectelor 22 și 23, este planificată construirea a până la 20 de FR-uri de nouă generație. Dezvoltarea conceptului de fregate promițătoare URO în cadrul programului Future Surface Combat Ship of the Future (FSC - Future surface combatant) este realizată de compania BAE Systems*. Punerea în funcțiune a navei conducătoare este așteptată până în 2018.

Ca una dintre modalitățile de a crește capacitățile de lovitură ale flotei, comandamentul Marinei ia în considerare echiparea submarinelor nucleare multifuncționale cu rachete de croazieră (SLCM-uri) lansate pe mare Tomahawk Block 4 fabricate în SUA.

Ministerul Apărării al țării a semnat inițial un contract pentru construirea a două portavioane promițătoare (cu o deplasare de aproximativ 60 de mii de tone, o lungime de până la 285 m) cu o centrală nenucleară, în care militari- vor participa firme industriale din Marea Britanie și Franța (se preconizează și construirea unui portavion pentru acesta din urmă). Valoarea totală a contractului este de aproximativ 12 miliarde de dolari. Punerea în funcțiune a primei nave („Regina Elisabeta”), programată pentru 2014, și a celei de-a doua („Prințul de Wales”) – pentru 2016, a fost amânată cu doi ani.

Pe baza acestui fapt, comanda marinei britanice timp de doi ani (până în 2012) a prelungit durata de viață a portavionului ușor Invincible și a portavionului Illustrious și Ark Royal - până în 2014, respectiv 2017. Însă, în primăvara lui 2011, conform presei britanice, comandamentul Marinei a decis să renunțe la construcția portavionului „Prințul de Wales”, care ar urma să economisească aproape 8,2 miliarde de lire sterline. Această decizie a fost influențată nu atât de costul navei în sine, cât de costul ridicat al avioanelor de luptă F-35 (create în cadrul programului JSF - Joint Strike Fighter), care erau planificate să fie amplasate pe o aeronavă. purtător. Conform contractului Marinei, țările nu mai pot refuza să construiască o navă. Cu toate acestea, militarii au decis să o transforme într-o navă de debarcare, unde vor fi amplasate doar elicoptere.

În plus, se va reduce și numărul de avioane de vânătoare F-35 care vor intra în serviciu cu Forțele Aeriene Britanice - în loc de 138 de avioane, vor primi doar 50. Acest lucru va economisi peste 7,6 miliarde de lire sterline. Potrivit presei britanice, costul fiecărui luptător se apropie de 90 de milioane de lire sterline, iar în viitor ar putea fi majorat.

În plus, Marea Britanie nu va trebui să construiască un nou port-elicoptere care să înlocuiască Oceanul. Acesta din urmă este programat să fie retras din Marina în 2018 și înlocuit cu portavionul Prince of Wales, economisind încă 600 de milioane de lire sterline.

Se așteaptă ca capacitățile amfibii ale flotei să fie sporite prin construirea de nave de asalt amfibie din clasa Bay (patru unități) pentru a înlocui navele de debarcare a tancurilor învechite Sir Bidiver. Pentru a crește capacitățile de luptă ale forțelor antisubmarine ale Marinei Britanice, continuă modernizarea fregatelor URO din proiectul 23. Acesta prevede dotarea acestora cu elicoptere grele Merlin NM Mk.l și instalarea unui nou complex sonar.

În cadrul programului MARS (Marine Logistic Support System for Armed Forces in Remote Areas), este planificată construirea de la opt până la 11 nave de sprijin.

Lucrările de evaluare și proiectare privind crearea unei noi nave spital continuă. Conform planului dezvoltatorilor, noua navă va avea până la opt unități operaționale și aproximativ 200 de paturi la bord pentru a oferi îngrijiri medicale complete răniților, inclusiv celor afectați de arme de distrugere în masă. Punerea în funcțiune a navei spital în flotă pentru a înlocui nava Argus este programată pentru 2012.

Din ordinul Ministerului Britanic al Apărării, industria militară dezvoltă un nou elicopter de sprijin de luptă pentru Marine Corps, ca parte a programului SABR. Ar trebui să intre în funcțiune în următorii ani și să înlocuiască Sea King NS.4.

În general, marina britanică până în 2025 își va păstra superioritatea față de toate țările vest-europene într-o gamă largă de indicatori, inclusiv deplasarea flotei, echipamentul de apărare aeriană, lupta anti-suprafață, apărarea antisubmarin și antimine și altele.
Dezvoltarea și punerea în aplicare a planurilor Marii Britanii de îmbunătățire a marinei le va permite acestora să rezolve în mod eficient diferite sarcini în cadrul grupărilor NATO (UE, ONU), inclusiv forțe multinaționale de menținere a păcii, în perioada de prognoză.

Săptămâna trecută, „VO” a publicat material despre starea forțelor armate din Foggy Albion. Expertul, care nu era jenat în termeni, a descris plin de culoare declinul forțelor aeriene și marinei puternice cândva (armata britanică nu era în mod tradițional o prioritate).

Cheltuielile militare ale Marii Britanii reprezintă doar 1,9% din PIB, ceea ce nu are cel mai bun efect asupra capacității de apărare a țării. Totuși, autorul a mers prea departe, atingând domenii despre care nu are o idee clară. Lipsa de informare a fost plină de presupuneri, care, potrivit autorului, ar trebui să corespundă liniei generale a poveștii sale.

Marea Britanie nu poate conta pe „linia îndepărtată de nave acoperite de furtuni” prin „stăpânirea mărilor”, lucrurile stau chiar mai rău cu ea decât cu aviația.

Cântărind greșelile altora, puțini dintre noi nu vom pune mâna pe cântar (L. Peter). Obiectivitatea este un concept subiectiv. Pentru estimări precise, este necesar să aveți întreaga cantitate de informații, ceea ce este puțin probabil în practică. Maximul pe care îl poate face un jurnalist este să fie imparțial, analizând datele de care dispune.

O cunoaștere mai apropiată cu Royal Navy duce la o concluzie neașteptată: flota lor este în cea mai bună stare din ultimii 50 de ani. Iar bugetul limitat este suficient pentru a menține una dintre cele mai bune marine din lume. Pentru a ne convinge de acest lucru, derulăm înapoi acum câteva decenii.

1982, conflict din Falkland: cel mai bun pe care l-a avut Marea Britanie au fost distrugătoarele de tip 42 (4200 de tone) cu capacități de luptă limitate. Opt unități în serviciu.

Portavioanele și SeaHarriers au eșuat apărarea împotriva Forțelor Aeriene Argentinei, echipate cu avioane din anii 1950. Așa erau portavioanele alea.

Câteva zeci de distrugătoare și fregate (2000 de tone) construite în anii 1950-60. Capacitățile acestor „nave” sunt evidențiate de un simplu fapt: din opt duzini de rachete trase de sistemul de apărare aeriană „SiKat”, ... au fost înregistrate 0 lovituri.

Nu este surprinzător că 30 de nave și vase (o treime din escadrilă!) au fost avariate prin intermediul unui atac aerian. Amiralii britanici își datorează victoria stării și mai deplorabile a forțelor armate din Argentina, au refuzat 80% din bombele aruncate.

Ca un film de știri al celui de-al Doilea Război Mondial. Sistemele de apărare aeriană ale navelor britanice au făcut posibilă împușcarea lor directă.

Au trecut trei decenii. Cum s-a schimbat marina britanică?

Nucleul de luptă al KVMS-ului modern este șase distrugătoare de clasă Daring (Tip 45), puse în funcțiune în 2009-2013.

„Deringurile”, în general, nu sunt nici o capodopera a construcțiilor navale, au un sistem de apărare aeriană destul de problematic

Mențiunea sistemului problematic de apărare aeriană a fost deosebit de ciudată, având în vedere că Darings sunt cele mai bune nave specializate de apărare antiaeriană/rachetă din lume. Acolo unde distrugătoarele britanice eșuează, nimeni nu poate.

Cât de justificată este o astfel de afirmație? Pentru a vă asigura că sunt cei mai buni din clasa lor, uitați-vă doar la nave.

Distrugătorul iese în evidență pentru toată lumea. De la un layout competent, cu o înălțime remarcabilă a stâlpilor de antenă, până la caracteristicile de calitate ale antenelor în sine (2 radare cu AFAR) și sistemul antiaerian PAAMS (S), care a stabilit o serie de recorduri pentru interceptarea țintelor în condiții dificile.

„Daring” este de două ori mai mare decât distrugătoarele de tipul anterior (Tipul 42). Deplasarea sa totală este de aproximativ 8000 de tone. Absența armelor de lovitură și a rachetelor cu rază lungă se explică prin timp de pace: în prova Daring, spațiul este rezervat pentru 12-16 silozuri suplimentare de rachete.

Chiar și la un deceniu după așezare, nivelul de apărare aeriană a distrugătoarelor britanice rămâne de neatins pentru marinele majorității țărilor lumii.

Pe lângă Darings, componenta de suprafață include 13 fregate din clasa Duke, care s-au alăturat în rândurile Marinei în perioada 1990-2002. În ceea ce privește caracteristicile și componența armamentului, ele corespund aproximativ BOD-ului intern pr. 1155. În același timp, „Dezii” sunt mai tineri decât BOD-urile și distrugătorii autohtoni cu o medie de 10 ani.

În 2017, la șantierul naval din Glasgow a fost așezată fregata de luptă Global Combat Ship de următoarea generație (Tip 26) cu o deplasare totală de peste 8.000 de tone. Se așteaptă ca înainte de sfârșitul următorului deceniu, Marina să primească opt dintre aceste fregate supra-aglomerate.

Așa arată de fapt „leul britanic ponosit”.

În paralel, este în derulare dezvoltarea proiectului Type 31e, cunoscut și sub denumirea de „fregata de uz general”. O versiune mai modestă a navei din zona oceanului, planificată a fi construită într-o serie de 5 unități.

Portavioane

În 2017, portavionul Queen Elizabeth a început testele pe mare. Cu o deplasare totală de peste 70 de mii de tone, ea a devenit cea mai mare navă de război construită vreodată în Marea Britanie. Și, de asemenea, primul portavion cu drepturi depline al Marinei Regale din ultimii 38 de ani, de când învechitul Ark Royal a fost tăiat în metal în 1980.

Cum se va schimba potențialul marinei odată cu apariția Reginei Elisabeta și a geamănului său, portavionul în construcție Prințul de Wales, a cărui livrare către flotă este programată pentru 2020?

În ciuda dimensiunilor sale extraordinare, Queen Elizabeth nu are catapulte și este proiectat pentru a opera aeronave cu decolare și aterizare verticală (scurtă). Conform planului, dimensiunea reală a grupului aerian va fi de doar 24 de avioane de luptă F-35B și mai multe unități de avioane cu aripi rotative. În configurația de aterizare, este posibil să plasați elicoptere de transport-lupt (inclusiv CH-47 Chinook grele), convertiplane și o escadrilă de atac AN-64 Apache.

Se știe că nici măcar „Nimitz” american - spre deosebire de navele mai puternice și mai avansate cu o aripă aeriană mai mare, nu sunt capabile să influențeze situația în războaiele locale. Atunci ce se așteaptă britanicii? Evident, reginele nu vor reprezenta nicio forță semnificativă.

Un lucru este sigur - chiar și o astfel de navă este mai bună decât un dig gol.

70 de mii de tone nu au putut fi irosite. Britanicii au primit o platformă universală - un aerodrom mobil cu câteva zeci de avioane de luptă, un port elicopter antisubmarin, o navă de aterizare și o bază radar naval - datorită radarului său puternic, Regina este capabilă să controleze spațiul aerian într-o rază. de 400 km.

Acum va fi montat oriunde va deveni posibil să folosiți o astfel de navă. Problema necesității este scoasă din sfera discuțiilor. Statutul de „putere maritimă” obligă să existe un portavion.

Odată cu apariția portavioanelor, a apărut întrebarea despre soarta viitoare a navelor de aterizare Albion și Bulwerk (Oplot), care au intrat în serviciu în 2003-2004. UDC-urile britanice nu se disting prin capabilități remarcabile, inferioare ca totalitate de caracteristici față de Mistralul francez. Ținând cont de faptul că operațiunile de aterizare pot fi efectuate cu participarea portavioanelor Queen Elizabeth, durata de viață planificată a UDC-ului din clasa Albion (până în 2033-34) poate fi ajustată în jos.

Posibilitatea de anulare anticipată a UDC are un alt motiv: există un element „umbră” în structura marinei britanice. Flota auxiliară (RFA) - nave maritime cu destinație specială conduse de echipaje civile, în timp ce îndeplinesc sarcini pur militare. Tancurile de mare viteză, navele de aprovizionare integrate, navele de asalt amfibie și portavioanele de elicoptere deghizate în nave civile.

Nava cu aburi pașnică „Mounts Bay” demonstrează andocarea ambarcațiunilor de debarcare

Flota auxiliară este completată activ cu echipamente noi. Așadar, în 2017, a fost pusă în funcțiune o cisternă de mare viteză (KSS) de tip nou „Tidesspring” cu o deplasare de 39.000 de tone. Această unitate este coloana vertebrală a Marinei Britanice, oferind operațiuni pe tot globul.

Tancul RFA Tiderace parcat la baza navală americană Yokosuka (Japonia)

Componentă subacvatică

În serviciu - 10 submarine nucleare:

4 „Avangarda” cu scop strategic și 6 submarine polivalente: trei „Trafalgar” (1989-1991) și trei „Astyut” din noua generație.

Încă două submarine din seria Astyut se află în diferite stadii de construcție, al treilea construit, dar nu la timp pentru a intra în serviciu (Odeishes), a început testarea în ianuarie 2018.

Având în vedere starea tehnică a navelor, vârsta lor fragedă și echipamentul (de exemplu, toate cele șase submarine sunt purtătoare de rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune), marina britanică poate revendica locul al doilea în lume (după Statele Unite) în ceea ce privește numărul de submarine pregătite pentru luptă.

Este bine cunoscut faptul că SSBN-urile britanice sunt înarmate cu rachete balistice americane Trident-2. Mai puțin cunoscut este faptul că britanicii folosesc focoase nucleare mai avansate de design propriu, cu randament exploziv reglabil (de la 0,5 la 100 kt).

Toate cele șase submarine nucleare multifuncționale sunt înarmate cu rachete Tomahawk cu rază lungă de acțiune. Marea Britanie este singurul dintre aliații SUA căruia i s-a acordat dreptul de a-l achiziționa pe acesta, care combină o rază de zbor strategică cu un focos convențional.

Ritmul achizițiilor de rachete de croazieră este lent: în fiecare deceniu, britanicii achiziționează aproximativ 65 de rachete Tomahawk pentru a compensa consumul de rachete existente. Prima utilizare în luptă a avut loc în timpul bombardamentului Serbiei din 1999, 20 de rachete au fost lansate de submarinele britanice. În viitor, lansările CD-ului au fost făcute din Oceanul Indian în sprijinul operațiunii din Afganistan, invazia SUA a Irakului și bombardarea Libiei în 2011.

Cel mai demn dintre adversarii vrednici

Singura flotă din lume care are experiență în desfășurarea războiului naval în condiții apropiate de cele moderne. Capabil în practică să ofere sprijin logistic pentru o operațiune maritimă majoră la o distanță de 13 mii de kilometri de țărmurile sale.

O evaluare a stării și capacităților Marinei Regale este imposibilă fără a ține cont de realitățile geopolitice ale timpului nostru. Marina britanică este un element integrant al marinei americane, care are un format multinațional. Calitățile antiaeriene ale Darings sunt folosite pentru a oferi apărare grupurilor de portavion americane. Cisternele auxiliare ale flotei escortează escadrile americane. Trafalgars cu propulsie nucleară lansează rachete de croazieră pentru a sprijini operațiunile SUA în Orientul Mijlociu.

Forțele Navale ale Marii Britanii (Anglia)

Marea Britanie, o țară care și-a înscris numele în istorie, datorită Marinei Regale. Pentru a explica structura, istoria și caracteristicile generale ale acestora, este mai bine să împărțiți acest articol în paragrafe.

Data oficială de formare a Marinei Regale este considerată a fi 1717, anul formării regatului parlamentar (după Războiul Civil Britanic 1642-1651), sistemul de guvernare de care se bucură Marea Britanie până în prezent. Cu toate acestea, primele forțe navale au fost create încă de la sfârșitul secolului al IX-lea, între anii 871-899. Regele Alfred de Wessex a fost primul care a folosit o flotă pentru a apăra regatul. Până în secolul al XIII-lea, navele de război erau folosite pentru a proteja zonele de coastă. Prima bătălie navală a flotei britanice a avut loc în bătălia de la Sluise în 1340. În secolul al XVI-lea, în timpul domniei reginei Elisabeta I, marina a devenit principala ramură a armatei britanice.

În ciuda faptului că Marea Britanie este o țară maritimă, flota Angliei de mult timp nu a putut obține statutul de cea mai puternică din lume. Flotile puternice, Portugalia, Imperiul Otoman au împiedicat dezvoltarea Marinei Regale. Aceasta a continuat până în secolul al XVIII-lea. Războiul civil a construit un nou sistem în țară, după care Marea Britanie a început să se dezvolte rapid în toate direcțiile. Numele „Royal Navy” a fost folosit pentru prima dată după Războiul Civil, în timpul domniei regelui Carol al III-lea.

Ulterior, în căutarea unor noi rute comerciale, omenirea a aflat despre existența Americii. O luptă activă pentru colonii a început de către toate puterile acelei vremi. Datorită dezvoltării în timp util a marinei, Marea Britanie a reușit să desfășoare o campanie colonială de succes. Drept urmare, oponenții Marii Britanii reprezentați de Spania și Franța au format o coaliție împotriva acesteia. Bătălia decisivă a avut loc la 21 octombrie 1805 la bătălia navală de la Trafalgar, unde marina britanică, condusă de amiralul Nelsan, a provocat o înfrângere rușinoasă forțelor coaliției. Royal Navy avea 21 de nave de război, în timp ce coaliția avea 39 de nave. Particularitatea acestei bătălii este că, după aceasta, Marea Britanie a devenit cea mai puternică putere maritimă din lume și a distrus ideea lui Napoleon de a captura Marea Britanie. Mai mult, bătălia navală de la Trafalgar este considerată una dintre cele trei mari bătălii navale din istorie. După aceea, nimic nu a putut opri Marea Britanie în campania lor colonială și obținerea statutului de „Imperiu pe care soarele nu apune”. Această stare de lucruri a durat până la primul război mondial.

Istoria marinei engleze

Primele nave de război ale Angliei au fost. În locul lor, de-a lungul timpului, au venit nave cu vele, pe care Marea Britanie le-a folosit multă vreme. Odată cu apariția tehnologiei motoarelor cu abur, Amiraalitatea și-a îndreptat atenția asupra acestui lucru și la începutul secolului al XIX-lea a început să construiască nave de război propulsate de motoare cu abur. Prima navă de luptă cu un motor cu abur este Komet. De-a lungul timpului, parahodfregates au trecut de la un sistem de călătorie pe roți la un sistem cu șuruburi. Pentru a face acest lucru, au efectuat un test de putere, în care navele cu elice și-au arătat superioritatea. Prima navă mare de război cu elice a fost fregata Agamemnus, care avea 91 la bord. Primul cuirasat Varior a apărut în 1860. În anii 1870, odată cu apariția torpilelor și a minelor marine, au apărut primele distrugătoare și distrugătoare. Datorită industriei sale dezvoltate de construcții navale, spre deosebire de alte țări, Marea Britanie nu a avut probleme deosebite cu construcția de nave și întreținerea acestora. Cu toate acestea, după creșterea economică a altor țări, Amiraalitatea a introdus Standardul Dual Power, în urma căruia Marina Regală a trebuit să fie mai puternică decât oricare două flote din lume la un loc. Acest lucru a dus la o încetinire a dezvoltării puterii marinei britanice. Anii 1890 au văzut începutul erei cuirasate, în care Marea Britanie avea un avantaj semnificativ față de alte puteri datorită navelor sale de luptă cu tunuri navale de 12 inci. Cu toate acestea, apariția submarinelor la începutul secolului al XX-lea a spulberat toate gândurile despre avantajul navelor de luptă. Primul submarin „Holland I” a fost construit și lansat în 1901. Lungimea acestui tip de submarin „7” a fost de 19,3 metri.

Royal Navy în timpul Primului Război Mondial

În timpul Primului Război Mondial, Marina Regală era încă cea mai puternică din lume. Datorită operațiunilor militare de succes, a câștigat în mod repetat în astfel de bătălii precum în Golful Helgoland, la Coronel, Falkland, la Dogger Bank și, bineînțeles, în Iutlanda. În ultima dintre aceste bătălii, Marea Britanie a distrus toate speranțele Germaniei de a avea succes pe mare. În 1914, Marina Regală a distrus flotila germană din Asia de Est. Mai mult, marina era principalul apărător al navelor comerciale ale aliaților săi.

Un alt aspect important al Primului Război Mondial este utilizarea aviației și a construcțiilor. Primul portavion hidroavion „Argus” a fost construit în 1918.

Royal Navy în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

După primul război mondial, a venit vremea predicilor lui Wilson despre pacea mondială, după care au fost semnate acordul „Washington” și acordurile „Londra”, limitând țările în prezența unei flote. În acest sens, Marea Britanie s-a confruntat cu probleme reale, în urma cărora a fost nevoită să-și reducă dimensiunea flotei.

În ciuda acordurilor restrictive, Marea Britanie a intrat în al Doilea Război Mondial ca unul dintre liderii performanței navale. Royal Navy a jucat un rol important în a împiedica Germania nazistă să preia insula Britanică. Mai mult, forțele navale britanice au furnizat provizii Maltei, Africii de Nord, Italiei (după moartea lui Mussolini); a efectuat sprijin de artilerie și a blocat locuri importante din punct de vedere strategic.

Royal Navy a suferit pierderi reale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acțiunile de succes ale flotei germane, în special submarinele, au scufundat portavionul Ark Royal, aproximativ 10 crucișătoare, 20 de distrugătoare, 25 de fregate și multe alte nave de război minore.

Marina Regală a Angliei în timpul Războiului Rece

După pierderi grave în cel de-al doilea război mondial, Marina Regală și-a pierdut statutul de putere maritimă. Securitatea regiunii Atlanticului de Nord a trecut pe umerii Statelor Unite. Cu toate acestea, politica lui Churchill, și apoi a adepților, a încercat să restabilească fosta putere a navelor de război. Astfel, în anii 1950 și 1960, Marea Britanie a început o construcție pe scară largă a navelor de război: 2 portavioane de tip Odeishes, 4 portavioane de tip Centaur, fregate clasa Linder și distrugătoare clasa County. Ulterior, Marea Britanie a depășit puterea militară navală a Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, Reformele din 1964 au redus importanța flotei, au inclus Amiraalitatea în Ministerul Apărării și au scos flota de pe Canalul Suez.

În timpul Războiului Rece, Marina Regală a fost implicată în multe crize regionale: Războiul Iran-Irak din 1962, criza Tanganyika din 1964, criza indoneziană din 1964-66, Războiul Codului din 1965 și Războiul Folleland. Acesta din urmă a arătat puterea marinei britanice.

Starea actuală a flotei

După reducerea finanțelor, Royal Navy a pierdut din nou ritmul de dezvoltare. Astăzi, Regatul Unit are 33 de nave de război cu o deplasare totală de 260.000 de tone și o vârstă medie de 16 ani (27% dintre nave au sub 10 ani). nave de război:

1. 2 tipuri de „Regina Elisabeta” („Regina Elisabeta” și „Prințul de Wales”)
2. „Ocean” („Ocean” - personal 450 de persoane, viteza maximă 16 noduri, capacitatea de cros 8000 de mile marine).
3. 2 nave de asalt amfibie din clasa Albion (Albion și Bulvark - viteza maximă 17,8 noduri, lungime 176 m, capacitate de traversare 8000 mile marine)
4. 6 distrugătoare de tip Daring (Daring, Dauntless, Diamond, Defender, Dragon și Duncan - lungime 152 m, lățime 21,2, capacitate cross-country 8000 mile marine)
5. 13 fregate de tip 23 (Ergil, Yaron Duke, Kent, Lancanster, Monmouth, Norlamberland, Montros, Richmand, Portland, Somerset, Albans ", "Westiminster" și "Southernland")
6. 1 fregata tip "26" ("Glasgow")
7. 8 dragători de mine Sandown
8. 8 dragămine de tip vânătoare
9. 4 nave de patrulare din clasa River
10. 16 bărci de patrulare de tip P2000
11. 4 submarine balistice din clasa Vanguard
12. 6 submarine din clasa Astyut
13. 4 submarine din clasa Trafalgar

Royal Navy are, de asemenea, multe nave de sprijin, forțe aeriene și marine.

Mai mult, Marea Britanie are un plan de a construi submarine din clasa Dreadnaught și fregate de clasa 26.

Marina britanică a fost la un moment dat cea mai puternică marina din lume. Acum este a 4-a flotă din lume în ceea ce privește puterea și puterea sa.

DE-A lungul istoriei britanice, marina a fost un instrument important în conducerea politicii externe britanice. Conducerea țării a luat în mod constant toate măsurile pentru a avea o flotă puternică, căreia i s-a atribuit întotdeauna rolul principal în atingerea obiectivelor de politică externă atât în ​​timp de pace, cât și în timp de război. Acum, cursul politico-militar al Marii Britanii vizează întărirea unității și creșterea puterii militare a Alianței Nord-Atlantice ca principal factor al securității europene, dezvoltarea în continuare a cooperării cuprinzătoare cu Statele Unite și statele lider din Europa de Vest, și asigurarea protecției intereselor britanice în diferite regiuni.

Un loc important în atingerea acestor obiective este atribuit Marinei, care se caracterizează printr-o pregătire constantă ridicată la luptă și capacitatea de a-și desfășura rapid forțele în zonele desemnate ale oceanelor. Se crede că libertatea de navigație permite mișcarea și concentrarea forțelor flotei fără a încălca dreptul maritim internațional, de fapt, Dăruind inamicului motivele de a organiza acţiuni de represalii. Această împrejurare are o importanță nu mică în contextul unei schimbări fundamentale a situației din Europa, când sunt necesare forme mai flexibile de utilizare a forțelor armate pentru atingerea obiectivelor de politică externă în domenii de interes pentru conducerea britanică.

Marina britanică, considerată în mod tradițional principala ramură a forțelor armate, este una dintre cele mai mari din Europa ca număr și putere de luptă. Ele sunt împărțite în marina, aviație navală și marine. Conducerea generală a acestora este îndeplinită de șeful de stat major al apărării, direct - de șeful de stat major al Marinei cu grad de amiral (în terminologia engleză - primul lord de mare, care îndeplinește de fapt funcțiile de comandant). Șeful de cabinet este responsabil de elaborarea și implementarea planurilor de construcție, mobilizare, desfășurare, utilizare în luptă, pregătire operațională și de luptă, îmbunătățire a structurii organizatorice, pregătire și educare a personalului. În marina britanică sunt 51.000 de oameni: 44.000 în marina (inclusiv 6.000 în aviația navală) și 7.000 în marină.Din punct de vedere organizatoric, sunt formate din comenzi (marină, navală în Marea Britanie, aviație navală, corp marino, logistică, antrenament) și Zona Navală Gibraltar (BMP).

Comandamentul Naval (cartierul general în Northwood) include o flotilă de submarine (două escadroane), o flotilă de nave de suprafață (două escadroane de distrugătoare URO și patru fregate URO), o forță operativă navală (portavioane ușoare, elicoptere de aterizare) și un flotilă a forțelor de curățare a minelor (trei escadrile de dragători de mine, una - protecția pescuitului și protecția complexelor de petrol și gaze).

Comandamentul naval din Marea Britanie este condus de un comandant (Portsmouth), care gestionează activitățile centrelor de instruire, monitorizează starea bazelor navale și aeriene, a bazelor și a fortificațiilor de coastă, organizează și efectuează teste de echipamente și arme. Comandamentul este responsabil pentru pregătirea personalului, menținerea mobilizării și pregătirii de luptă a componentelor rezervei marine într-un grad corespunzător, menținerea unui regim operațional favorabil în apele teritoriale și zona economică de 200 de mile. Îndeplinirea acestor sarcini este încredințată comandanților celor trei regiuni navale - Portsmouth, Plymouth, Scoția și Irlanda de Nord. În plus, flota auxiliară, serviciul flotei auxiliare și rezerva navală sunt subordonate comandamentului.

Comandamentul Aviației Navale (Yovilton) include aviație de luptă (trei escadroane de luptători de atac, șapte elicoptere antisubmarin, patru elicoptere de asalt) și auxiliare (șase escadroane).

Comandamentul Marine Corps (Portsmouth) include forțele Marine Corps, grupul de antrenament, rezerva și forțele speciale ale Marine Corps. Comandamentul logistic este responsabil pentru aprovizionarea cuprinzătoare a navelor și unităților de coastă, asigurând întreținerea și repararea de rutină a echipamentelor, precum și desfășurarea de mobilizare a Marinei, iar comandamentul de antrenament (Portsmouth) este responsabil pentru recrutarea echipajelor navelor și pregătirea luptei. sarcini de pregătire pentru ei înainte de a intra pe nave în flotă. BMP Gibraltar este condus de un comandant care este responsabil cu organizarea apărării bazei navale din zonă și secțiuni importante de coastă, menținând un regim operațional favorabil în zona de responsabilitate.

În timp de război, forțele navale ale Marii Britanii au următoarea misiune: lansarea de lovituri cu rachete nucleare pe teritoriul inamicului, participarea la forțele navale combinate NATO la operațiuni (acțiuni de luptă) pentru a câștiga dominația pe mare, protejarea comunicațiilor oceanice (maritime), oferirea de sprijin pentru trupe de uscat în zonele de coastă, conducând operațiuni amfibii. În timp de pace, navele de război ar trebui să opereze ca parte a formațiunilor navale permanente ale NATO în Atlantic și în Marea Mediterană, precum și formațiuni permanente ale forțelor de deminare ale blocului. În perioada amenințată, cea mai mare parte a marinei britanice, alocată forțelor navale comune ale NATO, ar trebui să fie folosită ca parte a flotei de atac a alianței în Atlantic, a forțelor navale comune ale NATO în Atlanticul de Est și în nordul Teatrul de Operații din Europa de Vest. marinele de șoc și combinate ale țărilor aliate în teatrul de operațiuni sud-european.

Scopul principal al îmbunătățirii marinei britanice este o creștere semnificativă a capacităților de luptă ale flotei printr-o actualizare calitativă a tuturor componentelor. Direcția principală a fost de a construi capacitățile de luptă ale forțelor de rachete nucleare de pe mare. În special, au început să primească un sistem promițător de rachete pe mare „Trident-2” cu o rază de acțiune mai mare și o precizie sporită a focului. În plus, a fost modernizat sistemul automat de control al luptei pentru SSBN-urile din zonele de patrulare de luptă. Creșterea stării și invulnerabilității acestor bărci ca urmare a adoptării Trident-2 BR le va extinde zona de patrulare. Un secret mai mare va fi asigurat și prin creșterea adâncimii imersiei lor, dotarea acestora cu centrale nucleare moderne și utilizarea antenelor remorcate.

Submarin "Trenchang" tip "Trafalgar"

În cursul îmbunătățirii forțelor cu scop general, se acordă multă atenție construcției de nave polivalente cu capacități de luptă sporite, capabile să rezolve o gamă largă de sarcini, să îmbunătățească metodele și mijloacele de control și să introducă noi realizări tehnice și descoperiri științifice. . Nucleul forțelor flotei va fi submarinele și navele de suprafață echipate cu arme de rachete moderne și mijloace electronice. Pentru o interacțiune de succes cu marinele altor țări NATO, navele și aeronavele britanice sunt echipate cu sisteme adecvate de comunicare și schimb de informații.

O direcție importantă în dezvoltarea forțelor navale britanice rămâne construcția de submarine nucleare polivalente, precum și îmbunătățirea submarinului din clasa Trafalgar. O deplasare mai mare va face posibilă dotarea acestora cu noi centrale nucleare și sisteme hidroacustice avansate. Toate aceste submarine vor fi înarmate cu rachete de croazieră Tomahawk de fabricație americană, lansate pe mare, în echipamente convenționale, datorită cărora pot fi folosite în operațiuni de distrugere (distruge) ținte terestre inamice.

De asemenea, se acordă multă atenție îmbunătățirii navelor de suprafață, în special, cerințele pentru acestea sunt ajustate ținând cont de redistribuirea importanței sarcinilor rezolvate în condiții moderne. Acest lucru se manifestă în primul rând printr-o schimbare în abordarea construcției portavioanelor. Deși acordă o mare importanță utilizării lor pentru războiul antisubmarin, comandamentul Marinei Britanice consideră totuși posibilă utilizarea lor pentru combaterea aeronavelor inamice, mai ales atunci când se asigură transferul trupelor (forțelor) de întărire către teatrele de operații europene.

Puterea de lovitură a forțelor de suprafață ale flotei este încă formată din trei portavioane ușoare de tip Invincible, care au fost modernizate pentru a crește eficiența sistemelor de apărare aeriană și a crește cu 20 la sută. numărul flotei de aeronave (elicoptere). În special, a fost mărit unghiul de înălțime al trambulinei, ceea ce a făcut posibilă creșterea greutății la decolare a aeronavei Sea Harrier, iar hangarele au fost, de asemenea, convertite pentru a se baza pe portavioane ale elicopterelor promițătoare EN-101 Merlin.

Portavion ușor clasa Invincible R05 Illustrious

Ținând cont de posibilitatea apariției conflictelor locale în condiții moderne și de necesitatea utilizării forțelor amfibii în acestea, comanda a reținut navele de debarcare în Marina pentru operațiunile de debarcare. În acest sens, construcția și modernizarea acestora va fi continuată. Deci, în 1998, flota a fost completată cu un nou port elicopter de aterizare Ocean, care este capabil să transporte o escadrilă de elicoptere Sea King (până la 12 unități).

Odată cu punerea în funcțiune a Marinei Britanice în a doua jumătate a anului 2002, fregata (FR) URO St. Albans finalizează un program multianual pentru construirea unei serii mari (16 unități) de fregate din clasa Norfolk. Douăsprezece dintre ele au fost construite la șantierul naval Yarrow Shipbuilding (Glasgow), încă patru la șantierul naval Swan Hunter (Wallsnd-on-Tyne). Întrucât întreaga serie poartă numele ducilor celebri în istoria țării (vezi tabel), aceste nave se găsesc adesea în publicațiile străine ca fregate din clasa Duke, precum și fregate proiect 21