Alexandru Sergheevici Pușkin. Imitație a Coranului. Poezie. Poemul lui Pușkin, imitația Căilor Coranelor și imagini

PRIETENUL ANIMALELOR
o carte despre atenție, compasiune și dragoste pentru animale

Biblioteca lui I. Gorbunov-Posadov
pentru copii si tineri

LECTURA UMANITĂȚILOR ȘI ZOOLOGIEI

Compilat de:
V. Lukyanskaya

Partea 2
Pentru persoanele în vârstă
Numărul doi

VIAȚA ÎN PĂdure

Tipo-litografie T-va I. N. KUSHNEREV și Co. str. Pimenovskaya, p. d.
MOSCOVA, 1909

În 1875 s-a încheiat perioada de cinci ani de beneficii acordate conducătorilor ursilor țigani pentru a-și termina vânătoarea. Au trebuit să apară la locurile de adunare desemnate și să-și omoare ei înșiși animalele. S-a întâmplat să văd o astfel de execuție la Belsk. Nefericiții țigani veneau din patru raioane cu toate bunurile lor, cai și urși. Peste o sută de animale cu picior roșu, de la pui mici de urs până la bătrâni uriași în piele gri și decolorată, au fost adunate pe pășunea orașului. Țiganii așteptau cu groază ziua decisivă. Țiganii așteptau cu groază ziua decisivă. Mulți dintre cei care au ajuns primii locuiau de două săptămâni pe pășunea orașului; Autoritățile așteptau sosirea tuturor țiganilor care fuseseră înregistrați până atunci pentru a aranja o singură execuție mare deodată.

S-au plimbat prin sate, dându-și spectacolele pentru ultima oară. Pentru ultima dată, urșii și-au arătat arta: au dansat, au luptat, au arătat cum băieții fură mazărea, cum merge o tânără și cum merge o bătrână; ultima oară au primit un răsfăț sub forma unui pahar de vodcă, pe care ursul, stând pe picioarele din spate, l-a luat cu ambele tălpi ale picioarelor din față, l-a aplicat pe botul înrăit și, aruncându-și capul pe spate, l-a turnat în gura sa, dupa care si-a lins buzele si si-a exprimat placerea cu un vuiet linistit, plin de cateva oftate ciudate. Pentru ultima dată, bătrânii și bătrânii veneau la țigani pentru a primi tratament cu un remediu special, care consta în a se întinde pe pământ sub un urs, care se întindea pe bolnav cu burta, întinzându-și larg patru labe în toate. direcții pe pământ și stați acolo până când tratamentul numărat de țigani a fost deja destul de lung. Ultima dată au fost duși în colibe și, dacă ursul a acceptat de bunăvoie să intre, a fost condus în colțul din față și a stat acolo și s-a bucurat de consimțământul lui ca un semn bun; iar dacă, în ciuda tuturor convingerii și mângâiilor, nu a trecut pragul, atunci proprietarii erau triști.

Majoritatea țiganilor veneau din raioanele vestice, așa că au fost nevoiți să coboare la Belsk două mile la vale și, văzând de departe locul nenorocirii lor, acest oraș, cu acoperișurile lui de paie și fier și două-trei clopotnițe, femeile. au început să urle, copiii să plângă, iar urșii din compasiune, sau poate, cine știe, după ce le-au înțeles soarta amară din vorbăria oamenilor, au hohot atât de tare, încât căruțele pe care le-au întâlnit s-au întors din drum spre o margine, ca să nu facă înspăimânta prea mult boii și caii, iar câinii care îi însoțeau țipăiau și tremurau chiar sub cărucioarele.

Era o dimineață norosă, rece, adevărată de septembrie. A fost ocazional o ploaie slabă, dar, în ciuda acesteia, mulți spectatori de ambele sexe și de toate vârstele au venit să urmărească curiosul spectacol.

Nu prea se auzea zgomot în tabără: femeile se înghesuiau în corturi, alături de copii mici, ca să nu vadă execuția și doar ocazional scăpa un strigăt disperat de la unul dintre ele; bărbaţii făceau cu febrilitate ultimele pregătiri. Au rostogolit căruțele până la marginea taberei și au legat animalele de ele.

Urșii nu erau în totalitate calmi: situația neobișnuită, pregătirile ciudate, o mulțime uriașă, o mare concentrare a acestora într-un singur loc - totul i-a adus într-o stare de entuziasm; se repezi impetuos pe lanţuri sau îi roade, mârâind plictisitor. Fiul său, un țigan în vârstă, deja cu dungi argintii în părul negru, și nepotul său, cu fețele moale, au legat în grabă ursul.

Polițistul i-a ajuns din urmă.

Ei bine, bătrâne, spuse el, ordonă băieților să înceapă.

Mulțimea de spectatori s-a agitat, s-a vorbit și s-a strigat, dar în curând totul s-a stins, iar în mijlocul tăcerii morții s-a auzit o voce liniștită, dar importantă. Bătrânul Ivan a fost cel care a vorbit.

Dă-mi voie, domnule bun, să-mi spun o vorbă. Vă rog, fraților, lăsați-mă să termin primul. Sunt mai în vârstă decât voi toți: voi împlini nouăzeci de ani într-un an și conduc urși de când eram mic. Și în toată tabăra nu există urs mai în vârstă decât al meu.

Și-a coborât capul și cârlionțat gri pe piept, l-a scuturat cu amărăciune și și-a șters ochii cu pumnul. Apoi se îndreptă, ridică capul și continuă mai tare și mai ferm decât înainte:

De aceea vreau să termin primul. M-am gândit că nu voi trăi să văd o astfel de durere, iar iubitul meu urs nu va trăi pentru a o vedea, dar se pare că nu a fost soarta: cu mâna mea trebuie să-l ucid pe el, susținătorul meu de familie și binefăcător. Dezleagă-l, dă-i drumul liber. Nu va merge nicăieri: noi bătrânii și eu nu putem fugi de moarte. Dezleagă-l, Vasia; Nu vreau să-l ucid ca vitele în lesă. „Nu vă fie teamă”, a spus el mulțimii zgomotoase, „nu va răni nimănui”.

Tânărul a dezlegat fiara uriașă și l-a îndepărtat puțin de căruță. Ursul s-a așezat pe picioarele din spate, coborându-și picioarele din față și se legăna dintr-o parte în alta, oftând din greu și șuierând. Era într-adevăr foarte bătrân; dinții îi erau galbeni, pielea i se înroșise și ieșea; se uită prietenos și trist la bătrânul său stăpân cu unicul său ochi mic. De jur împrejur era o liniște moartă. Nu se auzea decât zăngănitul țevilor și ciocănitul surd al tijerilor puștilor încărcate pe tachete.

Dă-mi pistolul, spuse bătrânul hotărât.

Fiul i-a întins o pușcă. L-a luat și, lipindu-l de piept, a început să rostească cuvinte, adresându-se ursului:

Te omor acum, Potap. Să-i dea Dumnezeu ca mâna mea veche să nu tremure, să te lovească un glonț în chiar inima. Nu vreau să te chinuiesc, nu asta meriți, bătrânul meu urs, bunul meu tovarăș! te-am luat ca pe un mic urs; ți s-a scos ochiul, ți-a putrezit nasul de la inel, ai fost bolnav și te-ai consumat; Te-am urmat ca pe un fiu și mi s-a făcut milă de tine și ai crescut și ai devenit un urs mare și puternic; nu există altul ca acesta în toate taberele care s-au adunat aici. Și ai crescut și nu ai uitat bunătatea mea: printre oameni nu am avut niciodată un prieten ca tine. Ai fost bun și smerit și înțelegător și ai învățat totul, iar eu nu am văzut o fiară mai bună și mai înțelegătoare. Ce eram eu fără tine: Prin munca ta toată familia mea este în viață. Mi-ai cumpărat doi cai, mi-ai construit o colibă ​​pentru iarnă. Ai făcut mai mult decât atât: l-ai salvat pe fiul meu de a fi soldat. Familia noastră este mare, iar tu încă ai hrănit și ai avut grijă de toți cei din ea, de la cel bătrân până la cel mic. Și te-am iubit profund și nu te-am lovit dureros, iar dacă sunt vinovat de ceva înaintea ta, iartă-mă, mă înclin la picioarele tale.

A căzut la picioarele ursului. Fiara mârâia liniștită și jalnică. Bătrânul plângea, tremurând peste tot.

Lovitură, tată! – i-a spus fiul. - Nu ne smulge inimile.

Ivan se ridică. Lacrimile nu mai curgeau din ochii lui. Și-a tras coama cenușie care căzuse pe el de pe frunte și a continuat cu o voce fermă și ținătoare:

Și acum trebuie să te omor... Mi-au poruncit, bătrâne, să te împușc cu mâna mea; Nu mai poți trăi în lume. Şi ce dacă? Dumnezeu din ceruri să judece între noi și ei.

A bătut trăgaciul și, cu o mână încă neclintită, a țintit spre fiară, spre piept, sub laba stângă. Și ursul a înțeles. Un vuiet jalnic și disperat i-a izbucnit din gură; stătea pe picioarele din spate, ridicându-și labele din față și, parcă și-ar fi acoperit ochii cu ele, ca să nu vadă groaznicul pistol. Un strigăt răsuna printre ţigani; mulți din mulțime plângeau; bătrânul, plângând, a aruncat pistolul pe pământ și a căzut neputincios peste el. Fiul s-a grăbit să-l ridice, iar nepotul său a apucat pistolul.

Voinţă! – strigă el cu o voce sălbatică, frenetică, cu ochii strălucind. - Suficient! Loviți, fraților, un capăt!

Și, alergând spre fiară, i-a pus botul la ureche și a tras. Ursul s-a prăbușit într-o masă fără viață; numai labele îi tremurau convulsiv, iar gura i se deschise, parcă căscă. Împuşcăturile trosneau în toată tabăra, înecate de strigătele disperate ale femeilor şi copiilor. Un vânt slab ducea fumul spre râu.

L-am pierdut! L-am pierdut! - s-a auzit în mulțime. Ca o turmă de oi înspăimântate, toată lumea s-a împrăștiat. Caii înhămați de trăsurile care așteptau au început să se năpădească și s-au repezit în direcții diferite. Dar pericolul nu era deloc atât de mare. Fiara, nebună de groază, nu încă un urs bătrân brun închis, cu un lanț rupt la gât, alerga cu uimitoare ușurință; totul s-a despărțit înaintea lui și a năvălit ca vântul prin oraș. Mai mulți țigani cu arme au fugit după el. Cei câțiva pietoni pe care i-au întâlnit de-a lungul drumului s-au lipit de pereți dacă nu au avut timp să se ascundă în spatele porții. Obloanele erau încuiate; toate viețuitoarele s-au ascuns; chiar și câinii au dispărut.

Ursul s-a repezit pe lângă catedrală, de-a lungul străzii principale, năvălindu-se uneori în lateral, parcă ar căuta un loc unde să se ascundă; dar totul era blocat. S-a repezit pe lângă magazine, întâmpinat de țipătul frenetic al funcționarilor care voiau să-l înspăimânte, a zburat pe lângă bancă, gimnaziu, barăcile comandamentului raional, până la capătul celălalt al orașului, a fugit pe șosea, pe malul râului și s-a oprit. Următorii au rămas în urmă. Dar curând o mulțime de mai mult decât doar țigani a apărut pe stradă. Ofițerul de poliție și colonelul călăreau într-un droshky, cu armele în mână; ţiganii şi un pluton de soldaţi ţineau pasul cu ei la fugă.

Iată-l! Iată-l! - a strigat politistul. - Fry, rulează-l!

Au răsunat focuri. Unul dintre gloanțe a lovit fiara; cu frica de muritor alerga mai repede decât înainte. La o milă de oraș, în sus pe râul de unde a fugit, se află o mare moară de apă, înconjurată din toate părțile de o pădure mică, dar deasă; fiara se îndrepta acolo. Dar, încurcându-se în ramurile râului, s-a rătăcit; o întindere mare de apă îl despărțea de un desiș dens de stejari, unde poate că putea găsi, dacă nu mântuire, atunci răgaz. Dar nu a îndrăznit să înoate. Pe această parte există o creștere densă a unui arbust ciudat care crește numai în sudul Rusiei, așa-numitul lycium. Tulpinile sale lungi, flexibile, neramificate cresc atât de dens încât este aproape imposibil ca o persoană să treacă prin desiș, dar rădăcinile au crăpături și poieni în care câinii se pot târî și, deoarece merg adesea acolo pentru a scăpa de căldură, treptat. lărgiți pasajul cu laturile lor, apoi într-un desiș dens se formează în timp o întreagă confuzie de pasaje. Ursul s-a repezit acolo. Mukosei, uitându-se la el de la etajul superior al morii, a văzut asta, iar când goana fără suflare și epuizată a venit în fugă, polițistul a ordonat să izoleze locul unde se ascundea fiara.

Nefericitul s-a ascuns chiar în adâncul tufișurilor; rana de la glonțul din coapsă era foarte dureroasă; s-a ghemuit într-o minge, îngropându-și botul în labe și a rămas nemișcat, uluit, înnebunit de frică, care l-a lipsit de posibilitatea de a se apăra. Soldații au tras în tufișuri, sperând să-l lovească și să-l facă să urle, dar a fost greu să-l lovească la întâmplare.

A fost ucis seara târziu, alungat din adăpost de incendiu. Oricine avea o armă considera că era de datoria lui să pună un glonț în fiara pe moarte, iar când pielea a fost îndepărtată, nu a fost bine.

Potrivit lui V. Garshin, p. 36-40

Acolo, departe, departe, unde munții devin albaștri sub chiar cerul, unde vârfurile și ghețarii scânteie și sclipesc cu minunate culori violete, acolo pe o stâncă abruptă sălbatică și-a construit cuibul un vultur mândru. Văile acoperite de păduri, unde urleau pâraie, traversau acești munți, îngustându-se treptat și dispărând în cele din urmă cu totul.

Când un vultur pe aripile sale puternice, în semilumina începutului unei noi zile, căutând pradă, a zburat aici, la aceste înălțimi pe care vederea umană nu le poate atinge, atunci de aici am putut discerne cel mai mic șoarece de câmp de îndată ce a apărut acolo, dedesubt, la suprafață. În unele zile, mergând la vânătoare, vulturul a străbătut sute de kilometri, repezindu-se peste deșerturi stâncoase, peste stânci sălbatice și abisuri mohorâte fără fund sau câmpii acoperite cu mușchi cenușiu.

Într-o zi, întorcându-se de la o vânătoare de dimineață la multe sute de mile de cuibul său, vulturul se îndrepta prin deșerturile stâncoase, acasă la vulturul său, o capră nou-născută în gheare. Când a aterizat pe cuib, și-a bătut cu furie aripile și un strigăt sălbatic, pătrunzător, a răsunat de multe ori, a umplut ligheanul. Crengile puternice care serveau drept bază cuibului, acum acoperite cu fire lungi de mușchi murdar, însângerat și cu pene, atârnau pe o margine de stâncă: cuibul a fost ruinat și jefuit, iar vulturul, care deja începea să-și încerce. aripile și își exercită ghearele, ciocul peste prada din ce în ce mai mare nu se vedea nicăieri.

Apoi vulturul s-a înălțat și a început să se ridice din ce în ce mai sus, până când ecoul nu a mai purtat strigătul ei în singurătatea stâncilor. Privind vigilentă, a început să se repeze înainte și înapoi.

Adânc mai jos, doi vânători se întorceau din pădure. Deodată ceva a făcut un zgomot puternic deasupra capetelor lor. Unul dintre acești vânători purta pe spate un coș cu crenguțe de salcie și un vultur tânăr prins în el. În timp ce vânătorii, lăsând în urma lor milă după milă, se îndreptau repede înapoi spre una dintre cele mai înalte ferme țărănești, vulturul-mamă, urmărindu-i cu gelozie, păstra aceeași potecă în aer. Prin golurile albastre din nori, vedea cum, la sosirea vânătorilor, mari și mici, toată lumea se aduna în curte în jurul unui coș cu crenguțe de salcie.

Un vultur a zburat peste această curte toată ziua. Când s-a adâncit amurgul, ea a zburat spre horn însuși, iar oamenii care se aflau în curte au auzit în întunericul serii un strigăt ciudat și neplăcut deasupra acoperișului casei. Și dimineața devreme, când lumina soarelui abia începea să strălucească prin întuneric, vulturul se ridică din nou sus, ținându-și încă privirea atentă asupra curții țărănești.

Ea a văzut cum fiii cei mai mari tăiau și tăiau scânduri în fața ușilor casei, în timp ce copiii stăteau și priveau această lucrare. Și apoi, puțin mai târziu, o cușcă mare de lemn a fost scoasă în mijlocul curții, prin barele transversale ale căreia vulturul-mamă își putea distinge clar vulturul, cum se învârtea, dând din aripi și, fără încetare, bătea. cu ciocul, încercând să se elibereze.

Cușca stătea acum singură; nimeni nu era vizibil în jurul ei. Soarele a răsărit din ce în ce mai sus, a venit o după-amiază fierbinte, iar vulturul încă plutea acolo, în spatele norilor, și urmărea fiecare mișcare a puiului ei.

Dar când ziua se apropia deja de seară, copiii au apărut în curte și au început jocuri distractive între ei. Unii dintre adulți au ieșit și ei afară și și-au început munca obișnuită. Seara a fost liniște, iar tânăra soție a unuia dintre fii și-a scos micuțul și l-a întins pe gazon, în timp ce ea a început să-și clătească hainele la fântână. Pe acoperișul hambarului, ciripeau două coji veseli, făcându-și un cuib într-o salcie înaltă de lângă casă; Mai jos săreau mai multe vrăbii, ciripind și ciugulind boabele împrăștiate lângă ușa hambarului.

Deodată, o umbră fulgeră prin aer cu viteza fulgerului, iar în tăcere se auzi un șuierat de aripi puternice și un șuierat ciudat.

Când tânăra s-a uitat grăbit înapoi la acest sunet, a văzut un vultur gigantic ridicându-se din gazon. Prinsă de groază înfiorătoare, ea sări în picioare. Pasărea de pradă își ținea pruncul în gheare și, cu privirea ei intensă, femeia a putut urmări pentru o secundă cum spațiul aerian incomensurabil deveni albastru între copil și pământ.

Groaza sălbatică, nebună, a inspirat-o pe mama. Ea s-a repezit în cușcă, a smuls vulturul tânăr de acolo și, fără să-i pese că el i-a zgâriat și ciugulit capul și fața până a sângerat, a țipat și l-a ținut cu ambele mâini, ridicându-l în sus.

Mama vultur s-a oprit în aer timp de un minut, iar de fiecare dată când batea din aripi pentru a se susține în această imobilitate, femeia vedea pruncul în fața lui, ca un vierme, atârnând între ghearele unui prădător.

Și deodată i se păru că pasărea începe să coboare. Ținându-și respirația, a privit cum pasărea cobora cu adevărat lin din nou pe gazon. Atunci femeia a eliberat vulturul tânăr din mâini și, ca o nebună, s-a repezit la copilul ei, iar vulturul i-a apucat vulturul.

Din disperare, ambele femei s-au înțeles.

Potrivit lui Jonas Lee, p. 183-185

În timp ce vânam în pădure, am observat o capră sălbatică în tufișuri. Frumosul animal stătea nemișcat, cu capul plecat jos, ca și cum ar fi adulmecat ceva ce zăcea la picioare. Când m-am apropiat, capra s-a cutremurat, a făcut un salt disperat și a dispărut în desiș, iar pe loc a rămas un ied micuț, bolnav, cu piciorul rupt; el, desigur, nu putea fugi după mama lui.

L-am luat și l-am dus acasă.

Puștiul tremura și sfâșia, iar ochii lui minunați, negri, erau plini de lacrimi și o expresie de frică de muritor.

După ce am mers puțin, am auzit un foșnet ușor în spatele meu și m-am întors - capra mă urmărea.

Ce friptură bună! – spuse râzând tovarășul meu, care mă aștepta la răscruce.

Ce bine este că capra nu a putut înțelege această glumă rea și nepotrivită!

N. Karazin, p. 217

Așa cum pițigoiul apare în apropierea locuințelor umane cu primele înghețuri de toamnă, la fel și cilindeul cu piept roșu este un însoțitor fidel al bunicii iernii și zăpezii - nu degeaba îi este numit. botgros. Pe măsură ce iarna a venit în picioare pe Matryona (9 noiembrie) și a acoperit pământul cu zăpadă albă - de nicăieri, fecioarele de zăpadă sunt chiar acolo, pe rowan sub fereastră. Iar când Evdokia a început (1 martie) să se echipeze pentru primăvară și drumul s-a înnegrit, s-au văzut doar ei: oaspeții de iarnă roșii și nu mai era nici urmă de ei.

Este necesar să descriem aspectul cilindei? Cine nu-l cunoaște? Cine nu a văzut această pasăre plinuță, cu sânul roșu, cu o coadă albă ca zăpada, un spate gri-albăstrui și picioare negre, cu o nuanță albastră pe cap, aripi și coadă? Dacă cineva, poate, nu a văzut niciodată un cilindru în sălbăticie, atunci, cel mai probabil, s-a întâmplat să admire această pasăre frumoasă într-o cușcă, sau cel puțin într-un tablou pictat.

O stolmă de cintece masculi pe un copac acoperit cu zăpadă sau îngheț, iluminate de razele roz ale soarelui de iarnă, este o imagine la care nu te poți opri. Fecioarele de zăpadă femelele nu sunt nici pe departe la fel de frumoase, pentru că nu sunt roșii pe dedesubt, ci gri închis, la fel ca tinerele cintecele, de până la un an, iar capul lor nu este negru, ci maroniu-gri.

Zborul cilindelui este ușor și frumos, ondulat, sare destul de stângaci de-a lungul pământului, în salturi scurte.

Un cântec foarte liniștit, modest, al cântecelui constă în fluiere triste, ușor îngropate, presărate cu scârțâit complet nemuzical, asemănător cu scârțâitul roților unui cărucior neuns, dar, cu toate acestea, în ciuda acestui fapt, cântecul cântecelui are propriul farmec. , mai ales când se cântă într-una dintre acele zile frumoase, liniștite, senine, semicaldure, pe care le avem uneori în a doua jumătate a lunii februarie - în acele zile în care se simte respirația blândă, deși încă foarte slabă, a primăverii. aerul. Ieși pe verandă încălzită de soare pentru un minut și, deodată, auzi cântecul liniștit al unui buluș așezat nemișcat, ciufulit, pe o creangă a unui rowan din apropiere - și sufletul tău se va simți bine și plăcut...

La cintecele, spre deosebire de majoritatea păsărilor cântătoare, în care doar masculii cântă de obicei, cântă și femelele.

Cel mai adesea, în loc de cântec, cintecele emit un fluier monoton, destul de liniștit, acest fluier are o conotație specială, tristă, dar în același timp extrem de plăcută; Cu acest fluier, dându-i doar un caracter diferit, cintecelea își ademenește copiii sau alți tovarăși de cintece spre sine, îi avertizează asupra unui pericol iminent, își exprimă o plângere despre un prieten pierdut și așa mai departe. Și fluierul lui este, de obicei, complet corect înțeles de către alte cintece.

Cintecele se găsesc aproape în toată Europa. În provinciile noastre din sud se găsesc doar ca oaspeți de iarnă, dar în centrul și nordul Rusiei se găsesc pe tot parcursul anului, petrecând vara în pădurile umbroase și zburând până la locuințe umane iarna.

După ce s-au întors în pădurile lor natale odată cu începutul primăverii, cintecele încep în curând să construiască cuiburi. Cuibul de cintece este așezat nu la înălțime deasupra solului (de la? la 1 brață) și este format din crenguțe uscate, subțiri, răsucite cu pricepere la exterior și căptușite cu mușchi moale de copac, lână, păr și frunze delicate la interior.

În luna mai, în cuib se găsesc deja 4-6 ouă mici pestrițe verzui pal. Tinerii cintecele sunt hrăniți cu semințe mici și imature; Părinții înmoaie mai întâi semințele mai dure din culturile lor.

Hrana cintecelor adulți constă în principal din diferite semințe, precum și din boabe din diferite fructe de pădure, mai ales din rowan. Ea nu mănâncă pulpa boabelor în sine, ci doar decojește boabele din ele. După părăsirea cuibului, tinerele cintecele rămân mult timp sub supravegherea bătrânilor.

Toamna, cintecele se adună în stoluri mici și, odată cu debutul iernii, se apropie de locuințele oamenilor, unde se hrănesc cu boabe de rowan și diverse semințe, la care alte păsări, mai puțin încrezătoare, nu îndrăznesc să ajungă. Într-o turmă, cintecele sunt foarte prietenoși unul cu celălalt, iar dacă unul dintre membrii turmei este ucis, tuturor celorlalți cintecele le duc multă vreme dor de tovarășul lor decedat, fluieră cumva mai ales cu tristețe și neliniște și multă vreme nu să nu îndrăznească să părăsească locul unde a murit.

Nici nu vreau să menționez faptul că cintecele sunt prinse și împușcate pentru prăjire... În piețe și orașe mari se vând uneori în ciorchini întregi.

Păcat nu atât pentru cei care le aduc pe piață (aceștia sunt, în mare parte, oameni săraci și ignoranți), cât pentru cei care le cumpără și le duc în bucătărie!

După D. Kaigorodov, p. 331-332

Iar călătorul obosit a mormăit la Dumnezeu,
Îi era sete și flămând de umbră,
Rătăcind în deșert trei zile și trei nopți!
Și ochii plini de căldură și praf
Cu o melancolie deznădăjduită se plimba...
Și deodată vede o comoară sub un palmier.

Și a alergat spre palmierul din deșert,
Și împrospătat cu lăcomie cu un șuvoi rece
Limba și pruna ochiului ardeau puternic,
Și s-a întins și a adormit lângă măgarul credincios,
Și au trecut mulți ani peste el
Din voia Domnului cerului și pământului.

A venit ceasul trezirii pentru călător;
Se ridică și aude o voce necunoscută:
„De cât timp ai adormit în deșert?”
Și el răspunde: „Soarele este deja sus
Ieri strălucea pe cerul dimineții;
Dimineața am dormit adânc până dimineața”.

Dar o voce: „O, călător, mai mult ai dormit;
Uite: te-ai culcat tânăr și te-ai ridicat bătrân,
Palmierul s-a putrezit și fântâna este rece
Secat și uscat în deșertul fără apă,
Mult acoperit de nisipurile stepelor;
Și oasele măgarului tău se albesc”.

Și bătrânul instantaneu, cuprins de durere,
Plângând, cu capul aplecat, tremurând...
Și apoi s-a întâmplat un miracol în deșert:
Trecutul a prins viață într-o nouă glorie;
Palmierul se leagănă din nou cu capul umbrit;
Din nou fântâna este plină de răcoare și întuneric.

Și oasele bătrâne ale măgarului se ridică,
Și s-au îmbrăcat cu trupurile lor și au făcut un vuiet;
Iar călătorul simte atât putere, cât și bucurie;
Tineretul înviat a început să se joace în sânge;
Desfătări sfinte mi-au umplut pieptul;
Și cu Dumnezeu pornește în călătoria lui.

Alte articole din jurnalul literar:

• 27.10.2009. Victor Esipov Poet, mafio și autor
• 25.10.2009. M. Raevskaya Sânge rău mi-a intrat în vene...
• 23.10.2009. A. Vigilyanskaya A doua naștere
• 22.10.2009. T. Serghei
• 19.10.2009. AS Pușkin Imitații ale Coranului
• 10.10.2009. ***

A căzut la picioarele ursului. Fiara mârâia liniștită și jalnică. Bătrânul plângea, tremurând peste tot.

- Lovitură, tată! – i-a spus fiul. - Nu ne smulge inimile.

Ivan se ridică. Lacrimile nu mai curgeau din ochii lui. Își dădu deoparte coama cenușie care căzuse peste el și continuă cu o voce fermă și ținătoare:

- Și acum trebuie să te omor... Mi-au poruncit, bătrâne, să te împușc cu mâna mea; Nu mai poți trăi în lume. Şi ce dacă? Dumnezeu din ceruri să judece între noi și ei.

A bătut trăgaciul și, cu o mână încă neclintită, a țintit spre fiară, spre pieptul de sub laba stângă. Și ursul a înțeles. Un vuiet jalnic și disperat i-a izbucnit din gură; stătea pe picioarele din spate, ridicându-și labele din față și parcă și-ar fi acoperit ochii cu ele ca să nu vadă groaznica armă. Un strigăt răsuna printre ţigani; mulți din mulțime plângeau; bătrânul, plângând, a aruncat pistolul pe pământ și a căzut neputincios peste el. Fiul s-a repezit să-l ridice, iar nepotul a apucat pistolul.

- Will! – strigă el cu o voce sălbatică, frenetică, cu ochii strălucind. - Suficient! Loviți, fraților, un capăt!

Și alergând spre fiară, i-a pus botul la ureche și a tras. Ursul s-a prăbușit într-o masă fără viață; numai labele îi tremurau convulsiv, iar gura i se deschise, parcă căscă. Împuşcăturile trosneau în toată tabăra, înecate de urletele disperate ale femeilor şi copiilor. Un vânt slab ducea fumul spre râu.

* * *

- Am pierdut-o! l-am pierdut! - s-a auzit în mulțime. Ca o turmă de oi înspăimântate, toată lumea s-a împrăștiat. Polițistul, grasul Foma Fomich, băieții, Leonid și Konstantin, domnișoarele - au fugit cu toții în panică, lovindu-se în corturi și căruțe, căzând unul peste altul și țipând. Olga Pavlovna aproape că a leșinat, dar frica i-a dat putere, iar ea, ridicându-și rochia, a alergat peste poienă, fără să se gândească la dezordinea din costumul ei provocată de zborul ei grăbit. Caii înhămați de trăsurile care așteptau au început să se năpădească și s-au repezit în direcții diferite. Dar pericolul nu era deloc atât de mare. Fiara, nebună de groază, nu încă un urs bătrân brun închis, cu un lanț rupt la gât, alerga cu uimitoare ușurință; totul s-a despărțit înaintea lui și s-a repezit ca vântul drept spre oraș. Mai mulți țigani cu arme au fugit după el. Cei câțiva pietoni care au dat peste pe stradă s-au lipit de pereți dacă nu au avut timp să se ascundă prin porți. Obloanele erau încuiate; toate viețuitoarele s-au ascuns; chiar și câinii au dispărut.

Ursul s-a repezit pe lângă catedrală, de-a lungul străzii principale, repezindu-se uneori în lateral, parcă ar căuta un loc de ascunde, dar totul era încuiat. S-a repezit pe lângă prăvălii, întâmpinat de strigătul frenetic al funcționarilor care voiau să-l sperie, a zburat pe lângă bancă, gimnaziu, barăcile comandamentului raional, până la capătul celălalt al orașului, a ieșit în fugă pe drumul spre malul râului și s-a oprit. Următorii au rămas în urmă, dar în curând a apărut de pe stradă o mulțime de mai mult decât doar țigani. Ofițerul de poliție și colonelul călăreau într-un droshky, cu armele în mână; ţiganii şi un pluton de soldaţi ţineau pasul cu ei la fugă. Leonid și Konstantin alergau chiar lângă droshky.

- Iată-l, iată-l! - a strigat politistul. - Prăjește-l, rulează-l!

Au răsunat focuri. Unul dintre gloanțe a lovit fiara; cu frica de muritor alerga mai repede decât înainte. La o milă de oraș, în sus pe râul Rokhla, de unde a fugit, se află o mare moară de apă, înconjurată din toate părțile de o pădure mică, dar deasă; fiara se îndrepta acolo. Dar, încurcându-se în ramurile râului și în diguri, s-a rătăcit; o întindere mare de apă îl despărțea de un desiș dens de stejari, unde poate că putea găsi, dacă nu mântuire, atunci răgaz. Dar nu a îndrăznit să înoate. Pe această parte există o creștere densă a unui arbust ciudat care crește doar în sudul Rusiei, așa-numitul lucium. Tulpinile sale lungi, flexibile, neramificate cresc atât de dens încât este aproape imposibil ca o persoană să treacă prin desiș; dar rădăcinile au crăpături și poieni în care câinii se pot târî și, din moment ce merg adesea acolo pentru a scăpa de căldură și a lărgi treptat pasajul cu lateralele, în timp se formează un întreg labirint de pasaje în desișul dens. Ursul s-a repezit acolo. Mukosei, uitându-se la el de la etajul superior al morii, a văzut asta, iar când goana fără suflare și epuizată a venit în fugă, polițistul a ordonat să izoleze locul unde fiara dispăruse.

Nefericitul s-a ascuns chiar în adâncul tufișurilor; rana de la glonțul din coapsă era foarte dureroasă; s-a ghemuit într-o minge, îngropându-și botul în labe și a rămas nemișcat, uluit, înnebunit de frică, privându-l de posibilitatea de a se apăra. Soldații au tras în tufișuri, sperând să-l lovească și să-l facă să urle, dar a fost greu să-l lovească la întâmplare.

A fost ucis seara târziu, alungat din adăpost de incendiu. Oricine avea o armă considera că era de datoria lui să pună un glonț în fiara pe moarte, iar când pielea a fost îndepărtată, nu a fost bine.

* * *

Recent, am vizitat Belsk. Orașul cu greu s-a schimbat: doar malul a explodat, iar pro-gimnaziul s-a transformat într-un gimnaziu. Polițistul a fost înlocuit, acordându-i funcția de executor judecătoresc privat în orașul de provincie pentru eficiența sa; frații Izotov încă strigă „granron” și „orebur” și aleargă prin oraș spunând povești despre ultimele știri; Farmacistul Foma Fomich s-a îngrășat și mai mult și, în ciuda faptului că a făcut o afacere profitabilă cumpărând grăsime de urs pentru paisprezece copeici și vânzând-o cu opt grivne lira, ceea ce a dat o sumă considerabilă în total, el încă vorbește cu mare neplăcere. despre bătaia urșilor.

„Atunci i-am spus Olgăi Pavlovna ce fel de hoț de cai va face Adonis ăsta... Ei bine, și ce?” Nu a trecut o săptămână – mi-a adus împreună perechea de gri, nenorocitul.

- Știi că el este? - Am întrebat.

- De ce nu el? Până la urmă, a fost judecat anul trecut pentru furt de cai și tâlhărie. S-a dus la muncă silnică.

- O, cât mi-a părut rău pentru el! – a spus Olga Pavlovna tristă.

Poezia „Imitația Coranului” a fost scrisă de Pușkin în 1825. Această lucrare este formată din 9 poezii scrise de poet sub impresia primită din lectura Coranului tradus în limba rusă de M. Verevkin. În opera sa, poetul descrie episoade din viața Profetului (PBUH) și o expunere gratuită a unor sure ale Coranului.

În prima poezie Imitații ale ciclului Coran Pușkin scrie despre revelația Coranului către Profet (PBUH), despre puterea lui Allah și mila lui față de Mahomed (PBUH) și oameni. Cuvintele poetului: „Iubește orfanii” sunt inspirate de Sura Al-Maidat („Postenă”). O amintire că Profetul Muhammad (PBUH) a avut grijă de copiii musulmanilor morți.

A doua poezie„Imitații” este dedicat soțiilor Profetului Muhammad (PBUH) și vieții sale.

O, neveste curate ale Profetului.
Te deosebești de toate soțiile:

Sub baldachinul dulce al tăcerii
Trăiește cu modestie: ți se cuvine
Voalul fecioarei celibate...

Bazat pe sure „Abasa”, „Al-Wakiat”, „Hajj” a fost scrisă a treia poezie fabrică.

Ayat din Coran: „În ziua în care îl vei vedea, fiecare femeie care se hrănește o va uita pe cea pe care a hrănit-o și fiecare purtător de povară își va lăsa povara. Și veți vedea oameni beți, dar nu sunt beți. Dar pedeapsa lui Allah este aspră” (Coran, 22:2). Pușkin a repetat-o ​​în următoarele cuvinte:

Dar îngerul va suna de două ori;

Și fratele va fugi de frate,
Și fiul se va îndepărta de mama lui
Și toți vor curge înaintea lui Dumnezeu
Desfigurat de frică
Și cei răi vor cădea
Acoperit de flăcări și cenușă.”

Partea următoare- aceasta este o repovestire liberă a sensului versetului „Nu l-ai văzut pe cel care s-a certat cu Ibrahim despre Domnul său pentru că Allah i-a dat putere? Așa că Ibrahim a spus: „Domnul meu, Care dă viață și ucide”. El a spus: „Eu dau viață și ucid”. Ibrahim a spus: „Iată, Allah scoate soarele din est, așa că scoate-l din vest.” Iar cel care nu credea a fost confuz: Allah nu conduce direct pe cei nedrepți!

Definiția lui Pușkin a Coranului ca „Coran strălucitor” provine din binecunoscutele definiții din Ultima Scriptură: „Clar, Glorios, Nobil, Înțelept”. Expresia lui Pușkin „să curgăm și noi în lumină” este înțelegerea lui a esenței islamului.

Versetul șase Poezia este dedicată celor care au murit în luptele cu idolatrii și păgânii. Vorbește despre Paradis, care îi așteaptă pe cei pierduți.

În al șaptelea vers Pușkin repovestește sura Coranului „Familia lui Imran”. Începe cu o chemare către Profet - „Ridică-te!”

Ridică-te, fricosule:
În peștera ta
Lampă sfântă
Arde până dimineața.
Rugăciunea din suflet,
Profet, pleacă
gânduri triste...

„În peștera ta” - aceasta se referă la peștera de pe Muntele Hira, în care Profetul Muhammad (PBUH) s-a rugat mult timp, în care în noaptea de 27 Ramadan din 610 a fost revelat Coranul.

A opta poezie Imitațiile Coranului lui Pușkin sunt scrise sub forma unei rugăciuni bazate pe multe sure ale Coranului, care vorbește despre tratamentul corect al orfanilor și al săracilor.

Nu vărsați darurile cu o mână calculată:
Generozitatea deplină mulțumește cerului.

Zakat sau pomana este datoria unui musulman. Proprietatea unei persoane este proprietatea lui Allah, de la care o persoană este obligată să dea zakat: „...Dacă știi ce este bun în ei; Dă-le ceva din bogăția ta pe care ți-a dat-o Dumnezeu.”

În ultimul vers„Imitații ale Coranului” Pușkin și-a descris impresiile despre sura Al-Bakarat (Coran, 2:261). În ea, poetul folosește o pildă despre un călător care a mormăit împotriva lui Dumnezeu, despre mila care i-a fost arătată de „Domnul cerului și al pământului” acestui călător:

Era însetat și flămând de umbră...



Trecutul a prins viață într-o nouă glorie...

„Imitația Coranului” de A.S. Pușkin, este impresia sa personală de a citi traducerea Coranului și o încercare de a folosi stilul Coranului în scrierea acestei lucrări.

CA. Pușkin. Poezii „Imitații ale Coranului” integral

Jur pe par și impar,
Jur pe sabie și pe lupta dreaptă,
Jur pe steaua dimineții
Jur pe rugăciunea de seară:

Nu, nu te-am părăsit.
Cine e la umbra păcii?
I-am prezentat, iubindu-i capul,
Și a ascuns-o de persecuția atentă?

Nu eu v-am dat de băut în ziua setei?
Ape deșertului?
Nu eu am fost cel care ți-am dat limba
Putere puternică asupra minții?

Fă-ți curaj, disprețuiește înșelăciunea,
Urmează cu bucurie calea dreptății,
Iubește orfanii și Coranul meu
Predicați unei creaturi tremurătoare.

O, neveste curate ale profetului,
Ești diferită de toate soțiile:
Umbra viciului este și teribilă pentru tine.
Sub baldachinul dulce al tăcerii
Trăiește cu modestie: ți se cuvine
Voalul fecioarei celibate.
Păstrați inimile adevărate
Pentru cei legitimi și sfiosi,
Da, privirea rea ​​a celor răi
Nu-ți va vedea fața!

Și voi, oaspeți ai lui Mahomed,
Adunându-se la cina lui,
Evită deșertăciunile lumii
Încurcă-mi profetul.
Tipul are gânduri pioase,
Nu-i plac vorbitorii mari
Și cuvinte nemodeste și goale:
Onorează sărbătoarea cu smerenia lui,
Și cu înclinație castă
Tinerii lui sclavi.

Confuz, profetul s-a încruntat,
Auzind pe orbul apropiindu-se:
Fugi, lasă viciul să nu îndrăznească
Arată-i nedumerire.

Lista este dată din cartea cerească
Tu, profete, nu ești pentru cei îndrăzneți;
Proclamă cu calm Coranul,
Fără a-i forța pe cei răi!

De ce este o persoană arogantă?
Pentru că a venit pe lume gol,
Că respiră scurt timp,
Că cei slabi vor muri, așa cum s-a născut cel slab?

Pentru că Dumnezeu va ucide
Și îl va învia - după voia lui?
Ceea ce din cer îi protejează zilele
Și în bucurii și în amărăciune?

Pentru că i-ai dat roade,
Și pâine, și curmale și măsline,
Binecuvântându-i lucrările,
Și orașul cu elicoptere, și dealul și lanul de porumb?

Dar îngerul va suna de două ori;
Tunetul ceresc va lovi pământul:
Și fratele va fugi de frate,
Și fiul se va îndepărta de mama lui.

Și toată lumea se va aduna la Dumnezeu,
Desfigurat de frică;
Și cei răi vor cădea,
Acoperit de flăcări și cenușă.

Cu tine din cele mai vechi timpuri, atotputernice,
Cel puternic a crezut că poate concura,
Abundent de mândrie nebună;
Dar Tu, Doamne, l-ai smerit.
Ai spus: Eu dau viață lumii,
pedepsesc pământul cu moartea,
Mâna mea este ridicată pentru orice.
Și eu, a spus el, dau viață,
Și pedepsesc cu moartea:
Cu tine, Doamne, sunt egal.
Dar lăudarea viciului a tăcut
Din cuvântul mâniei tale:
Voi ridica soarele de la răsărit;
Ridică-l de la apus!

Pământul este nemișcat - cerul este boltit,
Creator, susținut de tine,
Să nu cadă pe uscat și pe apă
Și nu ne vor suprima.

Ai aprins soarele în univers,
Să strălucească pe cer și pe pământ,
Ca inul udat cu ulei,
Cristalul strălucește în lampă.

Roagă-te Creatorului; el este puternic:
El stăpânește vântul; într-o zi fierbinte
trimite nori către cer;
Oferă umbră copacului pământului.

El este milostiv: este pentru Mahomed
A deschis Coranul strălucitor,
Să curgem și noi spre lumină,
Și lăsați ceața să cadă din ochi.

Nu e de mirare că am visat la tine
În luptă cu capetele ras,
Cu săbii însângerate
În șanțuri, pe turn, pe zid.

Auzi strigătul de bucurie,
O, copii ai pustiilor de foc!
Condu-i pe tinerii sclavi în captivitate,
Împărtășiți prada de război!

Ai câștigat: slavă ție,
Și un râs pentru cei slabi de inimă!
Sunt pe o chemare
Nu ne-am dus, fără să credem visele minunate.

Sedus de prada de război,
Acum în pocăința mea
Rekut: ia-ne cu tine;
Dar tu spui: nu o vom lua.

Fericiți cei care au căzut în luptă:
Acum au intrat în Eden
Și înecat în plăcere,
Nu otrăvit de nimic.

Ridică-te, fricosule:
În peștera ta
Lampă sfântă
Arde până dimineața.
Rugăciunea din suflet,
Profet, pleacă
Gânduri triste
Vise viclene!
Până dimineața mă rog
Creați cu umilință;
Cartea cerească
Citeste pana dimineata!

VIII

Schimbând conștiința înaintea sărăciei palide,
Nu vărsați darurile cu o mână calculată:
Generozitatea deplină mulțumește cerului.
În ziua judecății cumplite, ca un câmp gras,
O, semănător prosper!
Ea vă va răsplăti munca de o sută de ori.

Dar dacă, după ce a regretat munca dobândirii pământești,
Dându-i unui cerșetor o pomană slabă,
Îți strângi mâna invidioasă, -
Știi: toate darurile tale sunt ca o mână de praf,
Că ploaia abundentă spală piatra,
Vor dispărea - un tribut respins de Domnul.

Iar călătorul obosit a mormăit la Dumnezeu:
Îi era sete și flămând de umbră.
Rătăcind în deșert trei zile și trei nopți,
Și ochii plini de căldură și praf
Cu o melancolie fără speranță a condus în jur,
Și deodată vede o comoară sub un palmier.

Și a alergat spre palmierul din deșert,
Și împrospătat cu lăcomie cu un șuvoi rece
Limba și pruna ochiului ardeau puternic,
Și s-a întins și a adormit lângă măgarul credincios -
Și au trecut mulți ani peste el
Din voia conducătorului cerului și pământului.

A venit ceasul trezirii pentru călător;
Se ridică și aude o voce necunoscută:
„Cu cât timp în urmă ai adormit adânc în deșert?”
Și el răspunde: soarele este deja sus
Ieri strălucea pe cerul dimineții;
Dimineața am dormit adânc până dimineața.

Dar o voce: „O, călător, mai mult ai dormit;
Iată: te-ai culcat tânăr și te-ai înviat bătrân;
Palmierul s-a putrezit și fântâna este rece
Secat și uscat în deșertul fără apă,
Mult acoperit de nisipurile stepelor;
Și oasele măgarului tău devin albe.”

Și bătrânul instantaneu, cuprins de durere,
Plângând, cu capul aplecat, tremurând...
Și apoi s-a întâmplat un miracol în deșert:
Trecutul a prins viață într-o nouă glorie;
Palmierul se leagănă din nou cu capul umbrit;
Din nou fântâna este plină de răcoare și întuneric.

Și oasele bătrâne ale măgarului se ridică,
Și s-au îmbrăcat cu trupurile lor și au făcut un vuiet;
Iar călătorul simte atât putere, cât și bucurie;
Tineretul înviat a început să se joace în sânge;
Desfătările sfinte mi-au umplut pieptul:
Și cu Dumnezeu pornește în călătoria lui.

Iar călătorul obosit a mormăit la Dumnezeu:
Îi era sete și flămând de umbră.
Rătăcind în deșert trei zile și trei nopți,
Și ochii plini de căldură și praf
Cu o melancolie fără speranță a condus în jur,
Și deodată vede o comoară sub un palmier.

Și a alergat spre palmierul din deșert,
Și împrospătat cu lăcomie cu un șuvoi rece
Limba și pruna ochiului ardeau puternic,
Și s-a întins și a adormit lângă măgarul credincios -
Și au trecut mulți ani peste el
Din voia conducătorului cerului și pământului.

A venit ceasul trezirii pentru călător;
Se ridică și aude o voce necunoscută:
„Cu cât timp în urmă ai adormit adânc în deșert?”
Și el răspunde: soarele este deja sus
Ieri strălucea pe cerul dimineții;
Dimineața am dormit adânc până dimineața.

Dar o voce: „O, călător, mai mult ai dormit;
Uite: te-ai culcat tânăr și te-ai ridicat bătrân,
Palmierul s-a putrezit și fântâna este rece
Secat și uscat în deșertul fără apă,
Mult acoperit de nisipurile stepelor;
Și oasele măgarului tău devin albe.”

Și bătrânul instantaneu, cuprins de durere,
Plângând, cu capul aplecat, tremurând...
Și apoi s-a întâmplat un miracol în deșert:
Trecutul a prins viață într-o nouă glorie;
Palmierul se leagănă din nou cu capul umbrit;
Încă o dată, bolta este plină de răcoare și întuneric.

Și oasele bătrâne ale măgarului se ridică,
Și s-au îmbrăcat cu trupurile lor și au făcut un vuiet;
Iar călătorul simte atât putere, cât și bucurie;
Tineretul înviat a început să se joace în sânge;
Desfătările sfinte mi-au umplut pieptul:
Și cu Dumnezeu pornește în călătoria lui.

IMITAȚII ALE CORANULUI. Publicat în colecția din 1826. Scrisă în noiembrie 1824. În aceste imitații, Pușkin a folosit traducerea rusă a Coranului de M. Verevkin, ed. 1790. Cu toate acestea, în transcrierea pasajelor pe care le-a ales, s-a îndepărtat departe de original și a impregnat poemelor cu un sens care a fost adesea absent din original. Prin urmare, imitațiile ar trebui considerate poeme originale ale lui Pușkin, uneori pline de conținut autobiografic și doar stilizate în spiritul Coranului. Dedicația lui P. A. Osipova se explică prin faptul că imitațiile Coranului au fost scrise în principal pe moșia ei Trigorsky, unde Pușkin și-a petrecut zilele după o ceartă cu tatăl său, cauzată de faptul că Serghei Lvovici a acceptat însărcinarea autorităților de poliție să monitorizează comportamentul fiului său.

IX. Iar călătorul obosit a mormăit la Dumnezeu. O dezvoltare complet liberă a câtorva cuvinte din cap. II „Krava”.

Note. În prima ediție, a patra notă scria: „Din carte, orb” (Tiflya) De aceea, acest cuvânt este venerat de către turci ca fiind cel mai grav abuz, probabil pentru că i-a explicat cineva lui eroarea sa: cuvântul „Tiflia” nu este turc, ci grecesc, iar Coranul nu este scris în turcă, ci în arabă.