Din ce era făcut focul grecesc? Focul grecesc este o armă mortală de paza Bizanțului. Perfecțiunea focului grecesc

Informațiile despre utilizarea aruncătoarelor de flăcări datează din antichitate. Apoi aceste tehnologii au fost împrumutate de armata bizantină. Romanii au incendiat cumva flotele inamice deja în 618, în timpul asediului Constantinopolului, întreprins de Avar Khagan în alianță cu șahul iranian Khosrow al II-lea. Asediatorii au folosit pentru trecere flotila navală slavă, care a fost arsă în Cornul de Aur.

Un războinic cu un sifon cu aruncător de flăcări de mână. Din manuscrisul Vaticanului „Polyorcetics” de Heron din Bizanț(Codex Vaticanus Graecus 1605). secolele IX-XI

Inventatorul „focului grecesc” a fost inginerul sirian Kallinikos, un refugiat din Heliopolis capturat de arabi (modernul Baalbek din Liban). În 673, el i-a demonstrat invenția lui Vasileus Constantin al IV-lea și a fost acceptat în serviciu.

Era o armă cu adevărat infernală, din care nu avea scăpare: „focul lichid” ardea chiar și pe apă.

Baza „focului lichid” a fost uleiul natural pur. Rețeta sa exactă rămâne un secret până astăzi. Cu toate acestea, tehnologia utilizării unui amestec combustibil a fost mult mai importantă. A fost necesar să se determine cu exactitate gradul de încălzire a cazanului închis ermetic și forța de presiune pe suprafața amestecului de aer pompat cu ajutorul burdufului. Cazanul era conectat la un sifon special, la deschiderea căruia se aducea la momentul potrivit un foc deschis, se deschidea robinetul cazanului, iar lichidul inflamabil, aprins, se turna pe navele inamice sau pe mașinile de asediu. Sifoanele erau de obicei realizate din bronz. Lungimea pârâului de foc izbucnit de ei nu a depășit 25 de metri.

Sifon pentru „foc grecesc”

Ulei pentru „foc lichid” a fost extras și în nordul Mării Negre și regiunile Azov, unde arheologii găsesc din abundență cioburi din amforele bizantine cu sedimente rășinoase pe pereți. Aceste amfore au servit drept container pentru transportul petrolului, identice ca compoziție chimică cu Kerci și Taman.

Invenția lui Kallinikos a fost testată în același an 673, când cu ajutorul lui a fost distrusă flota arabă, care a asediat mai întâi Constantinopolul. Potrivit istoricului bizantin Teofan, „arabii au fost șocați” și „au fugit cu mare frică”.

nava bizantina,înarmat cu „foc grecesc”, atacă inamicul.
Miniatura din „Cronica” lui John Skylitzes (MS Graecus Vitr. 26-2). secolul al XII-lea Madrid, Biblioteca Națională Spaniolă

De atunci, „focul lichid” a salvat în mod repetat capitala Bizanțului și i-a ajutat pe romani să câștige bătălii. Vasilevs Leon al VI-lea cel Înțelept (866–912) a scris cu mândrie: „Avem diverse mijloace, atât vechi, cât și noi, pentru a distruge navele inamice și oamenii care luptă pe ele. Acesta este focul pregătit pentru sifoane, din care se năpustește cu zgomot și fum tunător, ardând corăbiile către care îl îndreptăm.

Rusii au făcut cunoștință cu acțiunea „focului lichid” în timpul campaniei împotriva Constantinopolului de către prințul Igor în 941. Apoi, capitala statului roman a fost asediată de o mare flotă rusă - aproximativ două sute cincizeci de bărci. Orașul a fost blocat de uscat și de mare. Flota bizantină la acea vreme era departe de capitală, luptând cu pirații arabi în Marea Mediterană. La îndemână, împăratul bizantin Roman I Lecapenus avea doar o duzină de corăbii și jumătate, scoase din funcțiune la țărm din cauza deteriorării. Cu toate acestea, basileus a decis să le dea rușilor o bătălie. Pe vase pe jumătate putrezite au fost instalate sifoane cu „foc grecesc”.

Văzând corăbiile grecești, rușii au ridicat pânzele și s-au repezit spre ele. Romanii îi așteptau în Cornul de Aur.

Rusii s-au apropiat cu îndrăzneală de navele grecești, intenționând să le îmbarce. Bărci rusești au rămas blocate în jurul navei comandantului naval roman Theophan, care a fost înaintea formației de luptă a grecilor. În acel moment, vântul a încetat brusc, marea era complet calmă. Acum grecii își puteau folosi aruncătoarele de flăcări fără interferențe. Schimbarea instantanee a vremii a fost percepută de ei ca un ajutor de sus. Marinarii și soldații greci s-au animat. Iar de pe nava lui Feofan, înconjurată de bărci rusești, s-au revărsat avioane de foc în toate direcțiile. Lichidul inflamabil s-a vărsat peste apă. Marea din jurul corăbiilor rusești păru să se aprindă brusc; mai multe vile ardeau deodată.

Acțiunea teribilei arme i-a șocat până la capăt pe războinicii Igor. Într-o clipă, tot curajul lor a dispărut, frica de panică i-a cuprins pe ruși. „Văzând asta”, scrie un contemporan al evenimentelor, episcopul Liutprand de Cremona, „rușii au început imediat să se repezi de pe corăbii în mare, preferând să se înece în valuri decât să ardă în flăcări. Alții, împovărați cu obuze și coifuri, s-au dus la fund și nu au mai fost văzuți, în timp ce unii care țineau pe linia de plutire au ars chiar și în mijlocul valurilor mării. Navele grecești care au venit în ajutor „au terminat destrama, au scufundat multe corăbii împreună cu echipajul, au ucis multe și au luat și mai multe în viață” (succesorul lui Teofan). Igor, după cum mărturisește Leo Diaconul, a scăpat cu „abia o duzină de turbi”, care au reușit să aterizeze pe țărm.

Așa s-au familiarizat strămoșii noștri cu ceea ce numim acum superioritatea tehnologiilor avansate.

„Olyadny” (Olyadiya în rusă veche - o barcă, o navă) focul a devenit multă vreme un cuvânt de referință în Rusia. Viața lui Vasile cel Nou spune că soldații ruși s-au întors în patria lor „să spună ce li s-a întâmplat și ce au suferit la porunca lui Dumnezeu”. Glasurile vii ale acestor oameni, pârjolite de foc, ne-au fost aduse de Povestea Anilor Trecuți: „Cei care s-au întors pe pământul lor au povestit cele întâmplate; și au spus despre focul căprioarelor că grecii au acasă acest fulger ceresc; și, lăsându-i să plece, ne-au ars și din acest motiv nu i-au biruit. Aceste povești sunt gravate de neșters în memoria Rusului. Leu Diaconul raportează că nici treizeci de ani mai târziu, soldații lui Svyatoslav încă nu și-au putut aminti focul lichid fără să tremure, deoarece „au auzit de la bătrânii lor” că grecii au transformat flota lui Igor în cenuşă cu acest foc.

Vedere a Constantinopolului. Desen din Cronica de la Nürnberg. 1493

A fost nevoie de un secol întreg pentru ca frica să fie uitată, iar flota rusă a îndrăznit din nou să se apropie de zidurile Constantinopolului. De data aceasta a fost armata prințului Iaroslav cel Înțelept, condusă de fiul său Vladimir.

În a doua jumătate a lunii iulie 1043, flotila rusă a pătruns în Bosfor și a ocupat portul de pe malul drept al strâmtorii, vizavi de Golful Cornului de Aur, unde, sub protecția lanțurilor grele care blocau intrarea în golf, romanul flota a fost amenajată. În aceeași zi, Vasilevs Constantin IX Monomakh a ordonat ca toate forțele navale disponibile să fie pregătite pentru luptă - nu numai trireme de luptă, ci și nave de marfă, pe care au fost instalate sifoane cu „foc lichid”. Trupe de cavalerie au fost trimise de-a lungul coastei. Mai aproape de noapte, basileus, conform cronicarului bizantin Mihail Psellos, a anunțat solemn Rusului că mâine intenționează să le dea o bătălie pe mare.

Odată cu primele raze de soare care străpungeau ceața dimineții, locuitorii capitalei bizantine au văzut sute de bărci rusești construite într-o linie de la coastă la coastă. „Și nu era nicio persoană printre noi”, spune Psellus, „care să privească ceea ce se întâmpla fără cea mai puternică anxietate spirituală. Eu însumi, stând lângă autocrat (el stătea pe un deal, coborând spre mare), am urmărit evenimentele de la distanță. Aparent, acest spectacol înspăimântător a făcut o impresie asupra lui Constantin al IX-lea. După ce a ordonat flotei sale să se alinieze în formație de luptă, el, totuși, a ezitat să dea semnalul pentru începerea bătăliei.

Orele au tras în inacțiune. De mult după amiază, și lanțul de bărci rusești încă se legăna pe valurile strâmtorii, așteptând ca corăbiile romane să părăsească golful. Abia când soarele a început să apune, basileusul, învingându-și nehotărârea, i-a ordonat în cele din urmă maestrului Vasil Theodorokan să părăsească golful cu două-trei corăbii pentru a atrage inamicul în luptă. „Au înotat înainte ușor și armonios”, spune Psellus, „lanicii și aruncatorii de pietre au ridicat un strigăt de luptă pe puntea lor, aruncatorii de foc și-au luat locul și s-au pregătit să acționeze. Dar în acest moment, multe bărci barbare, despărțite de restul flotei, s-au repezit cu mare viteză spre navele noastre. Atunci barbarii s-au împărțit, au înconjurat fiecare dintre trireme din toate părțile și au început să facă găuri corăbiilor romane de jos cu vârfurile lor; ai noştri pe vremea aceea aruncau în ei cu pietre şi suliţe de sus. Când focul care le ardea ochii a zburat în inamic, unii barbari s-au repezit în mare pentru a înota spre a lor, alții erau complet disperați și nu și-au dat seama cum să scape.

Potrivit Skylitsa, Vasily Theodorokan a ars 7 bărci rusești, s-au scufundat 3 împreună cu oameni și a capturat una, sărind în ea cu o armă în mâini și luându-se în luptă cu rușii care se aflau acolo, din care unii au fost uciși de el, în timp ce alţii s-au repezit în apă.

Văzând acțiunile de succes ale maestrului, Constantin a semnalat înaintarea întregii flote romane. Triremele purtătoare de foc, înconjurate de nave mai mici, au scăpat din Golful Cornului de Aur și s-au repezit în Rus. Aceștia din urmă, evident, au fost descurajați de numărul neașteptat de mare al escadrilei romane. Psellos își amintește că „când triremele au traversat marea și au ajuns chiar la canoe, sistemul barbar s-a prăbușit, lanțul s-a rupt, unele nave au îndrăznit să rămână pe loc, dar majoritatea au fugit”.

În amurgul care se adună, cea mai mare parte a bărcilor rusești a părăsit strâmtoarea Bosfor spre Marea Neagră, probabil sperând să se ascundă de urmărire în apele de coastă puțin adânci. Din nefericire, tocmai în acel moment, s-a iscat un vânt puternic de est, care, potrivit lui Psellos, „a brăzdat cu valuri marea și a împins puțuri de apă împotriva barbarilor. Unele corăbii au fost imediat acoperite de valurile care se ridicau, în timp ce altele au fost târâte de-a lungul mării mult timp și apoi aruncate pe stânci și pe coasta abruptă; triremele noastre au pornit în urmărirea unora dintre ei, au lansat câteva bărci sub apă împreună cu echipajul, iar alți soldați din trireme au făcut o groapă și au fost pe jumătate inundate livrate la cel mai apropiat mal. Cronicile rusești spun că vântul „a rupt” „corabia prințului”, dar Ivan Tvorimirich, care a venit în salvarea voievodului, l-a salvat pe Vladimir, luându-l în barca sa. Restul războinicilor au trebuit să scape cât au putut. Mulți dintre cei care au ajuns la țărm au murit sub copitele cavaleriei romane sosite la timp. „Și apoi au aranjat o adevărată vărsare de sânge pentru barbari”, își încheie povestea Psellus, „se părea că un curent de sânge vărsat din râuri colora marea”.

Campania din 1043 a fost ultima dintr-un lung șir de invazii rusești în capitala Imperiului Roman.

Slavă Domnului, au existat mari probleme cu armele fiabile bazate pe principii nemecanice ale distrugerii în Antichitate și Evul Mediu. Prin „principii non-mecanice ale înfrângerii” mă refer la astfel de realizări ale artei mortale, cum ar fi impactul asupra corpului uman al oricărui alt lucru decât colțul unui animal, copita unui cal, o bucată de lemn sau de fier. Adică ce? Magie, gaze otrăvitoare, bacterii și viruși, un jet de lichid arzând, un fascicul laser, o undă de explozie sau raze X.

dar nesigure armele bazate pe principii non-mecanice erau disponibile, folosite și, din păcate, uneori nu fără succes.

Armă chimică. Așadar, spartanii (artiști celebri...) în timpul asediului Platei în anul 429 î.Hr. au ars sulf pentru a produce dioxid de sulf, care dăuna tractului respirator. Cu un vânt bun, un astfel de nor, desigur, ar putea provoca o adevărată senzație în rândurile inamicului.

În situații favorabile, de exemplu, când inamicul se refugia într-o peșteră sau se îndrepta către o fortăreață asediată cu o groapă subterană proaspăt săpată, grecii și romanii ardeau paie umede intercalate cu alte materiale cu miros sporit. Cu ajutorul blănurilor sau datorită curgerii naturale a curenților de aer, un nor sufocant a căzut într-o peșteră/tunel, iar atunci unii oameni ar putea avea mare ghinion.

Cu toate acestea, „contextualitatea” crescută a unor astfel de arme, absența măștilor de gaz și a chimiei sintetice timp de multe secole au predeterminat frecvența extrem de scăzută a utilizării armelor chimice.

Armă bacteriologică. Există opinii diferite despre armele bacteriologice. Se pare că unii nomazi au bombardat orașele asediate cu ajutorul unor mașini de aruncat cu oale cu rozătoare infectate. În filmul „Carne, sânge și lacrimi”, care nu-mi place, un anumit războinic foarte deștept de la începutul secolului al XVI-lea. a folosit în scopuri similare cadavrul unui câine infectat, care a băut sângele soldaților care sufereau de ciuma bubonică.

Bonzurile istoriografiei antice - Polibiu, Liviu și Plutarh - în descrierea lor asupra asediului de către romanii din Siracuza aliați cartaginezilor (211 î.Hr.) nu raportează despre folosirea armelor termice, însă scriitorul grec Lucian (sec. II). AD) citează informații curioase pe care oamenii de știință, filozofii și artiștii Renașterii le-au preluat mai târziu cu bucurie.

Arhimede a construit o oglindă hexagonală formată din mici oglinzi pătrate. Fiecare dintre aceste oglinzi a fost articulată și condusă de o transmisie cu lanț. Datorită acesteia, unghiurile de rotație ale oglinzilor au putut fi alese în așa fel încât razele solare reflectate să fie focalizate într-un punct situat la distanța zborului săgeții de oglindă. Arhimede a folosit sistemul său de oglinzi pentru a incendia navele romanilor. Acest complot i-a încântat pe titanii Renașterii și continuă să stârnească mințile istoricilor moderni ai culturii materiale. Iar artistul Giulio Parigi (1566-1633) a pictat un tablou fantezist fermecător pe care îl puteți vedea.

Ce mă încurcă personal în această poveste?

În primul rând, câteva considerații fizice generale, pe care nu le voi da pentru a nu plictisi cititorul cu detalii plictisitoare.

În al doilea rând, tăcerea conspirativă a istoricului clasic al Războiului Punic, și anume Polibiu. Oglinzile sunt menționate doar de târziu Lucian (secolul al II-lea d.Hr.), iar el a fost un povestitor celebru.

În al treilea rând, lipsa replicilor. Dacă Arhimede a reușit cu adevărat într-o astfel de aventură tehnică, atunci de ce romanii la îndemână, după ce au capturat Siracuza, sfidând toate miracolele inginerești ale apărătorilor, nu au copiat oglinzile de luptă? La urma urmelor, quinqueremes au împrumutat de la cartaginezi şi scorpioni- grecii.

Dar orice este posibil în cele mai bune lumi ale noastre. În cel mai rău caz, magia nu este exclusă.

Armă aruncător de flăcări. După ce ne-am ocupat de arme exotice, să luăm în considerare armele aruncătoare de flăcări, adică destul de tradiționale pentru războaiele secolului al XX-lea.

Primul caz sigur de ejectare a unei compoziții incendiare dintr-o țeavă a fost înregistrat în bătălia de la Delia (424 î.Hr.). Conducta era un buștean gol, iar lichidul combustibil era un amestec de țiței, sulf și ulei.

Puțin mai târziu, s-a inventat un aruncător de flăcări, care, însă, nu arunca o compoziție combustibilă, ci o flacără pură presărată cu scântei și cărbuni. După cum se dovedește, combustibilul, probabil cărbune, a fost turnat în brazier. Apoi, cu ajutorul burdufului, aerul a început să fie forțat; cu un vuiet asurzitor si teribil, din bot au izbucnit flacari. Cred că cinci metri.

Cu toate acestea, în unele situații, acest interval modest nu pare atât de ridicol. De exemplu, într-o bătălie navală, când navele converg pentru a se îmbarca la bord sau în timpul unei ieșiri a unui inamic asediat împotriva structurilor de asediu din lemn.

Orez. 2. Aruncător manual și sifon cu aruncător de flăcări

Cu toate acestea, cea mai interesantă și misterioasă armă cu adevărat aruncătoare de flăcări și cu adevărat inumană a fost „focul grecesc”.

Antichitatea nu cunoaște această armă, deși "braziere", folosit în bătălia de la Panorma, poate fi recunoscut ca vestigii ai înțelepciunii morții grecești.

Adevăratul „foc grecesc” apare în Evul Mediu timpuriu. Se crede că a fost inventat de un anume Kallinikos, un om de știință și inginer sirian, un refugiat din Maalbek. Sursele bizantine indică chiar data exactă a inventării „focului grecesc”: 673 d.Hr. „Foc lichid” a izbucnit din sifoane. Amestecul combustibil ardea chiar și la suprafața apei.

„Focul grecesc” a fost o adevărată armă supremă în bătăliile navale, deoarece flotele aglomerate de nave din lemn sunt ținta perfectă pentru amestecurile incendiare. Ambele surse grecești și arabe declară în unanimitate că efectul „focului grecesc” a fost pur și simplu uimitor.

Rețeta exactă pentru amestecul combustibil rămâne un mister până astăzi. De obicei, se numesc substanțe precum uleiul, diverse uleiuri, rășini combustibile, sulf, asfalt și - desigur! - oarecare „componentă secretă”. Opțiunea cea mai adecvată pare să fie un amestec de var nestins și sulf, care se aprinde la contactul cu apa, și unele medii vâscoase precum uleiul sau asfaltul. Ei bine, magie, desigur.

Pentru prima dată au fost instalate și testate țevi cu „foc grecesc”. dromon, iar apoi a devenit principala armă a tuturor claselor de nave bizantine. Cu ajutorul „focului grecesc” două mari flote arabe de invazie au fost distruse.

Istoricul bizantin Teofan relatează: „În anul 673, răsturnările lui Hristos au întreprins o mare campanie. Au navigat și au iernat în Cilicia. Când Constantin al IV-lea a aflat de apropierea arabilor, a pregătit corăbii uriașe cu două etaje echipate cu foc grecesc. , iar corăbii care transportau sifoane... Arabii au fost șocați... Au fugit cu mare frică."

A doua încercare a fost făcută de arabi în 718.

„Împăratul a pregătit sifoane purtătoare de foc și le-a așezat la bordul navelor cu unul și două etaje, apoi le-a trimis împotriva a două flote. Mulțumită ajutorului lui Dumnezeu și prin mijlocirea Preacuratei Maicii Sale, dușmanul a fost cu totul înfrânt”.

Nu există nicio îndoială că, de-a lungul timpului, arabii și-au dat seama de un lucru foarte simplu: impactul psihologic al focului grecesc este mult mai puternic decât capacitatea sa reală dăunătoare. Este suficient sa se pastreze o distanta de circa 40-50 m fata de corabiile bizantine.Ceea ce s-a facut. Cu toate acestea, „nu vă apropiați” în absența unor mijloace eficiente de distrugere înseamnă „nu lupta”. Iar dacă pe uscat, în Siria și Asia Mică, bizantinii au suferit de la arabi o înfrângere după alta, atunci Constantinopol și Grecia, la care sarazinii trebuiau să înoate și să înoate, și deci să se expună și să se expună la loviturile lui. corăbiile bizantine purtătoare de foc, creștinii au reușit să țină secole lungi.

De asemenea, trebuie menționat că bizantinii au folosit cu succes „focul grecesc” nu numai împotriva arabilor, ci și împotriva Rusilor. În special, în 941, cu ajutorul acestei arme secrete, a fost câștigată o victorie asupra flotei prințului Igor, care s-a apropiat direct de Constantinopol.

Publicare:
Copyright © 1999

Hellas a lăsat o amprentă imensă asupra istoriei și a influențat aproape toate sferele vieții în civilizația occidentală modernă. Știință, cultură, artă, construcții - nu poți enumera toate ramurile. Chiar și într-o anumită afacere cu arme, există reprezentanți într-un fel sau altul legați de realizările Greciei Antice. Și astăzi ne propunem doar să analizăm un exemplu de astfel de plan - focul grecesc, care a tunat în toată lumea în Evul Mediu. Ce fel de armă este aceasta, cine și când a decis să o folosească și, de asemenea, de ce a fost folosită, vom descrie în detaliu în articol.

Ce este focul grecesc

Să începem cu o mică digresiune. Toată lumea știe că Grecia este o putere maritimă cu un număr mare de insule. În antichitate, teritoriile îndepărtate erau extrem de greu de apărat, mai ales în condițiile unor regiuni grecești aflate în război constant. Prin urmare, insulele au fost capturate, cucerite și recucerite și s-au desfășurat bătălii epice pentru stăpânirea teritoriului, adesea pe apă. Navele adversarilor au căutat să se scufunde între ele, iar pentru atingerea acestui scop s-au folosit diverse mijloace. De exemplu, în secolul al V-lea î.Hr. s-a inventat primul amestec inflamabil, din care mai târziu a fost aprins focul grecesc.

Sursele supraviețuitoare notează că curiozitatea unor astfel de arme nu avea doar o mare putere distructivă (Navele de lemn s-au aprins instantaneu), dar și în complexitatea stingerii. Cei de la bord au intrat și mai mult în panică când și-au dat seama că focul care arde nu poate fi stins cu apă obișnuită. Și mai mult: s-ar putea arde chiar și la suprafața apei! În același timp, raza de acțiune a armei a fost de 20-30 m, ceea ce nu este suficient pentru luptele terestre, dar este mai mult decât suficient să dai foc la încetinirea navelor antice.

Astfel, focul grecesc este un amestec care se aprinde ușor, se aprinde rapid și nu reacționează la apă. Inițial, au provocat distrugeri colosale, dar mai târziu au găsit încă o modalitate de a face față răspândirii focului. Cu toate acestea, în timpul utilizării sale, arma care suflă foc a reușit să intre în analele istoriei și să devină faimoasă în întreaga lume.

Prima utilizare și dezvoltarea ulterioară a focului grecesc

Flacăra consumatoare nu a devenit imediat o armă medievală celebră, așa că vă sugerăm să urmăriți etapele formării sale.

Descoperiri ale epocii antice

Primul caz înregistrat de utilizare a unui amestec incendiar inextingubil, în mod surprinzător, a fost înregistrat într-o luptă pe uscat. Acest eveniment a avut loc la Bătălia de la Delia (424 î.Hr.): elenii au tras flăcări dintr-un copac scobit, dând foc spațiilor ocupate de trupele inamice. Din păcate, nu s-au păstrat informații autentice despre ce a constat focul antic grecesc, dar după puțin mai mult de jumătate de secol, în anul 350 î.Hr., acest instrument a fost din nou folosit. Iată ce scrie un autor antic despre acea perioadă de timp:

„Pentru a incendia navele inamice, ei folosesc o soluție combustibilă făcută din sulf, tămâie, câlți, rășină și rumeguș de copac”.

Astfel, aceasta este prima rețetă grecească de foc cunoscută în lume. Ulterior, s-au remarcat cazuri de folosire a amestecurilor incendiare în luptele din apropierea insulei Rodos (190 î.Hr.) și în ciocniri din perioada creștinismului timpuriu (sec. III d.Hr.). Dar totuși, soluțiile antice nu sunt încă faimosul incendiu care a lovit războinicii medievali cu frică. Instrumentul grecesc antic a fost îmbunătățit semnificativ abia în secolul al VII-lea d.Hr.

Citeste si: Arhitectura Greciei - caracteristici ale construcției în antichitate și modernitate

Perioada de glorie bizantină

În 673, inventatorul sirian Kallinikos a proiectat un „sifonofor” special pentru aruncarea focului. Aparatul era din cupru, avea forma unei țevi și acționa pe principiul unei pompe: se umplea amestecul incendiar, iar sub presiunea burdufului și a aerului comprimat, focul izbucnea cu un jet puternic cu vuiet. .

Kalinnik a trăit în Heliopolis, care a fost cucerită de arabi chiar în acel moment. Prin urmare, inginerul a fugit în grabă în Bizanț, unde i-a oferit împăratului Constantin al IV-lea să-și folosească invenția în războiul cu arabii. De pe țărmurile Imperiului Bizantin a început faima armelor incendiare.

Pentru prima dată, dezvoltarea lui Kallinikos a fost folosită în luptele din Cilicia. Flota bizantină a pregătit mai multe nave mari, cu etaj, încărcate cu amestec combustibil și sifoane. Când flotila inamică s-a apropiat de bizantini la o distanță suficientă, împăratul a ordonat să deschidă focul. Flăcările au acoperit navele inamice și apele din jurul lor: arabii au fost îngrozitor de șocați și, în panică, au încercat să scape de foc prin zbor.

Așa că armata arabă a suferit prima înfrângere, după care o serie întreagă de victorii bizantine zdrobitoare l-au așteptat pe inamicul estic. Apropo, a fost învinsă și flota rusă, care mergea sub conducerea prințului Igor pentru a cuceri Tsargradul, alias Constantinopolul. Mai târziu, cruciații venețieni au eșuat și ei în lupta cu bizantinii.

Într-un cuvânt, armata împăratului de pe apă nu avea egal cu focul grecesc, iar Constantin a înțeles foarte bine acest lucru. Prin urmare, secretul producerii focului grecesc a devenit un secret militar, a cărui dezvăluire a fost echivalată cu înalta trădare. Iar pentru cei care erau interesați în mod special de ce este focul grecesc, s-a spus o legendă frumoasă că se presupune că un înger din cer i s-a arătat împăratului Bizanțului Constantin și i-a oferit o rețetă pentru foc nestins.

Analogii și declinul gloriei de odinioară

Adevărata compoziție a focului grecesc nu a fost niciodată dezvăluită și, în timp, rețeta s-a pierdut iremediabil. Un singur lucru se știe cu siguranță: era un amestec combustibil format din petrol produs în Peninsula Tasmania. Cu toate acestea, în secolele următoare, s-a înregistrat folosirea unor arme similare: de exemplu, focul grecesc a fost folosit împotriva normanzilor în timpul asediului albanezului Durazzo (1106). De asemenea, sursele scrise menționează informații că în secolele XI-XII slavii occidentali, britanicii, rușii și asiaticii dețineau o armă similară. Mai mult, amestecurile incendiare erau acum folosite nu numai pe mare, ci și pe uscat: în timpul asediului sau apărării orașelor și cetăților.

Cu toate acestea, compozițiile asemănătoare focului grecesc nu mai erau atât de eficiente. Desigur, partea care le folosește mai des a câștigat, dar mulți au învățat deja cum să lupte cu focul cu nisip și oțet, mai ales că nu toate amestecurile similare ar putea rezista chiar și la efectele apei. Așa că treptat focul grecesc și-a pierdut gloria și a fost folosit din ce în ce mai puțin. Bătălia de la Constantinopol, în 1453 asediată de armata sultanului turc, a devenit cântecul de lebădă al armei cândva formidabile. Doar 1 corabie bizantină și 4 corăbii aliate din Genova, cu ajutorul focului grecesc, au reușit să învingă flotila otomană, numărând 150 de nave! Mai mult decât atât, pe lângă corăbii, turcii și-au pierdut peste 12.000 de soldați.

Istoria păstrează multe cazuri de ascundere a secretelor militare. Un exemplu în acest sens este celebrul „foc grecesc”, probabil precursorul aruncatorului modern de flăcări. Grecii au păzit secretul armelor lor timp de cinci secole, până când acesta a fost pierdut pentru totdeauna.

Deci cine și când a folosit pentru prima dată în istorie un aruncător de flăcări? Care este această armă ciudată – „focul grecesc” care încă îi bântuie pe istorici? Unii cercetători acceptă faptul că relatările despre el sunt un adevăr incontestabil, în timp ce alții, în ciuda dovezilor surselor, îi tratează cu neîncredere.

Prima utilizare a armelor incendiare a avut loc în timpul bătăliei de la Delia, care a avut loc în anul 424 î.Hr. În această bătălie, comandantul teban Pagonda a învins principala armată ateniană condusă de Hipocrate, care a căzut pe câmpul de luptă. Apoi „arma incendiară” era un buștean gol, iar lichidul combustibil era un amestec de țiței, sulf și petrol.

În timpul Războiului Peloponezian dintre Uniunea Maritimă Atenea și Uniunea Peloponeziană, condusă de Sparta, spartanii au ars sulf și gudron sub zidurile Platei, dorind să forțeze orașul asediat să se predea. Acest eveniment este descris de Tucidide, care el însuși a fost un participant la război, dar a fost expulzat pentru comanda nereușită a escadronului flotei ateniene.

Cu toate acestea, un fel de aruncător de flăcări a fost inventat mult mai târziu. Dar nu a aruncat o compoziție combustibilă, ci o flacără pură, presărată cu scântei și cărbuni. Combustibil, probabil cărbune, a fost turnat în brazier, apoi aer a fost suflat cu ajutorul burdufurilor, provocând o flacără să scape din bot cu un vuiet asurzitor și teribil. Desigur, o astfel de armă nu era cu rază lungă de acțiune.

Numai odată cu apariția misteriosului „foc grecesc” am putea vorbi despre crearea unei arme formidabile și fără milă.

Cei mai apropiati vestitori ai „focului grecesc” sunt „brazierele” folosite pe navele romane, cu care romanii puteau trece prin formarea navelor flotei inamice. Aceste „braziere” erau găleți obișnuite, în care lichidul inflamabil era turnat imediat înainte de luptă și incendiat. „Brazirul” a fost atârnat la capătul unui cârlig lung și transportat cu cinci până la șapte metri înainte de cursul navei, ceea ce a făcut posibilă golirea unei găleți cu lichid inflamabil pe puntea unei nave inamice înainte de a putea izbi o navă romană. .

Au existat și sifoane, inventate în jurul anului 300 î.Hr. de un anume grec din Alexandria, o armă de mână, care era o țeavă plină cu ulei. Uleiul a fost incendiat și a fost posibil să udă nava inamică cu el. Este în general acceptat că mai târziu sifoanele au fost făcute din bronz (conform altor surse - de cupru), dar nu se știe exact cum au aruncat o compoziție combustibilă...

Și totuși adevăratul „foc grecesc” - dacă ar fi fost unul! a apărut abia în Evul Mediu. Originea acestei arme nu este încă cunoscută cu exactitate, dar se presupune că a fost inventată de un anume arhitect și inginer sirian Kallinikos, un refugiat din Maalbek. Sursele bizantine indică chiar data exactă a inventării „focului grecesc”: 673 d.Hr. (după alte surse, era anul 626, când romanii au folosit focul împotriva perșilor și avarilor, care asediau Constantinopolul cu forțele lor combinate). Din sifoane a izbucnit „foc lichid”, iar amestecul combustibil a ars chiar și la suprafața apei. Incendiul a fost stins doar cu nisip. Această priveliște a provocat groază și surprinderea inamicului. Unul dintre martorii oculari a scris că amestecul combustibil a fost aplicat pe o suliță de metal lansată de o praștie uriașă. Zbura cu viteza fulgerului și cu un vuiet tunător și era ca un dragon cu cap de porc. Când proiectilul și-a atins ținta, a avut loc o explozie și s-a ridicat un nor de fum acre și negru, după care s-a ridicat o flacără, răspândindu-se în toate direcțiile; dacă au încercat să stingă flacăra cu apă, aceasta a izbucnit cu o vigoare reînnoită.

La început, „focul grecesc” – sau „grijois” – era folosit doar de romani (bizantini), și numai în luptele navale. În luptele navale, „focul grecesc” era arma supremă, conform relatărilor, deoarece flotele aglomerate de nave de lemn erau ținta perfectă pentru amestecul incendiar. Ambele surse grecești și arabe susțin în unanimitate că efectul „focului grecesc” a fost cu adevărat uimitor. Istoricul Nikita Choniates scrie despre „oale închise în care doarme focul, care izbucnește brusc cu fulgere și dă foc la tot ce ajunge”.

Rețeta exactă pentru amestecul combustibil rămâne un mister până astăzi. De obicei, sunt numite substanțe precum uleiul, diverse uleiuri, rășini combustibile, sulf, asfalt și o anumită „componentă secretă”. Probabil că era un amestec de var nestins și sulf, care se aprinde la contactul cu apa și niște purtători vâscoși precum uleiul sau asfaltul.

Pentru prima dată țevile cu „foc grecesc” au fost instalate și testate pe dromoni - nave ale flotei Imperiului Bizantin, iar apoi au devenit principala armă a tuturor claselor de nave bizantine.

La sfârșitul anilor 660 ai erei noastre, flota arabă s-a apropiat în mod repetat de Constantinopol. Cu toate acestea, asediații, conduși de energicul împărat Constantin al IV-lea, au învins toate atacurile, iar flota arabă a fost distrusă cu ajutorul „focului grecesc”. Istoricul bizantin Teofan relatează: „În anul 673 răsturnările lui Hristos au întreprins o mare campanie. Au navigat și au iernat în Cilicia. Când Constantin al IV-lea a aflat de apropierea arabilor, a pregătit nave uriașe cu etaj, echipate cu foc grecesc, și corăbii care transportau sifoane... Arabii au fost șocați... Au fugit cu mare frică.


În 717, arabii, în frunte cu fratele califului, guvernatorul sirian Maslama, s-au apropiat de Constantinopol și la 15 august au făcut o altă încercare de a captura Constantinopolul. La 1 septembrie, flota arabă, în număr de peste 1.800 de nave, ocupa tot spațiul din fața orașului. Bizantinii au blocat Cornul de Aur cu un lanț pe flotoare de lemn, după care flota, condusă de împăratul Leon al III-lea, a provocat o grea înfrângere inamicului. Victoria sa a fost în mare măsură facilitată de „focul grecesc”. „Împăratul a pregătit sifoane purtătoare de foc și le-a așezat la bordul unor nave cu un și două etaje, apoi le-a trimis împotriva a două flote. Datorită ajutorului lui Dumnezeu și prin mijlocirea Preacuratei Maicii Sale, vrăjmașul a fost cu totul învins.

Același lucru s-a întâmplat și cu arabii în 739, 780 și 789. În 764, bulgarii au căzut victime ale incendiului...

Există dovezi că romanii au folosit „focul grecesc” împotriva rușilor.

În 941, cu ajutorul armelor lor secrete, au învins flota prințului Igor, care mărșăluia spre Tsargrad (Constantinopol). Romanii, avertizați de bulgari, au trimis o flotă în întâmpinarea formidabilei Rusii sub conducerea lui Caruas, Feofan și Vard Fok. În bătălia navală care a urmat, flota rusă a fost distrusă. Nu în ultimul rând datorită „focului viu grecesc”. Era imposibil să stingi corăbiile, iar soldații ruși, fugind de focul mortal, au sărit în mare în „armuire” și au mers la fund ca o piatră. Furtuna care se apropie a completat destramarea flotei ruse.

Trecuseră aproape o sută de ani când fiul cel mare al lui Iaroslav cel Înțelept, Vladimir, în 1043, s-a apropiat pe neașteptate de zidurile Constantinopolului cu o flotă. Navele rusești s-au aliniat într-o singură linie în Golful Cornului de Aur, unde a avut loc o bătălie câteva zile mai târziu. Potrivit lui Carlo Botta, rușii au fost înfrânți „de la debutul furtunilor de toamnă, focul grecesc și experiența bizantinilor în afacerile maritime”.


Cu toate acestea, într-o altă bătălie navală a aceluiași Vladimir Yaroslavich cu flota romanilor, când prințul s-a întors acasă, „focul grecesc” nu s-a arătat în niciun fel. Rușii s-au întors nestingheriți la Kiev. De asemenea, nu este complet clar de ce nu a fost folosit focul în timpul celebrei campanii de succes împotriva Bizanțului de către Prințul Oleg de Kiev în 907... Și de ce nu a folosit Bizanțul un instrument atât de puternic împotriva celorlalți adversari ai săi?

Potrivit unui număr de istorici ruși și vest-europeni, mongolii-tătarii au folosit și „focul grecesc”. Totuși, în sursele primare, aproape nicăieri nu se spune despre eficiența utilizării sale!

„Focul viu” nu s-a arătat deloc în timpul campaniilor lui Batu împotriva Rusiei. Capturarea celor mai mari orașe - capitalele princiare - a durat de la trei zile la o săptămână, iar un oraș atât de mic precum Kozelsk, care putea fi ars fără prea multe probleme cu același „foc viu”, a rezistat ferm împotriva întregii hoarde Batu. timp de șapte săptămâni. Invazia victorioasă a lui Batu în Europa de Vest a făcut și fără utilizarea „focului viu”. Faimosul Dzhanibek a luat cu asalt Kafa (moderna Feodosia) timp de mai bine de un an fără niciun rezultat...

Capturarea și ruinarea Moscovei de către Tokhtamysh este descrisă suficient de detaliat, dar autorul „Poveștii” nu menționează nicio „arma miracolă” de la invadatori. Cel mai faimos comandant asiatic Timur (Tamerlan) s-a descurcat foarte bine și fără minunatul „foc grecesc”.

La vremea cruciadelor, „focul grecesc” era deja cunoscut pe scară largă atât în ​​Occident, cât și în Est și era folosit nu numai în luptele navale, ci și terestre.

În general, în Occident, precum și în Orient se foloseau materiale combustibile, iar o metodă răspândită de luptă cu mașinile de aruncare ale inamicului era de a le incendia cu ajutorul câlului de ardere. Chiar și pe covorul Bayeux se pot vedea incendiare primitive, care sunt torțe la capătul unor lănci lungi, menite să dea foc turnurilor de asediu și armelor, aproape întotdeauna din lemn. În timpul asediului Ierusalimului, potrivit cronicarilor, asupra asediatorilor a căzut un adevărat flux de materiale combustibile: „Oamenii au aruncat foc în turnuri într-o masă densă, erau multe săgeți aprinse, tiguri, oale cu sulf, ulei și rășină. și multe altele care susțin focul.”

Dar „focul grecesc” era mai îngrozitor decât gudronul sau tijele de foc. Există informații despre această minunată „armă de distrugere în masă” în cronicile medievale spaniole. Ele sunt consemnate din cuvintele participanților la campania lui Ludovic al IX-lea în țara sfântă.

Existau multe surse de petrol în Arabia și în țările din Orientul Mijlociu, așa că arabii puteau folosi cu ușurință petrolul, deoarece rezervele sale erau pur și simplu inepuizabile. În timpul atacului franco-bizantin asupra Egiptului din 1168, musulmanii au ținut douăzeci de mii de vase cu ulei la porțile Cairoului și apoi au dat foc zece mii de pietre pentru a da foc orașului și a-i ține pe franci departe.

Celebrul Saladin a fost nevoit să dea foc lagărului său nubian în același mod pentru a înăbuși revolta gărzii lui negre și, într-adevăr, când rebelii și-au văzut tabăra în flăcări, unde se aflau proprietățile, soțiile și copiii lor, ei a fugit în panică.

Un martor a descris efectul produs în timpul asediului Damiettei din noiembrie 1219 de „fețele de masă de foc grecesc”: „Focul grecesc, curgând ca un râu din turnul râului și din oraș, a semănat teroare; dar cu ajutorul otetului, nisipului si a altor materiale l-au stins, venind in ajutorul celor care i-au devenit victime.

Cu timpul, cruciații au învățat să se apere de „focul viu”; au acoperit armele de asediu cu piei de animale proaspăt jupuite și au început să stingă focul nu cu apă, ci cu oțet, nisip sau talc, pe care arabii le foloseau de mult pentru a se proteja de acest foc.

Alături de dovezile armelor teribile din istoria „focului grecesc” există multe puncte albe și situații pur și simplu inexplicabile.

Iată primul paradox: după cum a subliniat cronicarul Robert de Clary în lucrarea sa „Cucerirea Constantinopolului”, creată la începutul secolului al XIII-lea, cruciații înșiși în 1204 îi cunoșteau deja secretul? - a încercat să folosească „focul grecesc” în timpul asediului Constantinopolului. Cu toate acestea, turnurile de lemn ale zidurilor Constantinopolului erau protejate de piei umede cu apă, astfel că focul nu i-a ajutat pe cavaleri. Și de ce nu au folosit romanii, care îi cunoșteau secretele și apărau orașul, „focul viu”? Rămâne un mister. Într-un fel sau altul, dar cruciații, după ce au blocat Constantinopolul de la mare și de pe uscat, l-au luat cu un asalt hotărâtor, pierzând doar un cavaler.

Același lucru se întâmplă în timpul agoniei Imperiului Bizantin din 1453, când turcii otomani au capturat Constantinopolul. Nici în ultimele bătălii pentru capitală, utilizarea „armelor minune” nu a venit...

La urma urmei, dacă a existat o armă atât de eficientă care a insuflat frică și groază adversarilor, de ce nu a jucat mai târziu un rol semnificativ în bătălii? Pentru că secretul lui s-a pierdut?

Merită să ne gândim la următoarea întrebare: este posibil să se mențină monopolul asupra oricărui tip de armă sau echipament militar după ce efectul acestuia a fost demonstrat clar pe câmpul de luptă? După cum arată experiența războaielor, nu. Se pare că această armă formidabilă a fost folosită numai în acele campanii când, chiar și fără ea, existau deja premise reale pentru obținerea victoriei - numărul mic de trupe inamice, caracterul indecis al acțiunilor sale, condițiile meteorologice nefavorabile și altele asemenea. Și când se întâlnește cu un inamic puternic, armata, care deținea o „arma miracolă”, s-a trezit brusc la un pas de moarte și, din anumite motive, nu a folosit o armă teribilă. Versiunea despre pierderea rețetei pentru „foc viu” este foarte îndoielnică. Imperiul Bizantin, ca orice alt stat din Evul Mediu, nu a cunoscut un răgaz pașnic...

Deci „focul grecesc” a existat deloc?

Întrebarea rămâne deschisă. De fapt, aruncatoarele de flăcări în operațiunile de luptă au început să fie folosite abia la începutul secolului al XX-lea, sau mai bine zis, în timpul Primului Război Mondial, și de către toate părțile în război.

„Focul grecesc” este unul dintre cele mai atractive și incitante mistere ale Evului Mediu. Această armă misterioasă, care poseda o eficiență uimitoare, a fost în serviciul Bizanțului și timp de câteva secole a rămas monopolul puternicului imperiu mediteranean. După cum ne permit să judecăm o serie de surse, „focul grecesc” a fost cel care a garantat avantajul strategic al flotei bizantine față de armatele navale ale tuturor rivalilor periculoși ai acestei superputeri ortodoxe din Evul Mediu.

Prototipul focului grecesc a apărut probabil în 190 î.Hr. e. în apărarea insulei Rodos. Dar în 424 î.Hr. e. în bătălia terestră de la Delia, vechii războinici greci au produs un fel de amestec incendiar de țiței, sulf și ulei dintr-un buștean gol. De fapt, „focul grecesc” a fost inventat în 673 de inginerul și arhitectul Kallinikos din Heliopolisul sirian cucerit de arabi (modernul Baalbek din Liban), care, se pare, a proiectat un dispozitiv special de aruncare – „sifon” – pentru aruncarea unui incendiar. amestec. Kallinikos a fugit în Bizanț și acolo și-a oferit serviciile împăratului Constantin al IV-lea în lupta împotriva arabilor. Și cum a fost instalarea, puteți vedea în poza de mai jos. Acesta este un aruncător de flăcări antic reconstruit cu injecție forțată de aer.

Aruncător de flăcări antic cu injecție forțată de aer (reconstrucție). 1 - gura tubului de foc; 2 - brazier 3 - amortizor pentru devierea jetului de aer; 4 - cărucior cu roți; 5 - o țeavă de lemn prinsă cu cercuri de fier pentru forțarea unui flux de aer; 6 - scut pentru servitori; 7 - blănuri; 8 - mânere burduf

Probabil că raza maximă de acțiune a sifoanelor era de 25-30 m, așa că inițial focul grecesc a fost folosit doar în flotă, unde reprezenta o amenințare teribilă pentru navele de lemn lente și stângace din acea vreme. În plus, potrivit contemporanilor, focul grecesc nu putea fi stins de nimic, deoarece a continuat să ardă chiar și la suprafața apei. Pentru prima dată, pe dromoanele bizantine au fost instalate sifoane cu foc grecesc în timpul bătăliei de la Cilicia. Istoricul Theophan a scris despre ea:

în anul 673 răsturnările lui Hristos au întreprins o mare campanie. Au navigat și au iernat în Cilicia. Când Constantin al IV-lea a aflat de apropierea arabilor, a pregătit nave uriașe cu etaj, echipate cu foc grecesc, și corăbii care transportau sifoane... Arabii au fost șocați... Au fugit cu mare frică.

Cu toate acestea, odată cu cursul istoriei, tocmai rețeta acestui incendiu s-a pierdut și astăzi nu este posibil să aflăm compoziția exactă. Mulți alchimiști și, mai târziu, oameni de știință au lucrat la dezvăluirea componentelor secrete ale amestecului. Un astfel de explorator a fost francezul Dupre, care în 1758 a anunțat că a descoperit secretul focului grecesc. Au fost efectuate teste în apropiere de Le Havre, în urma cărora a fost ars un sloop de lemn, care se afla la mare distanță în larg. Regele Ludovic al XV-lea, impresionat și speriat de acțiunea acestei arme, și-a cumpărat toate hârtiile de la Dupre și le-a distrus.

Publicații populare pe site.