Лаборатория виноделия

Tema patriei în opera lui Gumiliov. Gumilyov Nikolai Stepanovici: o scurtă biografie

Содержание статьи
  1. Biografia lui Gumiliov
  2. Copilărie și tinerețe
  3. Viața după liceu
  4. Perioada de maturitate
  5. Biografie după 1911
  6. Creativitatea Gumilyov
  7. Viata personala
  8. Moarte

Genealogia lui Gumilyov Nikolai Stepanovici, poetul acmeist rus, avea rădăcini nobile puternice. Mama sa Anna Ivanovna Gumilyova (născută Lvova) la vârsta de douăzeci și trei de ani s-a căsătorit cu văduvul Stepan Yakovlevich Gumilyov, care avea profesia de medic militar. Fiul lor Nikolay s-a născut pe 3 aprilie (stil vechi) 1886 în orașul Kronstadt, unde tatăl său lucra într-un spital. În același 1886, familia s-a mutat la Tsarskoye Selo. Nikolai Gumilyov și-a petrecut toată copilăria acolo. Datorită mișcărilor frecvente, a trebuit să studieze la diferite gimnazii: Sankt Petersburg, Tiflis și Tsarskoye Selo. Citea mult, era îndrăgostit de Nietzsche și de poezia simboliștilor, în anii de gimnaziu a ajuns să se realizeze ca poet.

În 1905, a fost publicată prima colecție de poezii ale sale, Calea cuceritorilor. Cunoscutul poet simbolist Valery Bryusov a atras atenția asupra lui. Au fost în corespondență activă de mulți ani. După absolvirea gimnaziului, Nikolai Gumilyov a plecat la Paris (1906), unde a locuit doi ani. Acolo a studiat literatura franceză, a vizitat muzee, a ascultat prelegeri la Universitatea Sorbona. Nevoia materială extremă a dus la faptul că uneori era nevoit să mănânce doar castane. Dar, cu toate acestea, acolo, la Paris, s-a angajat în activități literare: a publicat revista Sirius, a scris povești și poezii. În același loc, la Paris, în 1908, poetul și-a publicat a doua colecție - Flori romantice.

În 1909, deja în Rusia, Nikolai Gumilyov a început să-și consolideze poziția literară: a colaborat la noua revistă Ostrov, a început să lucreze în revista Apollo, la care a continuat să participe până în 1917. În 1910, Nikolai Stepanovici a cerut-o în căsătorie pe tânăra poetesă Anna Andreevna Gorenko (Ahmatova) și a primit consimțământul. Și din moment ce în familia Gumilyov era doliu pentru tatăl recent decedat al lui Nikolai, nunta a fost modestă și liniștită. Proaspeții căsătoriți și-au făcut călătoria în luna de miere la Paris. În același 1910, a fost lansată a treia colecție a lui Gumilyov, „Perle”. Și toamna a plecat într-o altă călătorie în Africa. Anul acela a fost atât de ocupat.

Trebuie să spun că Gumilyov a fost un călător pasionat și, mai ales, s-a îndrăgostit de Africa. Prima dată când a mers acolo a fost în 1908, dar a vizitat doar Cairo și Alexandria. A doua oară a plecat în Africa în iarna anilor 1909-1910. Și iată a treia călătorie - după nunta cu Akhmatova. De data aceasta a vizitat Djibouti, Dire Dawa, Harare, Addis Abeba și chiar a fost prezentat împăratului abisinian. Gumiliov s-a întors de acolo (1911) dezamăgit de călătoriile sale și bolnav de febră africană. Dar, după ce și-a revenit, a plecat din nou să călătorească, de data aceasta în Italia (1912).

Tema patriei în opera lui Gumiliov. Gumilyov Nikolai Stepanovici: o scurtă biografie. Lucrările timpurii ale lui GumiliovÎn toamna aceluiași an, Gumilyov a intrat la Universitatea din Sankt Petersburg, la departamentul romano-germanic, pentru a studia poezia franceză veche și, în același timp, a lansat următoarea colecție de poezii - „Alien Sky”. În 1913, la instrucțiunile Academiei de Științe, a plecat din nou în Abisinia - pentru a studia cultura și a colecta o colecție de articole de uz casnic din triburile sălbatice. Această călătorie a durat șase luni.

În 1914, când a început Primul Război Mondial, Gumiliov a mers pe front. Și deja la sfârșitul acestui an a primit prima Cruce Sf. Gheorghe pentru informații valoroase, iar în anul următor a fost premiat cu al doilea George pentru salvarea unei mitraliere de focul de artilerie în timpul retragerii. Evenimentele trăite de Gumiliov în timpul războiului au fost reflectate în cartea sa Notes of a Cavalryman. În 1915, a fost publicată o nouă colecție de poezii a lui Gumiliov, Quiver. După tratament în Crimeea - din nou pe front (1916-1917), apoi, la instrucțiunile comisarului guvernului provizoriu, a locuit la Paris și abia în 1918 s-a întors în Rusia.

Căsătoria cu Anna Akhmatova s-a dovedit a fi nereușită, iar în vara anului 1918 au divorțat, deși au avut un fiu mic, Leo, care a devenit ulterior etnograf și, de asemenea, un pasionat iubitor de călătorii. După divorț, aproape imediat, Gumilyov s-a căsătorit cu Anna Nikolaevna Engelhardt, cu care a avut o fiică, Elena. De atunci, aproape fără pauză, a locuit la Sankt Petersburg (pe atunci Petrograd), a câștigat bani traducând pentru editura Literatura Mondială, a predat în mai multe studiouri literare, dar toată familia lui era încă înfometată. În ciuda foametei și lipsei de bani, Gumilyov, la sfârșitul scurtei sale vieți, a lansat mai multe colecții de poezie: „Mik”, „Pavilion de porțelan”, „Foc de tabără”, „Cort” și a pregătit publicația „Colpul de foc”, care a fost publicat. după moartea poetului în 1923 an.

Viața lui Gumiliov a fost scurtată brusc și teribil. În 1921, a fost arestat pentru participarea la conspirația Tagantsev și a fost împușcat pe 25 august. Și numai mulți ani mai târziu s-a dovedit că „vinovăția” lui nu a fost în participare, ci doar în eșecul de a raporta. A doua soție a lui Gumiliov și fiica sa au murit de foame în Leningradul asediat.

Nikolai Stepanovici Gumilyov a trăit o viață foarte strălucitoare, dar scurtă, întreruptă cu forța. Acuzat fără discernământ de o conspirație antisovietică, a fost împușcat. A murit într-o decolare creativă, plină de idei strălucitoare, un poet recunoscut, un teoretician al versurilor, o figură activă pe frontul literar.

Și timp de mai bine de șase decenii, lucrările sale nu au fost retipărite, a fost impusă o interdicție severă asupra a tot ceea ce a creat. Însuși numele lui Gumiliov a fost trecut în tăcere. Abia în 1987 a devenit posibil să se vorbească deschis despre nevinovăția lui.

Întreaga viață a lui Gumiliov, până la moartea sa tragică, este neobișnuită, fascinantă, mărturisește curajul și forța rar a unei personalități uimitoare. Mai mult, formarea ei a decurs într-o atmosferă calmă, neremarcabilă. Gumiliov și-a găsit teste pentru el.

Viitorul poet s-a născut în familia unui medic de navă din Kronstadt. A studiat la Gimnaziul Tsarskoye Selo. În 1900-1903. a locuit în Georgia, unde a fost numit tatăl său. La întoarcerea familiei sale, și-a continuat studiile la Gimnaziul Nikolaev Tsarskoye Selo, pe care l-a absolvit în 1906. Cu toate acestea, deja la acea vreme s-a predat pasiunii sale pentru poezie.

Prima sa poezie l-a publicat în Tiflis Leaflet (1902), iar în 1905 a publicat o carte întreagă de poezii, Calea cuceritorilor. De atunci, după cum el însuși a remarcat mai târziu, a fost complet preluat de „plăcerea creativității, atât de complexă divină și de veselă dificilă”.

Imaginația creativă a trezit în Gumilyov setea de cunoaștere a lumii. Pleacă la Paris pentru a studia literatura franceză. Dar părăsește Sorbona și pleacă, în ciuda interdicției stricte a tatălui său, în Africa. Visul de a vedea ținuturile misterioase schimbă toate planurile anterioare. Prima călătorie (1907) a fost urmată de încă trei în perioada 1908-1913, ultima ca parte a unei expediții etnografice organizată de însuși Gumiliov.

În Africa, a trecut prin multe greutăți, boli, a trecut de bunăvoie la procese periculoase, care amenințau moartea. Drept urmare, a adus materiale valoroase din Abisinia pentru Muzeul de Etnografie din Sankt Petersburg.

De obicei, se crede că Gumilyov s-a străduit doar pentru exotic. Pofta de călătorie, cel mai probabil, a fost secundară. I-a explicat lui V. Bryusov astfel: „... Mă gândesc să plec șase luni în Abisinia pentru a găsi cuvinte noi într-un mediu nou”. Gumilev s-a gândit constant la maturitatea viziunii poetice.

În timpul Primului Război Mondial, s-a oferit voluntar pe front. În corespondența de la locul ostilităților, el a reflectat esența lor tragică. Nu a considerat necesar să se protejeze și a participat la cele mai importante manevre. În mai 1917, a plecat de la sine înspre operațiunea Antantei de la Salonic (Grecia).

Gumiliov s-a întors în patria sa abia în aprilie 1918. Și s-a implicat imediat într-o muncă intensă pentru crearea unei noi culturi: a ținut prelegeri la Institutul de Istoria Artei, a lucrat în redacția editurii Literatura Mondială, la un seminar de poeți proletari și în multe alte domenii ale culturii.

O viață suprasaturată de evenimente nu a împiedicat dezvoltarea și înflorirea rapidă a unui talent rar. Una după alta, se publică colecțiile de poezie ale lui Gumiliov: 1905 - „Calea cuceritorilor”, 1908 - „Flori romantice”, 1910 - „Perle”, 1912 - „Cerul străin”, 1916 - „Tolbă”, 1918 - „Foc de tabără”. ”, „Pavilionul de porțelan” și poezia „Mick”, 1921 – „Cort” și „Colapul de foc”.

Gumiliov a scris și proză, drame, a păstrat un fel de cronică a poeziei, a studiat teoria versurilor, a răspuns la fenomenele artei din alte țări. Cum a reușit să încadreze toate acestea în aproximativ cincisprezece ani rămâne un secret. Dar a reușit și a atras imediat atenția unor personaje celebre ale literaturii.

Setea de descoperire a frumuseții necunoscute încă nu era satisfăcută. Poezii strălucitoare și mature culese în cartea „Perle” sunt dedicate acestei teme prețuite. De la glorificarea idealurilor romantice, poetul a ajuns la tema căutărilor, proprii și universale. „Sentimentul modului” (definiția lui Blok; aici artiștii s-au chemat între ei, deși caută lucruri diferite) este impregnat de colecția „Perle”. Însuși numele său provine din imaginea țărilor frumoase: „Unde nu s-a dus picior de om, / Unde uriașii trăiesc în crângurile însorite / Și perlele strălucesc în apă limpede”. Descoperirea valorilor justifică și spiritualizează viața. Perlele au devenit un simbol al acestor valori. Iar simbolul căutării este o călătorie. Așa a reacționat Gumiliov la atmosfera spirituală a timpului său, când principalul lucru era definirea unei noi poziții.

Ca și până acum, eroul liric al poetului este inepuizabil de curajos. Pe drum: o stâncă goală cu un dragon - „spintul” lui - o tornadă de foc. Dar cuceritorul piscurilor nu cunoaște retrageri: „Mai bine e orb Nimic, / decât ieri auriu...” Prin urmare, zborul unui vultur mândru atât de atrage. Fantezia autorului, parcă, completează perspectiva mișcării sale - „neștiind decăderea, a zburat înainte”:

A murit, da! Dar nu putea cădea

Intrând în cercurile mișcării planetare,

Gura fără fund s-a căscat dedesubt,

Dar forțele de atracție erau slabe.

Micul ciclu „Căpitani”, despre care s-au exprimat atâtea judecăți nedrepte, s-a născut din aceeași străduință înainte, aceeași admirație pentru ispravă:

„Nimeni nu tremură înaintea unei furtuni,

Nimeni nu va întoarce pânzele.

Gumilyov prețuiește faptele călătorilor de neuitat: Gonzalvo și Cook, Laperouse și de Gama... Cu numele lor, poezia marilor descoperiri, forța neîntreruptă a tuturor, „cine îndrăznește, cine vrea, cine caută” (nu-i așa? necesar să vedem aici motivul gravității, interpretată anterior sociologic: „Sau, descoperind o revoltă la bord, / Un pistol smulge din spatele unei centuri”?).

În „Perle” există realități exacte, să zicem, în tabloul vieții de coastă a marinarilor („Căpitani”). Totuși, distrăgând atenția de la prezentul plictisitor, poetul caută consonanța cu lumea bogată a realizărilor și își mișcă liber privirea în spațiu și timp. Apar imagini din diferite secole și țări, în special, cele puse în titlurile de poezii: „Bătrânul Conquistador”, „Barbari”, „Cavalerul cu lanț”, „Călătorie în China”. Mișcarea înainte este cea care dă autorului încredere în ideea aleasă a drumului. Și, de asemenea, - forma de exprimare.

Simțibil în „Perle” și motive tragice - dușmani necunoscuți, „durere monstruoasă”. Aceasta este puterea înconjurătoarei necinstite. Otrăvurile lui pătrund în conștiința eroului liric. „Grădina sufletului mereu modelată” se transformă într-o grădină suspendată, în care fața lunii, nu soarele, se înclină atât de îngrozitor, atât de jos.

Testele de dragoste sunt pline de amărăciune profundă. Acum nu trădarea este cea care înspăimântă, ca în poeziile timpurii, ci pierderea „capacității de a zbura”: semne ale „plictiselii moartă lâncezitoare”; „săruturile sunt pătate de sânge”; dorința de a „vrăji grădini distanță dureroasă”; în moarte pentru a găsi „insule ale fericirii perfecte”.

Cu adevărat, a lui Gumilyov se manifestă cu îndrăzneală - căutarea unei țări a fericirii chiar și dincolo de linia vieții. Cu cât impresiile sunt mai întunecate, cu atât atracția față de lumină este mai puternică. Eroul liric se străduiește la încercări extrem de puternice: „Voi arde din nou de viața îmbătătoare a focului”. Creativitatea este, de asemenea, un fel de auto-inmolare: „Iată, deține o vioară magică, privește în ochii monștrilor / Și mori o moarte glorioasă, moartea teribilă a unui violonist”.

În articolul „Viața poeziei”, Gumilev a scris: „Prin gest într-o poezie, mă refer la o astfel de aranjare a cuvintelor, selecția vocalelor și consoanelor, accelerările și decelerațiile de ritm, încât cititorul poeziei devine involuntar. Poza unui erou, trăiește la fel ca și poetul însuși ... » Gumilyov poseda o astfel de pricepere.

Căutarea neobosită a determinat poziția activă a lui Gumilev în mediul literar. Curând a devenit un colaborator proeminent al revistei Apollon, a organizat Atelierul Poeților, iar în 1913, împreună cu S. Gorodetsky, a format un grup de acmeiști.

Cea mai acmeistă colecție „Alien Sky” (1912) a fost și o continuare logică a precedentelor, dar o continuare a unei alte aspirații, a altor planuri.

Pe „cerul străin” se simte din nou spiritul neliniștit de căutare. Colecția a inclus mici poezii „Fiul risipitor” și „Descoperirea Americii”. S-ar părea că au fost scrise pe o temă cu adevărat Gumilev, dar cum s-a schimbat!

Lângă Columb în „Descoperirea Americii” stătea o eroină nu mai puțin semnificativă - Muza rătăcirilor îndepărtate. Autorul este acum fascinat nu de măreția faptei, ci de sensul ei și de sufletul alesului sorții. Poate că pentru prima dată nu există armonie în înfățișarea interioară a eroilor-călători. Să comparăm starea internă a lui Columb înainte și după călătoria sa: El vede un miracol cu un ochi spiritual.

Întreaga lume, necunoscută profeților,

Ce se află în abisul albastrului,

Acolo unde vestul se întâlnește cu estul.

Și apoi Columb despre sine: Eu sunt o scoică, dar fără perle,

Eu sunt pârâul care a fost blocat.

A scapat, acum nu mai este nevoie.

„Ca un iubit, pentru jocul altuia

El este abandonat de Muza Rătăcirilor Îndepărtate.

Analogia cu aspirațiile artistului este necondiționată și tristă. Nu există „perlă”, muza minx a părăsit-o pe cea îndrăzneață. Poetul se gândește la scopul căutării.

Timpul iluziilor tinereții a trecut. Da, și la sfârșitul anilor 1900 - începutul anilor 1910. a fost un punct de cotitură dificil pentru mulți. Gumilev a simțit și el asta. În primăvara anului 1909, el a spus în legătură cu o carte de articole critice a lui I. Annensky: „Lumea a devenit mai mare decât o persoană. Un adult (câți dintre ei?) este bucuros să lupte. Este flexibil, este puternic, crede în dreptul său de a găsi un pământ unde să trăiască. În plus, s-a străduit pentru creativitate. În „Alien Sky” - o încercare clară de a stabili adevăratele valori ale existenței, armonia dorită.

Gumilyov este atras de fenomenul vieții. Ea este prezentată într-un mod neobișnuit și încăpător – „cu un rânjet ironic, copilul-rege pe pielea unui leu, uitând jucăriile între mâinile albe obosite”. Viață misterioasă, complexă, contradictorie și atrăgătoare. Dar esența ei eludează. Respingând lumina instabilă a „perlelor” necunoscute, poetul se trezește totuși în strânsoarea ideilor anterioare - despre o mișcare salvatoare către limite îndepărtate: Trecem prin ani de ceață,

Simțind vag vântul trandafirilor,

Vârste, spații, natură

Recuperează vechiul Rodos.

Dar cum rămâne cu sensul existenței umane? Gumilyov găsește singur răspunsul la această întrebare în Theophile Gauthier. În articolul care i-a fost dedicat, poetul rus evidențiază principii apropiate de ambele: a evita „atât întâmplătoare, concrete, cât și vagi, abstracte”; să cunoască „maiestuosul ideal al vieţii în artă şi pentru artă”. Inrezolvabilul se dovedește a fi apanajul practicii artistice. În „Alien Sky” Gumilyov include o selecție a poeziei lui Gauthier în traducerea sa. Printre acestea se numără linii inspirate despre frumusețea nepieritoare creată de om. Iată o idee pentru vârste:

Toată praful.- Unul, bucurându-se,

Arta nu va muri.

Oamenii vor supraviețui.

Așa s-au maturizat ideile de „Acmeism”. Iar în poezie au fost turnate „trăsăturile nemuritoare” a ceea ce a văzut și a experimentat. Inclusiv în Africa. Colecția cuprinde „Cântece abisiniene”: „Militare”, „Cinci tauri”, „Sclave”, „Fetele din Zanzibar”, etc. În ele, spre deosebire de alte poezii, există o mulțime de realități suculente: cotidiene, sociale. Excepția este de înțeles. „Cântecele” au interpretat creativ lucrările folclorice ale abisinienilor. În general, calea de la observarea vieții la imaginea lui Gumilev este foarte dificilă.

Atenția artistului față de mediu a fost mereu sporită.

Odată a spus: „Un poet trebuie să aibă o economie Plushkin. Și sfoara va veni la îndemână. Nimic nu ar trebui să se irosească. Totul pentru poezie. Capacitatea de a păstra chiar și o „frânghie” se simte clar în „Jurnalul african”, povești, un răspuns direct la evenimentele din Primul Război Mondial – „Însemnările unui cavaler”. Dar, potrivit lui Gumiliov, „poezia este una, iar viața este alta”. Există o afirmație similară în Art (din traducerile lui Gauthier):

„Creând mai frumos,

Material decât luat

Neînfricat."

Deci era în versurile lui Gumilev. Semnele concrete au dispărut, privirea a cuprins generalul, semnificativ. Dar sentimentele autorului, născute din impresii vii, au căpătat flexibilitate și forță, au dat naștere unor asocieri îndrăznețe, o atracție pentru alte chemări ale lumii, iar imaginea a căpătat un „lucru” vizibil.

Culegerea de poezii Quiver (1916) nu l-a iertat pe Gumiliov mulți ani, acuzându-l de șovinism. Gumiliov a avut motive pentru lupta victorioasă cu Germania, asceză pe câmpul de luptă, ca, într-adevăr, pentru alți scriitori ai vremii. Sentimentele patriotice erau aproape de mulți. O serie de fapte din biografia poetului au fost, de asemenea, percepute negativ: intrarea voluntară în armată, eroismul manifestat pe front, dorința de a participa la acțiunile Antantei împotriva trupelor austro-germano-bulgare din portul grec Salonic, etc. yambov": "În strigătul tăcut al trompetei de război / am auzit brusc cântecul soartei mele ..." Gumilyov a considerat participarea sa la război ca cea mai înaltă misiune, a luptat, potrivit martorilor oculari, cu un curaj calm de invidiat, a primit două cruci. Dar, până la urmă, un astfel de comportament a mărturisit nu numai o poziție ideologică, ci și una morală, patriotică. În ceea ce privește dorința de a schimba locul activității militare, aici a afectat din nou puterea Muzei Rătăcirilor Îndepărtate.

În Notele unui cavaler, Gumiliov a dezvăluit toate greutățile războiului, oroarea morții, chinurile frontului intern. Cu toate acestea, nu aceste cunoștințe au stat la baza colecției. Văzând necazurile oamenilor, Gumiliov a ajuns la o concluzie largă: „Spiritul<...>la fel de real ca corpul nostru, doar infinit mai puternic decât acesta.”

Perspective interioare similare ale eroului liric sunt atrase de Quiver. B. Eikhenbaum a văzut vigilent în el „misterul spiritului”, deși l-a atribuit doar epocii militare. Sunetul filosofic și estetic al poemelor era, desigur, mai bogat.

În 1912, Gumilyov a spus cu inimă despre Blok: doi sfincși „îl fac „să cânte și să plângă” cu ghicitorii lor de nerezolvat: Rusia și propriul său suflet”. „Rusia misterioasă” din „Quiver” ridică, de asemenea, întrebări dureroase. Dar poetul, considerându-se „nu un erou tragic” – „mai ironic și mai sec”, înțelege doar atitudinea lui față de ea:

O, Rusia, vrăjitoarea este aspră,

Îl vei duce pe al tău peste tot.

Alerga? Dar iti place noua?

Vei trăi fără tine?

Există vreo legătură între căutarea spirituală a lui Gumiliov, descrisă în Quiver, și comportamentul său ulterior în viață?

Aparent, există, deși complex, evaziv. Setea de experiențe noi, neobișnuite, îl atrage pe Gumilyov la Salonic, de unde pleacă în mai 1917. De asemenea, visează la o călătorie mai lungă - în Africa. Pare imposibil de explicat toate acestea doar prin dorința de exotism. La urma urmei, nu este o coincidență faptul că Gumilyov călătorește într-un mod giratoriu - prin Finlanda, Suedia și multe țări. Este orientativ și altceva. După ce nu a ajuns la Salonic, locuiește confortabil la Paris, apoi la Londra, revine în 1918 la Petrogradul revoluționar frig și flămând. Patria unei epoci dure, critice a fost percepută, probabil, ca cea mai profundă sursă de autocunoaștere a o persoană creativă. Nu e de mirare că Gumilev a spus: „Toți, toți, în ciuda decadenței, simbolismului, acmeismului și așa mai departe, suntem în primul rând poeți ruși”. În Rusia a fost scrisă cea mai bună colecție de poezii Pillar of Fire (1921).

Gumilev nu a ajuns imediat la versurile Stâlpului de Foc. O etapă semnificativă după „Quiver” au fost lucrările albumelor sale din Paris și Londra, publicate în „Bonfire” (1918). Deja aici predomină gândurile autorului despre propria sa viziune asupra lumii. El pornește de la cele „mai mici” observații - ale copacilor, „cerul portocaliu-roșu”, „lunca cu miros de miere”, râul „bolnav” în deriva de gheață. Rara expresivitate a „peisajului” încântă. Dar nicidecum natura însăși îl captivează pe poet. Instantaneu, în fața ochilor noștri, se dezvăluie secretul unei schițe strălucitoare. Acesta este cel care clarifică adevăratul scop al versetelor. Este posibil, de exemplu, să te îndoiești de curajul unei persoane, după ce i-a auzit chemarea către țara „slabă”: „Și devii, așa cum ești, o stea, / străpunsă prin și prin foc!”? Peste tot el caută oportunități de „a se repezi în căutarea lumii”. De parcă fostul erou visător și romantic al lui Gumiliov s-ar fi întors la paginile unei noi cărți. Nu, aceasta este impresia unui minut. O înțelegere matură, tristă a existenței și a locului cuiva în ea este epicentrul „Focului de tabără”. Acum, poate, este posibil să explicăm de ce lunga călătorie a numit poetul. Poezia „Marea amintire” conține o antinomie: Și iată toată viața!

Învârtindu-se, cântând,

Mări, deșerturi, orașe,

reflecție pâlpâitoare

Pierdut pentru totdeauna.

Și aici din nou bucurie și durere,

Din nou, ca înainte, ca întotdeauna,

Marea își flutură coama cenușie,

Deșerturile și orașele se ridică.

Eroul vrea să întoarcă „pierdutul pentru totdeauna” omenirii, să nu rateze ceva real și necunoscut din ființa interioară a oamenilor. Prin urmare, el se autointitulează un „rătăcitor posomorât” care „trebuie să meargă din nou, trebuie să vadă”. Sub acest semn sunt întâlniri cu Elveția, munții norvegieni, Marea Nordului, o grădină din Cairo. Și pe o bază materială, se formează imagini ample, generalizatoare, ale rătăcirii triste: rătăcirea este „ca de-a lungul canalelor râurilor secate”, „tranziții oarbe ale spațiilor și timpurilor”. Chiar și în ciclul versurilor de dragoste (D. Gumilev a experimentat o dragoste nefericită pentru Elena la Paris), se citesc aceleași motive. Iubitul duce „inima la înălțimi”, „împrăștiind stele și flori”. Nicăieri, ca aici, nu suna o încântare atât de dulce în fața unei femei. Dar fericirea - doar în vis, delirând. Dar într-adevăr - tânjind de neatins:

Aici stau la usa ta,

Nu mi s-a dat altă cale.

Chiar dacă știu că nu voi îndrăzni

Nu intra niciodată pe această ușă.

Ciocnirile spirituale nemăsurat mai profunde, mai multe fațete și mai neînfricate, deja familiare, sunt întruchipate în lucrările Stâlpului de Foc. Fiecare dintre ele este o perlă. Se poate spune că prin cuvântul său poetul a creat această comoară pe care o căuta de multă vreme. O astfel de judecată nu contrazice conceptul general al colecției, unde creativității i se atribuie rolul de rituri sacre. Nu există nici un decalaj între dorit și realizat pentru artist.

Poeziile se nasc din probleme eterne - sensul vieții și al fericirii, contradicția dintre suflet și trup, ideal și realitate. Apelul la ele informează poezia de rigoare maiestuoasă, precizie a sunetului, înțelepciune a pildei, acuratețe aforistică. Într-o combinație aparent bogată a acestor caracteristici, altul este țesut organic. Vine dintr-o voce umană caldă și entuziasmată. Mai des - autorul însuși într-un monolog liric dezinhibat. Uneori – obiectivați, deși foarte neobișnuiți, „eroi”. Colorarea emoțională a unei căutări filozofice complexe o face, căutarea, o parte a lumii vii, provocând empatie entuziasmată.

Citirea Stâlpului de Foc trezește sentimentul de a urca la multe înălțimi. Este imposibil de spus ce întorsături dinamice ale gândirii autorului sunt mai tulburătoare în „Memorie”, „Pădure”, „Suflet și Trup”. Deja strofa introductivă a „Memorii” ne lovește gândul cu o generalizare amară: Numai șerpii își vărsă pielea.

Pentru ca sufletul să îmbătrânească și să crească,

Noi, vai, nu suntem ca șerpii,

Schimbăm suflete, nu trupuri.

Cititorul este apoi șocat de mărturisirea trecutului de către poet. Dar în același timp un gând dureros despre imperfecțiunea destinelor umane. Aceste prime nouă versine sincere trec brusc la o coardă care transformă tema: sunt un arhitect sumbru și încăpățânat

Templu care se ridică în întuneric

Eram gelos pentru slava Tatălui

Ca în cer și pe pământ.

Și de la ea - până la visul înfloririi pământului, țara natală. Și aici, însă, nu există încă un sfârșit. Rândurile finale, repetându-le parțial pe cele originale, poartă un nou sens trist - un sentiment al limitărilor temporale ale vieții umane. Poezia, ca multe altele din colecție, are o dezvoltare simfonică.

Gumilyov atinge o expresivitate rară prin combinarea elementelor incompatibile. Pădurea din opera lirică cu același nume este unic de bizară. În ea trăiesc uriași, pitici, lei, apare o „femeie cu cap de pisică”. Aceasta este „o țară la care nu poți visa nici măcar într-un vis”. Cu toate acestea, o creatură cu cap de pisică primește împărtășirea de către un cura obișnuită. Alături de giganți sunt amintiți pescari și... semeni Franței. Ce este aceasta - o întoarcere la fantasmagoria romantismului timpuriu Gumilev? Nu, autorul a eliminat fantasticul: „Poate că pădurea aceea este sufletul meu...” Astfel de asocieri îndrăznețe sunt întreprinse pentru a întruchipa impulsurile interioare complexe și complexe. În The Baby Elephant, imaginea din titlu este legată de ceva greu de conectat - experiența iubirii. Ea apare sub două forme: închisă „într-o cușcă strânsă” și puternică, ca acel elefant „care l-a purtat cândva pe Hannibal în Roma tremurândă”. „Tramvaiul pierdut” simbolizează mișcarea nebună și fatală către „nicăieri”. Și este dotat cu detalii înspăimântătoare ale regatului mort. Mai mult, stările mentale de schimbare senzorială sunt strâns legate de aceasta. Așa este transmisă tragedia existenței umane în ansamblu și a unei anumite persoane. Gumilev a folosit dreptul artistului cu o libertate de invidiat și, cel mai important, atingând forța magnetică de influență.

Poetul, așa cum spunea, împingea constant granițele înguste ale poemului. Sfârșiturile neașteptate au jucat un rol deosebit. Tripticul „Suflet și corp” pare să continue tema familiară din „Tolba” – doar cu o nouă energie creativă. Și în cele din urmă - neprevăzutul: toate impulsurile umane, inclusiv cele spirituale, se dovedesc a fi o „reflecție slabă” a conștiinței superioare. „Al șaselea simț” captivează imediat prin contrastul dintre confortul slab al oamenilor și frumusețea autentică, poezia. Se pare că efectul a fost atins. Deodată, în ultima strofă, gândul izbucnește la alte frontiere:

Deci, secol după secol, este curând, Doamne? --

Sub bisturiul naturii și artei,

Spiritul nostru țipă, carnea lâncește,

Nașterea unui organ pentru al șaselea simț.

Imaginile liniare printr-o combinație minunată a celor mai simple cuvinte-concepte ne conduc gândurile către orizonturi îndepărtate. Este imposibil să reacționezi altfel la descoperiri precum „bisturiul naturii și al artei”, „biletul către India al Spiritului”, „grădina planetelor orbitoare”, „turcoazul bolnav persan”...

Secretele vrăjitoriei poetice din Stâlpul de Foc sunt nenumărate. Dar ele apar pe aceeași cale, dificilă în scopul lor principal - să pătrundă în originile naturii umane, perspectivele dorite ale vieții, în esența ființei. Atitudinea lui Gumiliov a fost departe de a fi optimistă. O singurătate personală își luase cugetul, pe care nu o putea evita sau depăși niciodată. Poziția publică nu a fost găsită. Punctele de cotitură ale timpului revoluționar au exacerbat dezamăgirile trecute în viața privată și în întreaga lume. Autorul „Colpului de foc” a surprins experiențele dureroase în imaginea ingenioasă și simplă a „tramvaiului pierdut”:

A alergat ca o furtună întunecată, înaripată,

S-a pierdut în abisul timpului...

Oprește-te, șofer de vagon,

Oprește mașina acum.

„Stâlpul de foc” ascundea totuși în adâncul său admirația pentru sentimentele strălucitoare, frumoase, zborul liber al frumosului, al iubirii, al poeziei. Forțele sumbre sunt percepute peste tot ca o barieră inacceptabilă în calea ascensiunii spirituale:

Unde toată sclipirea, toată mișcarea,

Cântând tot - locuim acolo cu tine;

Aici totul este doar reflectarea noastră

Umplut cu un iaz putrezit.

Poetul a exprimat un vis de neatins, o sete de fericire nenăscută încă de om. Ideile despre limitele ființei sunt îndepărtate cu îndrăzneală.

Gumiliov și-a învățat și cred că și-a învățat cititorii să-și amintească și să iubească „Toată viața crudă și dulce,

Toată pământul natal, ciudat...”.

El a văzut atât viața, cât și pământul ca nemărginite, făcând semn cu distanțele lor. Din câte se pare, de aceea a revenit la impresiile sale africane („Cort”, 1921). Și, fără a ajunge în China, a făcut un aranjament de poeți chinezi (Pavilionul de porțelan, 1918).

În „Bonfire” și „Pillar of Fire” au găsit „atingeri în lumea misteriosului”, „explozive în lumea incognoscibilului”. Probabil, asta însemna atracția lui Gumilyov pentru „porecla lui inexprimabilă” ascunsă în niște niște niște adâncimi spirituale. Dar în acest fel, cel mai probabil, a fost exprimat opusul puterilor umane limitate, simbol al unor idealuri fără precedent. Ele sunt asemănătoare imaginilor cu stelele divine, cerul, planetele. Cu niște asociații „cosmice”, poeziile colecțiilor exprimau aspirațiile de natură cu totul pământească. Și totuși, cu greu este posibil să vorbim, așa cum este permis acum, chiar și despre lucrarea târzie a lui Gumiliov ca „poezie realistă”. Și aici a păstrat exclusivitatea romantică, ciudatenia metamorfozelor spirituale. Dar tocmai în acest fel cuvântul poetului ne este infinit de drag.

Nikolai Gumiliov- un celebru poet rus al Epocii de Argint, prozator, traducător și critic literar. Biografia lui este plină de multe evenimente triste, despre care vă vom povesti chiar acum.

La 35 de ani, Gumilyov a fost împușcat, fiind suspectat că a participat la o conspirație. Cu toate acestea, în scurta sa viață, a reușit să scrie multe lucrări care au devenit clasice ale literaturii ruse.

Vă aducem în atenție punctele cheie ale lui Nikolai Gumilyov. .

Biografia lui Gumiliov

Nikolai Stepanovici Gumiliov s-a născut la 3 aprilie 1886 la Kronstadt. A crescut într-o familie nobilă a medicului militar Stepan Yakovlevich, a cărui soție era Anna Ivanovna.

Copilărie și tinerețe

În copilărie, Nikolai Gumilyov era mereu bolnav și, în general, era un copil slab din punct de vedere fizic. În plus, nu suporta zgomotul și suferea dese atacuri de migrenă.

În ciuda acestui fapt, deja la o vârstă fragedă, Nikolai a început să scrie poezie, dând dovadă de abilități remarcabile.

După absolvirea în 1906, merge la. Acolo, Nikolai începe să participe la prelegeri și se întâlnește cu diverși scriitori.

Viața după liceu

Prima colecție de poezii a lui Gumilev este Calea cuceritorilor. Interesant este că cartea a fost publicată cu banii părinților. Și deși nu a avut prea mult succes, în general, colecția a fost primită pozitiv de critici.

Ulterior, între Gumiliov și celebrul poet simbolist, au început chiar și relații de prietenie.

Tema patriei în opera lui Gumiliov. Gumilyov Nikolai Stepanovici: o scurtă biografie. Lucrările timpurii ale lui Gumiliov

În timp ce se află la Paris, Gumilyov începe să publice revista Sirius, care în curând va fi închisă. Un fapt interesant este că în acest jurnal Anna Akhmatova și-a publicat primele poezii (vezi).

Perioada de maturitate

În 1908, a fost publicată a doua colecție de lucrări de Nikolai Gumilyov, intitulată „Poezii romantice”. Majoritatea lucrărilor au fost dedicate lui Akhmatova, cu care a început o relație strânsă.

După ce Bryusov a citit noile poezii ale lui Gumiliov, a repetat încă o dată că poetul avea un viitor mare (vezi).

În același an, Gumilev decide să se întoarcă în patria sa. Acolo a cunoscut poeți ruși și a început să lucreze ca critic în ziarul Rech, în care își va publica și lucrările.

În toamna anului 1908, Gumiliov a pornit într-o călătorie. Reușește să viziteze și. Din cauza lipsei de bani, Nikolai trebuie să se întoarcă acasă.

O excursie în „țara faraonilor” i-a făcut o mare impresie. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai mari exploratori, făcând mai multe expediții științifice pe acest continent.


Tema patriei în opera lui Gumiliov. Gumilyov Nikolai Stepanovici: o scurtă biografie. Lucrările timpurii ale lui GumiliovNikolai Gumilyov la Paris, fotografie de Maximilian Voloshin, 1906

În 1909, Nikolai Gumilyov a intrat la facultatea de drept a Universității din Sankt Petersburg. Împreună cu oamenii săi care gândesc, creează revista Apollo, în care continuă să publice poezie și să mențină una dintre rubrici.

La sfârșitul aceluiași an, poetul pleacă în Abisinia, unde petrece câteva luni. Își va descrie impresiile despre călătorie în lucrarea „Perle”.

Biografie după 1911

Nikolai Gumilyov este fondatorul școlii de acmeism. Această mișcare literară s-a opus simbolismului.

Reprezentanții acmeismului au promovat materialitatea și acuratețea cuvântului, evitând conceptele abstracte.

Tema patriei în opera lui Gumiliov. Gumilyov Nikolai Stepanovici: o scurtă biografie. Lucrările timpurii ale lui Gumiliov

Primul poem acmeist din biografia lui Gumiliov este „Fiul risipitor”. În fiecare zi, popularitatea lui crește și începe să fie considerat unul dintre cei mai talentați poeți.

În 1913, Gumilyov a plecat din nou în Africa, unde a petrecut jumătate de an. În legătură cu izbucnirea primului război mondial (1914-1918), a trebuit să se întoarcă acasă.

Fiind patriot al țării sale, merge pe front. Cu toate acestea, serviciul nu l-a împiedicat pe Nikolai Stepanovici să continue să se angajeze în scris.

În 1915 au fost publicate Notele unui cavaler și colecția Quiver.

După sfârșitul războiului, Gumilyov a început să lucreze la traducerea epopeei Ghilgameș. În paralel cu aceasta, el traduce poeziile poeților occidentali.

Ultima colecție din biografia lui Gumilyov este Pillar of Fire. Această carte este considerată de mulți drept punctul culminant al operei sale.

Creativitatea Gumilyov

În lucrările sale, Gumilyov a acordat o mare atenție. În poezia sa, temele dragostei, mitologiei și. Multe dintre poeziile sale au fost dedicate Annei Akhmatova.

Într-o perioadă ulterioară a biografiei, Gumilyov a atins din ce în ce mai mult. Nu numai că a vorbit cu cititorul, ci l-a și făcut să reflecteze asupra principalelor probleme ale omenirii.

Viata personala

Prima soție a lui Gumilyov a fost Anna Akhmatova, cu care au avut un fiu, Leo. Împreună au trăit 8 ani, după care au divorțat.


Tema patriei în opera lui Gumiliov. Gumilyov Nikolai Stepanovici: o scurtă biografie. Lucrările timpurii ale lui GumiliovGumilyov și Akhmatova cu fiul lor

A doua soție a poetului a fost Anna Engelhard, care a născut-o pe fata sa Elena. Un fapt interesant este că Anna, împreună cu fiica ei, au murit la Leningrad în timpul blocadei.

După aceea, Gumilyov a avut o poveste de dragoste furtunoasă cu Olga Vysotskaya. Ulterior, s-a născut fiul lor Oreste, dar poetul nu a aflat niciodată despre asta din cauza morții.

Moarte

La 3 august 1921, Gumiliov a fost arestat de NKVD și acuzat de o conspirație anti-bolșevică.

Și deși mulți scriitori au încercat să-l salveze pe poet, autoritățile nu au făcut nicio concesie. întâlnit personal, dorind să schimbe decizia cu privire la Gumilyov, dar acest lucru nu a dat niciun rezultat.


Tema patriei în opera lui Gumiliov. Gumilyov Nikolai Stepanovici: o scurtă biografie. Lucrările timpurii ale lui GumiliovNikolai Gumilyov, fotografie din dosarul anchetei, 1921

Drept urmare, pe 24 august a fost anunțat un decret privind execuția poetului, precum și 56 dintre „complicii” săi.

Două zile mai târziu, pe 26 august 1921, Nikolai Stepanovici Gumiliov a fost împușcat la vârsta de 35 de ani.

Astfel, Rusia a pierdut unul dintre cei mai talentați poeți și oameni de știință ai timpului său.

Înainte de a merge la moarte, Nikolai Gumilyov a scris următoarele rânduri pe peretele celulei: „Doamne, iartă-mi păcatele, mă duc în ultima mea călătorie”.

Dacă ți-a plăcut biografia lui Gumilyov, distribuie-o pe rețelele sociale și abonează-te la site. Este mereu interesant la noi!

Ti-a placut postarea? Apăsați orice buton.

Creativitatea poetului remarcabil de la începutul secolului XX. Nikolai Stepanovici Gumiliov (1886-1921) este un exemplu de depășire a doctrinei estetice a acmeismului.

N.S. Gumilyov s-a născut la Kronstadt în familia unui medic naval la 3 (15) aprilie 1886. Copilăria viitorului poet a trecut la Tsarskoye Selo, unde a studiat la gimnaziul Tsarskoye Selo, directorul căruia era I.F. Annensky. La sfârșitul anului 1903, a cunoscut-o pe Anya Gorenko, o școală (viitoarea Anna Akhmatova). În 1905, la Sankt Petersburg, publică prima colecție de poezii, Calea cuceritorilor. A petrecut aproximativ trei ani la Paris, unde a publicat revista Sirius și a publicat o colecție de poezii, Flori romantice (1908).

La întoarcerea sa în Rusia, Gumilyov a intrat la Universitatea din Sankt Petersburg, a colaborat activ la periodice din ziare și reviste, a fondat „Academia de versuri” pentru tinerii poeți. În 1909-1913. a făcut trei călătorii în Africa. În 1910, s-a căsătorit cu A. A. Gorenko (ruptura cu ea a avut loc în 1913, divorțul oficial - în 1918). Pentru 1911-1912. a venit perioada unității organizaționale și înflorirea creativă a acmeismului. Gumilev a publicat în acel moment cea mai „acmeistă” colecție de poezii a sa - „Alien Sky” (1912). Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, poetul s-a oferit voluntar pentru Regimentul Lancieri și a primit două Cruci Sf. Gheorghe pentru participarea la ostilități.

În 1916, a fost publicată o nouă colecție de poezii, Quiver. Gumilyov la acea vreme se afla în străinătate ca parte a unui corp expediționar. Acolo a întâlnit evenimentele din 1917 și s-a întors la Sankt Petersburg abia în 1918. În ultimii trei ani ai vieții, s-a implicat activ în activități creative, organizatorice și didactice, a publicat colecții de poezii „Foc de tabără”, „Pavilionul de porțelan” , „Cort”, „Stâlpul de foc” .

La 3 august 1921, Gumiliov a fost arestat sub acuzația de participare la o conspirație contrarevoluționară, iar la 25 august 1921 a fost împușcat.

Gumiliov și-a început cariera în literatură în perioada de glorie a poeziei simboliste. Nu este de mirare că în versurile sale timpurii există o dependență foarte palpabilă de simbolism. Este interesant că viitorul acmeist în opera sa nu a urmat cea mai apropiată generație cronologică de tineri simboliști, ci a fost ghidat de practica poetică a simboliștilor mai în vârstă, în primul rând K.D. Balmont și V.Ya. Bryusov. De la prima din poemele timpurii ale lui Gumilyov - decorativitatea peisajelor și dorința generală de efecte externe captivante, cu cea de-a doua, poetul novice a fost reunit printr-o apologia pentru o personalitate puternică, bazarea pe calitățile solide ale caracterului.

Cu toate acestea, chiar și pe fundalul eroismului liric al lui Bryusov, poziția timpurii Gumilyov se distingea printr-o energie specială. Pentru eroul său liric nu există abis între realitate și vis: Gumilyov afirmă prioritatea viselor îndrăznețe, a fanteziei libere. Versurile sale timpurii sunt lipsite de note tragice, atât de caracteristice poeziei lui Annensky, Blok, Andrei Bely. Mai mult, Gumilyov se caracterizează prin reținere în manifestarea oricăror emoții: la acel moment, el a evaluat un ton pur personal, confesional ca neurastenie. Experiența lirică în lumea sa poetică este cu siguranță obiectivată, starea de spirit este transmisă prin imagini vizuale, ordonate într-o compoziție „pitorească” armonioasă.

Simboliștii au pornit de la ideea fuziunii diferitelor laturi și fațete ale vieții, principiul corespondențelor continue implică valoarea scăzută a individului, a separatului. În raport cu manifestările specifice ale realității, s-a cultivat în mod deliberat hipermetropia optică: spațiul „pământesc” care înconjura eroul liric a devenit un fundal scurt desenat, voit estompat, pe care au fost proiectate intuiții „cosmice”. Gumiliov și poeții generației sale au avut încredere în percepția senzorială, în primul rând vizuală. Evoluția timpurii Gumilyov este consolidarea treptată tocmai a acestei calități stilistice: utilizarea proprietăților vizuale ale imaginii, reabilitarea unui singur lucru, important nu numai ca semn al mișcărilor spirituale sau al intuițiilor metafizice, ci și (și uneori în primul rând) ca o componentă colorată a decorului general.

La începutul anilor 1910 Gumiliov a devenit fondatorul unei noi mișcări literare - acmeismul. Principiile acmeismului au fost în mare parte rezultatul înțelegerii teoretice de către Gumiliov a propriei sale practici poetice. Categoriile cheie în acmeism au fost categoriile de autonomie, echilibru, concretețe. „Locul de acțiune” al operelor lirice ale acmeiștilor este viața pământească, sursa evenimentelor este activitatea persoanei însuși. Eroul liric al perioadei acmeiste a operei lui Gumiliov nu este un contemplator pasiv al misterelor vieții, ci organizatorul și descoperitorul frumuseții pământești. Poetul crede în puterea creatoare a cuvântului și pe care îl prețuiește nu pe volatilitate, ci pe constanța calităților semantice. Și în poeziile colecției „Alien Sky” (apogeul poeticii acmeiste a lui Gumilyov) - moderarea expresiei, disciplina verbală, echilibrul sentimentului și imaginii, conținutului și formei.

De la retorica luxuriantă și extravaganța decorativă a primelor colecții, Gumilyov trece treptat la rigoare și claritate epigramatică, la un echilibru de lirism și descriptivitate epică. „Poeziile lui sunt sărace în conținut emoțional și muzical; rareori vorbeste despre experiente intime si personale; ... evită versurile iubirii și versurile naturii, confesiunile prea individuale și autoaprofundarea prea grea, scria V.M. Zhirmunsky în 1916. - Pentru a-și exprima starea de spirit, creează o lume obiectivă de imagini vizuale, tensionate și vii, introduce un element narativ în poeziile sale și le conferă un caracter semi-epic - o formă de baladă. Căutarea imaginilor și a formelor, în forța și strălucirea lor corespunzătoare viziunii sale asupra lumii, îl conduce pe Gumilyov la imaginea țărilor exotice, unde în viziuni colorate și colorate găsește o întruchipare vizuală, obiectivă, a visului său. Muza lui Gumiliov este „muza rătăcirilor îndepărtate”...

Poetica versurilor târzii ale lui Gumiliov se caracterizează printr-o abatere de la principiile formale ale acmeismului și creșterea lirismului confesional intim. Poeziile sale sunt pline de un sentiment de anxietate, viziuni eshatologice, sentimente de tragedie existențială. Patosul „subjugării” și îndrăzneala optimistă este înlocuit de o poziție de stoicism tragic, respingere curajoasă. Imaginile percepute senzual din poeziile sale sunt transformate de metafore îndrăznețe și comparații neașteptate. Adesea, o compoziție poetică este construită pe desfășurarea unei metafore cheie, care până la urmă se dezvoltă într-un simbol. Poetul nu se mulțumește acum cu obiectivitatea colorată a descrierilor, vede viața mult mai profundă decât semnele ei exterioare. Versurile târzii ale lui Gumiliov, prin tonul și conținutul lor profund, sunt mult mai aproape de simbolism decât de acmeism.

Printre alți poeți ai Epocii de Argint, Gumilyov se remarcă prin semnificația evoluției care a avut loc în versurile sale. Nu este o coincidență că mulți memorialisti care au lăsat amintiri despre el și majoritatea criticilor și cercetătorilor poeziei lui Gumiliov au scris în primul rând despre creșterea calitativă vizibilă a operei sale, despre transformarea tematică și stilistică a poeziei. În paralel cu extinderea conținutului tematic, versurile lui Gumilev s-au adâncit treptat, iar creșterea priceperii formale a poetului a fost doar o expresie exterioară a creșterii spirituale a eroului său liric. Între poeziile primelor trei colecții ale lui Gumiliov și capodoperele ultimei sale cărți poetice există nu numai continuitate (este, desigur, palpabilă), ci și un contrast. Uneori, acest contrast este chiar absolutizat, interpretat ca o rupere sau o metamorfoză neașteptată. Deci, potrivit lui Vyach.Vs.Ivanov, soarta poetică a lui Gumilyov „amintește de explozia unei stele, înainte de distrugerea acesteia, a fulgerat brusc... ...” Stâlpul de foc „și direct adiacent... acestei colecție de poezii este nemăsurat mai mare decât toate precedentele”.

Să comparăm prima poezie din ciclul „Căpitanii”, apărută în primul număr al revistei „Apollo” în 1909, și „Canzona II”, inclusă în ultima colecție a lui Gumilev „Colapul de foc”.

Poezia „Căpitanii” a devenit pentru cititorii anilor 1910. un fel de carte de vizită a poetului. În prim plan în ea se află imaginea căpitanilor creată de imaginația poetului, o proiecție pitorească a ideilor poetului despre idealul omului modern. Acest bărbat, apropiat de eroul liric al timpurii Gumilyov, se află în romantismul rătăcirilor. El este atras de linia orizontului în retragere și de sclipirea îmbietoare a unei stele îndepărtate - departe de confortul casei și de viața de zi cu zi a civilizației. Lumea se deschide lui, parcă la persoana întâi, în prospețimea ei inițială, promițând o serie de aventuri, bucuria descoperirii și gustul îmbătător al victoriilor.

Eroul lui Gumiliov este cuprins de o sete de noutate geografică, pentru el „de parcă nu s-ar fi numărat toate stelele”. El a venit în această lume nu ca un contemplator visător, ci ca un participant cu voință puternică la viața care se desfășoară în fața ochilor lui. Prin urmare, realitatea i se pare a fi momente succesive de persecuție, de luptă, de depășire. Este caracteristic faptul că strofele a patra și a cincea centrale ale poeziei reprezintă un „căpitan” generalizat în momentul confruntării – mai întâi cu un element de mare furios („pod tremurând”, „frânturi de spumă”), iar apoi cu o echipă de marinar. („revolta la bord”).

Autorul este atât de captivat de poetizarea impulsului volițional încât nu observă cum pluralul gramatical („căpitanii conduc”) se schimbă la singular în cadrul unei propoziții complexe („cine... notează... își amintește... sau... lacrimi” ). În această inconsecvență sintactică, se manifestă ezitarea inerentă între planurile „generale” și „mare” ale imaginii, inerente Gumilyov timpurii. Pe de o parte, fundalul general „marin” al poemului este creat prin contraste romantice convenționale („polar-sudic”, „bazalt-perlă”, „vârtej”). Pe de altă parte, detaliile de fond „exquisite” sunt prezentate în prim-plan („fărâmături de spumă de la cizmele înalte peste genunchi”, „auriu... de la manșete roz Brabant”).

Deși poemul a fost scris de Gumilyov cu doi ani înainte de instituționalizarea acmeismului, tendințele reformei stilistice acmeiste sunt deja vizibile în ea. Acesta este, în primul rând, un cadru pentru trezirea în cititor a ideilor plastice, și nu muzicale (ca în cazul simboliștilor). Spre deosebire de simbolism, impregnat de „spiritul muzicii”, acmeismul se va concentra pe apelul nominal cu artele spațiale - pictură, arhitectură, sculptură.

„Captains” este construit ca o descriere poetică a unui tablou. Pe el este scris fundalul mării cu ajutorul tehnicilor standard ale artei marine („roci”, „uragane”, „frânturi de spumă”, „crestele valurilor”). În centrul compoziției picturale se află un om puternic înălțat deasupra elementelor și o mulțime de figuranți-marinari, parcă coborât din paginile prozei lui R. Kipling (Gumilyov era îndrăgostit de opera acestui scriitor englez). Cu toate acestea, în aspectul exterior al acestei persoane există mai multe accesorii ale teatralității, dandyism deliberat decât semne specifice ale unei profesii riscante. Nu există nici un indiciu al greutăților vieții navei în ea, chiar și metonimia „sarea mării”, care se încadrează la egalitate cu „trestia”, spectaculoasă „ghete peste genunchi” și „șireturile” decorative. ca decor pitoresc. În poem, atât exotismul lexical („malstroms”, „feluccas”), cât și efectele acustice servesc scopurilor decorative. În compoziția sonoră a versului, valuri de aliterații care se rostogolesc alternativ la „z” („coturi de umflături verzi”), „r” („pe o hartă ruptă ... obrăznicie”), „b” („descoperirea unei revolte”) la bord”) sunt palpabile.

Una dintre tezele fundamentale ale manifestelor acmeiste va fi teza despre încrederea în lumea tridimensională, despre dezvoltarea artistică a lumii pământești diverse și vibrante. Într-adevăr, pe fundalul imaginilor simboliste, poeziile timpurii ale lui Gumiliov par mult mai concrete și suculente. Ele sunt construite după legile clarității retorice și ale echilibrului compozițional (claritatea și echilibrul sunt un alt dintre principiile stilistice importante ale acmeismului). Cu toate acestea, un grad mare de obiectivitate, care se observă la „Căpitani”, în sine nu a garantat abordarea poetului de realitatea socio-istorică și cu atât mai mult - o adâncire semnificativă a versurilor.

S-a schimbat doar tipul de lirism: lirismul intim-confesional a fost înlocuit de o manieră de exprimare indirectă, când poetul a evitat reflecția deschisă, parcă și-ar „traduce” starea de spirit în limbajul imaginilor vizibile, clare grafic. Aceste imagini în sine au fost asociate mai des cu imaginile altor tipuri de artă (teatru, pictură) și cu moștenirea erelor literare anterioare decât cu realitatea istorică a deceniului pre-revoluționar din Rusia.

Primul Gumilyov se străduiește în mod clar pentru perfecțiunea formală a versului, el evită evazivul, volatilul, greu de exprimat - toate acestea, conform fostului său profesor Annensky, „nu există nicio consonanță sau ecou în această lume”. O astfel de reținere a jucat la început un rol pozitiv: a ocolit soarta poeților-epigoni ai poeziei simboliste, a reușit să-și găsească propria temă și să-și dezvolte treptat propriul stil.

Totuși, opera sa ulterioară dezvăluie o „rudenie secretă” cu moștenirea epocii simboliste – cu atât mai remarcabilă cu cât „depășirea simbolismului” părea la început să dea semnificația principală operei sale poetice.

Poezia „Canzone II” din colecția „Pillar of Fire” este susținută într-o cu totul altă cheie decât „Captains”. În loc de o afirmație romantică de viață, există o intonație de liniștire jalnică, în loc de exotism strălucitor, există semne ale unui „afurisat blestemat”. Dacă Gumilyov timpuriu s-a ferit de mărturisiri individuale și de tonul prea personal, atunci în colecția Pillar of Fire este viața sufletului și anxietățile conștiinței care constituie miezul semnificativ al poemelor.

Cuvântul „canzona” (tradus din italiană – „cântec”) din titlu este folosit nu într-un sens poetic, ci în cel mai general: este indicată calitatea lirică, confesională, a poeziei. Însăși natura titlurilor regretatului Gumilyov este mult mai diversă decât înainte: pe lângă exotismul geografic sau zoologic („Hyena”, „Jaguar”, „Girafa”, „Lacul Ciad”, etc.) și numirea eroilor din poeziile („Don Juan”, „Căpitanii”, etc.) sunt din ce în ce mai folosite desemnări directe sau metaforice ale sentimentelor, stărilor emoționale, valorilor superioare („Memorie”, „Cuvânt”, „Suflet și corp”, „Al șaselea simț” , „Tramvaiul pierdut”, „Star Horror).

Această evoluție a titlurilor reflectă schimbări în repertoriul tematic al versurilor ulterioare. Motivul principal al „Canzonei” este sentimentul unei lumi duale, o intuiție despre o viață diferită, plină de sens și frumusețe, în contrast cu lumea „acest lumești” - lumea unui „lac de acumulare putrezit” și a drumurilor prăfuite. . Opoziția centrală a poeziei este dată de o pereche de adverbe pronominale „aici – acolo”. Principiul organizator al lumii umbre „aici” este puterea brută a timpului. Extinderea metaforei „captivității timpului”, poetul folosește un șir de personificări: vara răsfoiește mecanic „paginile zilelor”, pendulul se dovedește călăul „secundelor-conspirator”, tufișurile de pe marginea drumului sunt obsedați. cu sete de moarte. Totul aici poartă pecetea repetitivității, a lipsei de viață, a lipsei de speranță lâncezitoare. Chiar și în cuvântul „prafuit”, datorită asemănării fonetice cu verbul „polonil”, apar ecouri semantice neașteptate: praful corespunde captivității.

Cea mai expresivă imagine a vieții „de umbră” este creată de „materializarea” neașteptată a categoriei timpului din strofa a doua. Ca componente ale unei singure imagini se folosesc elemente eterogene din punct de vedere semantic și stilistic: „capete” specifice fiziologic aparțin „secundelor” abstracte, mișcarea pendulului vărsă sânge. Metafora pare să se străduiască să „uite” că este o metaforă și să dobândească carne non-metaforică.

Astfel de combinații de obiecte și semne logic incompatibile sunt o trăsătură caracteristică stilului suprarealist. Stilul suprarealist folosește combinații de imagini spectaculos de strălucitoare, dar inexplicabile, ilogice, ciocnește obișnuitul și minunatul. Ca mișcare literară independentă, suprarealismul a existat în anii 1920. în Franța. În literatura rusă, după Gumiliov, au apărut elemente de suprarealism în opera poetului emigrației ruse B. Poplavsky. Același tip de imagini se găsește și în celebrul „Tramvai pierdut”.

În lumea realității prezente, adevărata minune și adevărata frumusețe sunt imposibile - acesta este sensul noii combinații neașteptate din a treia strofă din „Canzona” („Unicornul nu va conduce / Seraful alb ne va conduce de căpăstru” ).

După cum putem vedea, dacă mai devreme stilul lui Gumilyov a fost caracterizat de obiectivitate estetizată, decorativă, atunci în versetele ultimei colecții materialitatea, textura anumitor detalii servesc unor scopuri complet neornamentale. În loc de pestriță festivă, eroul liric descoperă acum limitările vieții pământești. Existența pământească și-a pierdut valoarea intrinsecă pentru el.

Important este ca monologul eroului liric din Canzone să fie adresat sufletului său pereche. Mai mult, legătura intimă a două suflete este cea care se dovedește a fi sursa intuiției metafizice a eroului. El vede promisiunea „adevărata pace” în „tristețea ascunsă” a iubitei sale. Locul concretității obiective în finalul poeziei este ocupat de modul de exprimare „simbolist” - imaginile-simbol de „dope de foc” și „vânt din ținuturi îndepărtate”, combinațiile extrem de subdivizate „toate scânteietoare, toată mișcarea” , intonație de subestimare.

Cu toată luminozitatea imaginilor și chibzuința compoziției, în Canzona II nu există pitoresc în sine. Sarcinile vizuale au făcut loc aici celor expresive: poezia este percepută ca un „peisaj al sufletului”, ca o mărturisire lirică directă a poetului. Poezia târzie a lui Gumiliov a confirmat în mod remarcabil una dintre tezele exprimate de el în articolul „Cititorul”: „Poezia și religia sunt două fețe ale aceleiași monede. Ambele necesită muncă spirituală din partea unei persoane. Dar nu în numele unui scop practic, precum etica și estetica, ci în numele unuia superior, necunoscut lor.”

Termenul „acmeism” și numele lui N. Gumilyov sunt indisolubil legate. El a fost singurul care a întruchipat pe deplin programul ideologic al acestui curent literar. Apariția acmeiștilor a fost un fel de protest împotriva „deprecierii” cuvântului. „Trandafirul” a încetat să mai fie un simbol al Maicii Domnului, Eternul Feminin, a devenit o floare absolut pământească. „Ființă”, „eternitate”, „Sophia” – aceste cuvinte au părăsit lexicul poetic.

Iată o descriere a unei girafe din poemul lui Gumilev:

I se oferă armonie grațioasă și fericire,

Și pielea lui este decorată cu un model magic,

Cu care numai luna îndrăznește să se egaleze,

Zdrobirea și legănarea pe umezeala lacurilor largi.

Aici girafa apare nu într-o formă simbolică, ci în adevărata sa formă. Iar emoțiile pe care le evocă imaginea animalului sunt vii, nu livrestice.

Acmeistii au castigat. A fost victoria lui N. Gumiliov. Creatorul unei mișcări literare strălucitoare și originale - acmeismul - a câștigat simpatia cititorilor nu numai cu puterea talentului artistic, originalitatea și perfecțiunea revelațiilor poetice, ci și cu o dragoste fanatică pentru călătorii și rătăciri, care au devenit parte integrantă. din viața și munca lui. Muza rătăcirilor îndepărtate, cântată de el în multe poezii, a devenit ghidul poetului în junglele de nepătruns ale Africii Centrale, în nisipurile care suflă foc ale Saharei, în cursurile superioare și gura de apă a Nilului. Munții posomorâți din Abisinia și pădurile exotice din Madagascar... Orașele antice ale Europei, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană...

Și asta-i toată viața! Învârtindu-se, cântând,

Mări, deșerturi, orașe,

reflecție pâlpâitoare

Pierdut pentru totdeauna.

O adevărată operă de artă poetică, recitată Gumilyov în articolul „Moștenirea simbolismului și a acmeismului”, trebuie să fie perfectă, șlefuită ca o lamă de ras. Este realizabil? Este posibil să transformăm calculele teoretice în realitatea poeziei? Acest lucru este realizabil, a susținut Gumilyov, dacă poetul devine un erou care alege o cale dificilă și periculoasă. A rămas doar să confirmăm acest lucru cu viața. Și a făcut-o. Timid din fire, slab din punct de vedere fizic, și-a ordonat să devină puternic și hotărât, să plece în călătorii lungi și riscante, să devină vânător de lei și rinoceri, să se ofere voluntar pe front în războiul imperialist și să primească pentru vitejie doi soldați Georges și, în cele din urmă, găsind. el însuși într-o celulă de investigație a Gubchek-ului din Petrograd, pentru a-i declara anchetatorului despre „monarhismul” său, în loc să încerce să se justifice și să-și salveze viața. Versier visător, a stârpit dragostea și chibzuința din inimă, a scăpat de tristețe și de confuzie, iar în creuzetul patimilor și-a făurit o voce puternică, strigătoare, ca o sabie de Damasc, care distruge frica și smerenia omenească, deschizând calea omului. mândrie și curaj. Eroii poemelor sale sunt descoperitori de noi ținuturi și filibusteri, rătăcitori, cavaleri medievali, vânători de animale africane și căpitani neînfricat... Eroi reali și mitici care au trăit cu multe secole în urmă și contemporani care au decis să ajungă la Polul Nord - toți au devenit asistenți ai poetului care visa să-și facă cititorii drept eroii „o planetă puternică, veselă și diabolică”.

Îi învăț cum să nu se teamă

Nu-ți fie frică și fă ce trebuie făcut.

Trebuie remarcat faptul că deja în lucrările timpurii ale poetului au fost conturate principalele trăsături (exclusiv „Gumilyov”), care, într-un fel sau altul, schimbându-se și îmbunătățindu-se, au trecut prin toate colecțiile sale și au alcătuit în cele din urmă imaginea unică. a poeticii sale. Care sunt aceste trăsături? Fără îndoială, spiritul romantic al majorității lucrărilor sale, care a determinat alegerea unui anumit sistem de mijloace artistice: structură figurativă, compoziție, intriga, vorbire poetică. Disprețul pentru lumea intereselor monetare, prosperitatea mic-burgheză, inactivitatea spirituală, respingerea moralității burgheze l-au determinat pe poet să creeze eroi în contrast cu contemporanii săi, eroi inspirați de idei îndrăznețe, dar practic nobili, cuprinsi de o pasiune violentă pentru schimbare, descoperire, luptă, victorie triumfătoare asupra lumii exterioare, chiar dacă acea victorie a venit cu prețul vieții lor.

Ca un conchistador într-o coajă de fier,

Sunt pe drum și merg vesel

Apoi odihnindu-te într-o grădină veselă,

Acea înclinare spre abisuri și abisuri.

Să vină moartea, chem pe oricare!

Mă voi lupta cu ea până la capăt

Și poate mâna unui mort

Voi lua un crin albastru.

A doua trăsătură caracteristică a poeziei lui Gumiliov este rafinamentul, forma filigrană, rafinamentul rimelor, armonia și eufonia repetițiilor sonore, sublimitatea și noblețea intonației poetice. „Începând cu Calea cuceritorilor și terminând cu Stâlpul de foc”, a remarcat criticul literar EF Toilerbakh, „poetul a urmat invariabil același drum: spre perfecțiunea formei, spre magia cuvântului, spre măiestria despotică. de vers.” În poemul „Către poet”, Gumiliov și-a exprimat atitudinea față de forma poetică și cerințele pentru meșteșugul poetului:

Lasă-ți versul să fie flexibil, dar elastic,

Ca plopul unei văi înverzite,

Ca pieptul pământului, unde era mânat plugul,

Ca o fată care nu cunoștea un bărbat.

Ai grijă de severitatea încrezătoare:

Versul tău nu trebuie nici să fluture, nici să bată.

Deși muza are pași ușori,

Ea este o zeiță, nu o dansatoare.

A treia trăsătură caracteristică a operei poetului este predilecția pentru exotic, interesul pentru continentele african și asiatic, pentru mitologia și folclorul triburilor care le locuiesc, pentru vegetația strălucitoare și luxuriantă și animalele neobișnuite. Lumea strălucitoare și colorată a poeziei lui Gumilev nu evocă asocieri complexe, dar întotdeauna mulțumește cititorul cu originalitatea sa. Împușcături într-un duel i-au ucis pe Pușkin și Lermontov, străpunși de un glonț, inima lui Mayakovsky a încetat să mai clocotească, cruzimea nebună a scurtat viața lui N. Gumilyov...

Câți poeți a pierdut Rusia prematur! Cum să-i învie? Cum să reînvie? Atingerea noastră de poeziile lor, amintirea noastră despre ele poate deveni cu adevărat apă vie. Abia atunci vor înflori „grădinile sufletului” poeților morți și ne vor surprinde prin frumusețea și noblețea lor.

Grădinile sufletului meu sunt mereu modelate,

În ele vânturile sunt atât de proaspete și liniștite,

Au nisip auriu și marmură neagră,

Bazine adânci, transparente.

Plantele din ele, precum visele, sunt extraordinare.

Lasă sirocco să se înfurie în deșert

Grădinile sufletului meu sunt mereu modelate.