Cum a găsit Schlimann pe Troia. Nouă fapte interesante despre Schlimann. Cum și-a dat seama Schliemann pe Troia

Cândva, pe coasta de sud a Hellespontului (Dardanele) se afla orașul antic Troia, ale cărui ziduri, conform legendei, au fost ridicate de însuși zeul Poseidon. Acest oraș, pe care grecii l-au numit Ilion (de unde și numele poemului lui Homer „Iliada”), se afla pe ruta comercială maritimă din Asia Mică până la Pontus Euxinus (Marea Neagră) și era renumit pentru puterea și bogăția sa. Ultimul conducător al Troiei a fost bătrânul înțelept Priam.

În jurul anului 1225 î.Hr. e. triburile grecești războinice ale aheilor s-au unit pentru o mare campanie militară în Asia Mică. Sub conducerea regelui Micenei Agamemnon, aheii, după ce au trecut Marea Egee, au asediat Troia. Abia în al zecelea an, după bătălii aprige, au reușit să ia în stăpânire orașul inexpugnabil și să-l distrugă...

Nu va fi zi și sfânta Troia va pieri,
Priam și oamenii lăncierului Priam vor pieri odată cu ea.

Regele Priam al Troiei și mulți cetățeni au fost uciși, regina Hecuba și alte troiene au fost vândute ca sclave împreună cu copiii lor. Doar un mic detașament de troieni, condus de fiul cel mic al lui Priam, Enea, a reușit să scape din orașul în flăcări. Așezați pe corăbii, au plecat undeva spre mare, iar urmele lor au fost găsite ulterior în Cartagina, Albania și Italia. Iulius Cezar se considera un descendent al lui Eneas.

Nu au supraviețuit documente scrise sau dovezi ale războiului troian - doar tradiții orale și cântece ale cântăreților aed rătăciți care au cântat isprăvile invulnerabilului Ahile, vicleanul Ulise, nobilul Diomede, gloriosul Ajax și alți eroi greci. Câteva secole mai târziu, marele cântăreț orb Homer, luând ca bază intrigile cântecelor care deveniseră cu adevărat populare până atunci, a compus un mare poem numit Iliada. Multă vreme, poezia s-a transmis din generație în generație prin gură în gură. Câteva secole mai târziu, textul său a fost notat. După ce a trecut de câteva milenii, a intrat în viața multor generații de oameni, această poezie a devenit de multă parte din clasicii literari mondiale.

Literar - și toate? Da. Cel puțin până în secolul al XIX-lea, nimeni nu a considerat vreodată Iliada ca izvor istoric. În percepția „oamenilor de știință serioși” și a locuitorilor nu mai puțin serioși, era doar mitologia greacă veche, o epopee. Iar prima persoană care a crezut „poveștile orbului Homer” a fost germanul Heinrich Schliemann (1822-1890).

În copilărie, a auzit de la tatăl său povești despre eroii lui Homer. Când a crescut, a citit chiar Iliada. Umbra marelui orb i-a încurcat sufletul și l-a stăpânit pe viață. Nenorocirea multor oameni este că nu cred în basme. Dar tânărul Schliemann l-a crezut pe Homer până la capăt. Și chiar și în copilărie, Heinrich Schliemann și-a anunțat tatăl: „Nu cred că nu a mai rămas nimic din Troia. O voi găsi”.

Așa că firul de legende al Ariadnei l-a condus în adâncurile mileniilor...

Cu toate acestea, există toate motivele să credem că povestea de mai sus, preluată din autobiografia lui Schliemann, a fost inventată în întregime de el însuși și a devenit interesat de Troia și Homer mult mai târziu, deja la maturitate. Acest omul mic (1 m 56 cm) - purtat, copilăresc curios și în același timp secret și concentrat - era chinuit în permanență de o sete de cunoaștere. Un om de afaceri de succes și milionar, un poliglot, un arheolog autodidact și un visător obsedat de ideea de a găsi Troia lui Homer - toate acestea sunt Heinrich Schliemann, a cărui cale de viață este atât de bogată în aventuri și întorsături turbulente ale destinului încât doar unul descrierea lor ar necesita o carte întreagă. Soarta lui nu este doar uimitoare, ci este unică!

Cu un volum de Homer în mână, în vara anului 1868, Schliemann a ajuns în Grecia. Ruinele lui Micene și Tirint i-au făcut o mare impresie - de acolo și-au început campania împotriva Troiei trupele aheilor conduse de regele Agamemnon. Dar dacă Mycenae și Tiryns sunt o realitate, atunci de ce să nu fie o realitate a Troiei?

Iliada a devenit ghidul lui Schliemann, pe care l-a ținut mereu cu el. Ajuns în Turcia, pe malurile anticului Hellespont, a căutat îndelung cele două surse descrise în poezie - cald și rece:

Au alergat spre izvoare, curgând frumos
Doi dintre ei bat aici cheia, formând originile Xanthului abisal
Primul izvor curge cu apă fierbinte. În mod constant
Este învelit în abur gros, parcă de fumul unui pompier.
În ceea ce privește al doilea, chiar și vara apa lui este similară
Sau cu gheață de apă, sau cu zăpadă rece, sau cu grindină.

("Iliada", cântecul XXII)

Schliemann a găsit izvoarele descrise de Homer la poalele dealului Bunarbashi. Numai că s-a dovedit că nu erau doi, ci 34. După ce a examinat cu atenție dealul, Schliemann a ajuns la concluzia că aceasta nu era încă Troia. Orașul Priam este undeva în apropiere, dar asta nu este!

Cu un volum de Homer în mâini, Schliemann a umblat peste tot în jurul lui Bunarbashi, verificând aproape fiecare pas pe care îl făcea împotriva Iliadei. Căutarea l-a condus la un deal de 40 de metri înălțime cu numele promițător Hissarlyk („cetate”, „castel”), al cărui vârf era un platou pătrat plat, cu laturile de 233 m.

„... Am ajuns la un platou imens, înalt, acoperit cu cioburi și bucăți de marmură prelucrată”, a scris Schliemann. - Patru coloane de marmură se înălțau disperate deasupra solului. Ele sunt pe jumătate cultivate în sol, indicând locul unde a fost situat templul în vremuri străvechi. Faptul că rămășițele unor clădiri antice puteau fi văzute pe o piață mare nu a lăsat nicio îndoială că ne aflam la zidurile unui mare oraș cândva înfloritor. Inspectarea dealului și legarea zonei la instrucțiunile lui Homer nu au lăsat nicio îndoială - ruinele legendarei Troie sunt ascunse aici...

Pentru dreptate, trebuie menționat că Schliemann nu a fost primul care a intenționat să caute Troia pe coasta de sud a Dardanelelor. Chiar și autorii antici știau că Troia se afla undeva în vecinătatea dealului Hissarlik. Herodot a scris că regele Xerxes, conducătorul Persiei, a rămas aici, iar localnicii i-au povestit povestea asediului și cuceririi Troiei. Șocat, Xerxes a sacrificat o mie de oi și a ordonat preoților să stropească zidurile Troiei cu vin în memoria marilor eroi ai trecutului.

Alexandru cel Mare, rămas în Troia, a îndeplinit o ceremonie rituală: stropindu-se cu ulei, a alergat gol în jurul „mormântului lui Ahile” și a pus asupra sa o armă străveche depozitată în templul local al Atenei din Troia.

Iulius Caesar a găsit aici doar ruine - cu patruzeci de ani înainte, orașul fusese distrus de romani. El a ridicat un altar pe ruinele Troiei și a ars tămâie, cerând zeilor și eroilor antici să-l ajute în lupta împotriva lui Pompei.

Împăratul nebun Caracalla, după ce a vizitat Troia restaurată sub numele de Nou Ilion, a dorit să recreeze aici scena doliu a lui Ahile pentru răposatul Patroclu. Pentru a face acest lucru, a ordonat să otrăvească Festusul său favorit, a construit un rug funerar uriaș, a ucis personal animalele de sacrificiu, a pus pe foc împreună cu trupul „prietenului” ucis și l-a aprins.

Împăratul Constantin, care a vizitat-o ​​în anii 120 d.Hr. e. ruinele Troiei, dorea să stabilească aici capitala Imperiului Roman de Răsărit, dar apoi alegerea sa a căzut asupra Bizanțului - așa a apărut Constantinopolul.

De atunci a trecut multă apă pe sub pod. Treptat, locația exactă a Troiei a fost uitată. În 1785, francezul Choiseul-Goufier, care a întreprins mai multe expediții în nord-vestul Anatoliei, a ajuns la concluzia că Troia trebuie căutată în regiunea Bunarbashi, la zece kilometri de Hissarlik. În 1822, jurnalistul scoțian Maclaren a publicat un articol în care susținea că Troia este Hissarlik Hill. Același McLaren a vizitat personal locul în 1847, iar în 1863 și-a publicat din nou lucrarea, confirmând presupunerea anterioară. Hisarlik i-a fost indicat lui Schliemann de americanul Frank Calvert, consulul britanic în Dardanele și, de asemenea, un mare admirator al lui Homer, care a cumpărat jumătate din Hisarlik în propria sa proprietate. Încă din 1863, Calvert a încercat să-l convingă pe directorul colecției greco-romane a Muzeului Britanic din Londra să echipeze o expediție la Hissarlik.

Săpăturile au fost precedate de o așteptare obositoare a permisiunii pentru a le efectua. Când în sfârșit lucrările au început în aprilie 1870, a devenit clar că Schliemann se confrunta cu o sarcină foarte dificilă: pentru a ajunge la ruinele Troiei „Homerice”, a trebuit să străpungă mai multe straturi culturale care datează din timpuri diferite - Dealul Hissarlik. , așa cum s-a dovedit a fi un adevărat „tort în straturi”. Deja la mulți ani după Schliemann, s-a stabilit că în total există nouă straturi extinse pe Hisarlik, care au inclus aproximativ 50 de faze ale existenței așezărilor de diferite epoci. Cele mai vechi dintre ele aparțin mileniului III î.Hr. e., iar cel mai recent - prin 540 d.Hr. e. Dar, ca orice căutător obsesiv, Schliemann nu a avut răbdare. Dacă ar fi excavat treptat, eliberând strat după strat, descoperirea Troiei „homerice” ar fi fost amânată de mulți ani. El a vrut să ajungă imediat în orașul regelui Priam și, în această grabă, a demolat straturile culturale care se aflau deasupra lui și a distrus foarte mult straturile inferioare - mai târziu a regretat asta toată viața, iar lumea științifică nu l-a putut ierta pentru asta. greşeală.

În cele din urmă, în fața ochilor lui Schliemann, au apărut rămășițele unor porți uriașe și ale zidurilor cetății, pârjolite de un foc puternic. Fără îndoială, Schliemann a decis că acestea erau rămășițele palatului lui Priam, distruse de ahei. Mitul a luat trup: în fața privirii arheologului zăceau ruinele sfintei Troie...

Ulterior, s-a dovedit că Schliemann s-a înșelat: orașul Priam era mai sus decât cel pe care l-a luat pentru Troia. Dar adevărata Troia, deși a stricat-o foarte mult, a dezgropat totuși, fără să știe el însuși, ca Columb, care nu știa că a descoperit America.

După cum au arătat cele mai recente cercetări, pe dealul Hissarlik existau nouă „Troii” diferite. Stratul superior distrus de Schliemann - Troia IX - a fost rămășițele unui oraș din epoca romană cunoscut sub numele de New Ilion, care a existat cel puțin până în secolul al IV-lea d.Hr. e. Mai jos se afla Troia a VIII-a - orașul grec Ilion (Ila), locuit în jurul anului 1000 î.Hr. e. și distrusă în 84 î.Hr. e. generalul roman Flavius ​​Fimbrios. Acest oraș era renumit pentru templul său Atena din Ilia, sau Atena din Troia, care a fost vizitat de mulți oameni celebri din antichitate, printre care Alexandru cel Mare și Xerxes.

Troia VII, care a existat de aproximativ opt sute de ani, era un sat destul de nesemnificativ. Dar Troia al VI-lea (1800-1240 î.Hr.) a fost cel mai probabil orașul regelui Priam. Dar Schliemann a trecut la propriu, încercând să ajungă la straturile următoare, pentru că era convins că obiectivul său era mult mai profund. Drept urmare, a deteriorat grav Troia a VI-a, dar a dat peste ruinele carbonizate din Troia V, un oraș care a existat de aproximativ o sută de ani și a murit într-un incendiu în jurul anului 1800 î.Hr. e. Sub el se aflau straturile Troia IV (2050–1900 î.Hr.) și Troia III (2200-2050 î.Hr.), așezări relativ sărace din epoca bronzului. Dar Troia II (2600-2200 î.Hr.) a fost un centru foarte semnificativ. Aici, în mai 1873, Schliemann a făcut cea mai importantă descoperire a sa...

În acea zi, în timp ce observa progresul lucrărilor la ruinele „Palatului lui Priam”, Schliemann a observat accidental un anumit obiect. După ce s-a orientat instantaneu, a anunțat o pauză, a trimis muncitorii în lagăr, iar el însuși și soția sa Sophia au rămas în săpătură. În cea mai mare grabă, lucrând cu un cuțit, Schliemann a extras de pe pământ comori de o valoare nemaivăzută - „comoara regelui Priam”!

Comoara a constat din 8833 de obiecte, inclusiv pahare unice din aur și electro, vase, ustensile de uz casnic din cupru și bronz, două diademe de aur, sticle de argint, mărgele, lanțuri, nasturi, agrafe, fragmente de pumnale, nouă topoare de luptă din cupru. Aceste obiecte au fost coapte într-un cub îngrijit, din care Schliemann a concluzionat că au fost odată strâns împachetate într-un cufăr de lemn care s-a degradat complet în ultimele secole.

Mai târziu, după moartea descoperitorului, oamenii de știință au stabilit că aceste „comori ale lui Priam” nu au aparținut deloc acestui rege legendar, ci altuia care a trăit cu o mie de ani înaintea personajului homeric. Totuși, acest lucru nu slăbește cu nimic din valoarea descoperirii făcute de Schliemann - „comorile lui Priam” sunt un complex de bijuterii din epoca bronzului, unic prin completitudine și conservare, un adevărat miracol al lumii antice!

De îndată ce lumea științifică a aflat despre descoperiri, a izbucnit un scandal uriaș. Niciunul dintre arheologii „serioși” nu a vrut să audă despre Schliemann și comorile lui. Cărțile lui Schliemann Antichities of Troy (1874) și Ilion. Orașul și pământul troienilor. Cercetări și descoperiri pe ținutul Troiei ”(1881) au provocat un izbucnire de indignare în lumea științifică. William M. Calder, profesor de filologie antică la Universitatea din Colorado (SUA), l-a numit pe Schliemann „un visător îndrăzneț și un mincinos”. Profesorul Bernhard Stark din Jena (Germania) a declarat că descoperirile lui Schliemann nu sunt altceva decât „șarlamăni”...

Într-adevăr, Schliemann a fost un arheolog de vocație, dar nu avea suficiente cunoștințe și mulți oameni de știință încă nu-l pot ierta pentru greșelile și iluziile sale. Cu toate acestea, oricum ar fi, Schliemann a fost cel care a descoperit o lume nouă, până acum necunoscută pentru știință, și a fost cel care a pus bazele studiului culturii egeene.

Cercetările lui Schliemann au arătat că poeziile lui Homer nu sunt doar basme frumoase. Ele sunt cea mai bogată sursă de cunoștințe, dezvăluind oricui dorește, multe detalii de încredere din viața grecilor antici și din timpul lor.

Este de remarcat faptul că atitudinea lui Schliemann însuși față de descrierile homerice s-a schimbat de-a lungul timpului. „Homer a exagerat totul cu libertate poetică”, a scris el în jurnalul său când s-a convins că Troia pe care a dezgropat-o era mult mai mică decât cea menționată în Iliada.

În total, Schliemann a condus patru campanii majore de săpături în Troia (1871–1873, 1879, 1882–1883, 1889–1890). Începând cu al treilea, a început deja să implice experți în săpături. În același timp, opiniile specialiștilor și opinia lui Schliemann au fost adesea divergente. Săpăturile din Troia au continuat în 1893–1894. - Dörpfeld, un colaborator de încredere al lui Schliemann însuși, iar din 1932 până în 1938 - Bledgen.

Care a fost realitatea lui Homeric Troia?

A fost un important centru urban al epocii târzii a bronzului. La acea vreme, pe creasta dealului Hisarlyk, se afla o fortăreață puternică cu turnuri, a cărei lungime zidurilor era de 522 de metri. Zidurile Troiei au fost construite din plăci mari de calcar de 4–5 m grosime.Într-unul dintre turnuri, care avea 9 metri înălțime, a fost construită o fântână subterană, săpată în stâncă la o adâncime de 8 m. În spatele inelului de ziduri. a fost palatul domnitorului (Priam?) iar „Arsenalul” este o structură mare (26 × 12 m), în ruinele căreia s-au găsit 15 miezuri de lut pentru aruncatorii de pietre. Casele din Troia au fost construite din piatră și cărămidă brută. La acea vreme locuiau în oraș aproximativ 6 mii de oameni.

Judecând după unele rapoarte, principala cauză a morții „Troiei regelui Priam” nu a fost un război, ci un cutremur care a fost frecvent în aceste locuri. Este posibil ca orașul, care a suferit un cataclism natural, să fi fost năvălit de către ahei, care în cele din urmă l-au distrus și jefuit. Apropo, Homer vorbește și indirect despre asta: zeul Poseidon, care a construit zidurile Troiei, a fost înșelat de troieni și nu a primit plata convenită pentru munca sa. Prin urmare, Poseidon pe tot parcursul războiului troian a fost dușmanul lui Priam și un aliat al aheilor. Dar Poseidon nu era doar zeul mării – el este numit „agitatorul pământului”, adică provocând cutremure! Încă o dată, legendele ecou istoria...

În ultima sută de ani, zidurile antice ale orașului excavat, expuse ploii și vântului constant, au început să se prăbușească și să crape. În plus, aceștia sufereau de arbuști și alte plante, ale căror rădăcini, ca niște forători, au început să se taie în piatră. Abia în 1988 a fost posibilă oprirea procesului distructiv de distrugere - un grup internațional de arheologi, condus de germanul Manfred Korfman, a ajuns să se ocupe de conservarea zidurilor antice. Din 1992, 75 de oameni de știință de diverse profesii din 8 țări ale lumii, s-au unit sub steagul proiectului comun „Troia și Troada. Arheologia zonei”, continuă cercetările dealului Hissarlik și împrejurimi.

În octombrie 1995, a avut loc o nouă descoperire - scrisul a existat în vechea Troia! Potrivit sigiliului de bronz găsit cu hieroglife hitite (1100 î.Hr.), Manfred Korfman a ajuns la concluzia că Troia este același oraș care este menționat nu numai de Homer, ci și în cea mai veche epopee hitită. Korfman este sigur că cele mai recente descoperiri din fortificații sunt dovada incontestabilă a adevărului războiului troian homeric.

Există un alt punct de vedere: arheologul german Zanger, referindu-se la celebrul text al lui Platon, susține că Troia este Atlantida. Ca dovadă, el citează prezența unui șanț de șanț care înconjoară orașul, inundat în antichitate și descoperit încă din 1994. Platon în scrierile sale descrie Atlantida, spălată de inelele rezervoarelor artificiale. Două canale transversale, cel mai recent descoperite în munții de coastă, cu vedere la un bazin mare, ar putea servi drept raiduri, foarte convenabile pentru parcarea navelor la intrarea în portul Atlantida.

Într-un fel sau altul, dar săpăturile și studiile Troiei continuă. Firul de legende al Ariadnei conduce o nouă generație de oameni de știință în adâncurile istoriei.

În această zi:

1. Serghei Schlieman
2. Natalia Schliemann
3. Sper că Schliemann
4. Andromac Schliemann
5. Agamemnon Schliemann

Johann Ludwig Heinrich Julius Schliemann(Limba germana Johann Ludwig Heinrich Julius Schliemann ; 6 ianuarie, Neubukov, Mecklenburg-Schwerin - 26 decembrie, Napoli) - om de afaceri german și arheolog amator, renumit pentru descoperirile sale din Asia Mică, pe locul vechii Troie (homerice).

Biografie

Heinrich Schliemann s-a născut la 6 ianuarie 1822 pe teritoriul Ducatului de atunci Mecklenburg-Schwerin din orașul Neubukov, situat în apropierea Mării Baltice. Tatăl său, Ernst Schliemann (1780-1870), a fost preot local. Tatăl îi povestea adesea fiului său diverse legende, motiv pentru care un interes serios pentru istorie s-a trezit în Schliemann Jr.

primii ani

Schliemann Sr. a încurajat interesul fiului său pentru istorie. El însuși, în ciuda clerului, a aderat la opinii destul de libere asupra vieții.

Ernst Schliemann. Relația lui Heinrich Schliemann cu tatăl său nu a fost ușoară, dar nu a pierdut niciodată legătura cu el.

Povestea scandaloasă cu tatăl său a dus la destrămarea familiei. Heinrich a fost crescut de unchiul său, un pastor în orașul Kalkhorst de lângă Grevesmühlen. L-a trimis pe băiat să învețe noțiunile de bază ale latinei de la profesorul Carl Andress. Într-o zi de Crăciun, Henry a scris un eseu destul de mare în latină despre războiul troian și l-a trimis tatălui său. Văzând succesul studentului, Andress a decis să îl înscrie pe tânărul Schliemann la gimnaziu, dar apoi tatăl său s-a „distins” din nou. A fost dat în judecată pentru delapidare, iar fondurile care ar fi putut fi investite în educația fiului său au trebuit să fie folosite pentru a soluționa cazul. Schliemann a reușit să dezvăluie la gimnaziu doar trei luni. Interesul său pentru istorie și limbile clasice nu s-a dezvoltat niciodată. Trebuia să studieze la o școală adevărată.

În 1836, Schliemann, în vârstă de 14 ani, a absolvit facultatea și a început să lucreze ca funcționar într-un magazin alimentar din Fürstenberg, nu departe de Berlin.

Călătoria a durat peste doi ani. Întors în Europa, Schliemann s-a dedicat în întregime vechiului său vis de arheologie. A început să studieze elementele de bază ale acestei științe și, de asemenea, a ascultat prelegeri la Sorbona despre istoria antică și arheologie.

Apoi Schliemann și-a invitat soția să vină la el la Paris. După refuzul ei, a încercat să o forțeze încetând să mai dea bani și interzicându-i cunoscuților să ajute familia înfometată, dar acest lucru nu a ajutat și Schliemann a fost nevoit să plece în America, unde putea divorța unilateral (Biserica Ortodoxă, desigur , a refuzat Schliemann).

Săpăturile din Troia

Arheolog nou

Fără să asculte cursurile alese, Schliemann a părăsit Sorbona. În mai 1868 a vizitat din nou Italia, pe atunci centrul cercetărilor arheologice. Fostul om de afaceri a vizitat în repetate rânduri această țară, dar acum a privit cu alți ochi ruinele romane și ruinele Pompeii.

Fiabilitatea datelor biografice

O serie de critici moderni consideră că biografia lui Schliemann înainte de 1868 conține multe momente romantizate:

• Episodul cu naufragiul din 1841, când Schliemann, se presupune că mergea în Venezuela, a ajuns în Olanda este îndoielnic.
• Comunicarea cu președintele american Millard Fillmore și primirea la Casa Albă în 1851 sunt fictive.
• Se pare că Schliemann a devenit interesat de Grecia nu mai devreme de prima sa călătorie în această țară, în 1868. Ar fi putut studia greaca la gimnaziu, dar nu există nicio indicație în acest sens în corespondența sa extinsă.
• „Comoara lui Priam”Probabil a fost adunată din diverse descoperiri din timpuri diferite. Masa sa este de așa natură încât Sophia Schliemann nu l-a putut introduce de contrabandă într-un coș de legume.

A doua căsătorie a lui Schliemann pare foarte îndoielnică. Conform legilor Imperiului Rus, Schliemann și Ekaterina Petrovna Lyzhina-Schliemann nu au divorțat, Schliemann a făcut-o în stat

În urmă cu 140 de ani, arheologul autodidact Heinrich Schliemann a descoperit Troia antică și a găsit faimoasa „Comoara lui Priam”. Căutătorul de comori a devenit unul dintre fondatorii arheologiei moderne.

Arheologia se îndreaptă spre a fi considerată o știință academică de câteva secole. Îndelungata sa istorie a inclus atât vânători de comori, cât și aventurieri. La intersecția dintre știință și aventură se afla Heinrich Schliemann, un vânător de comori și unul dintre fondatorii arheologiei moderne.

Aventurier

Viața tulbure a unui comerciant german nu semăna deloc cu biografia unui om de știință. Născut la 6 ianuarie 1822 într-o familie săracă, începând ca un băiat comisar la un băcan, Schliemann devine, la vârsta de 24 de ani, un reprezentant al unei cunoscute companii din Amsterdam din Sankt Petersburg, iar câțiva ani mai târziu - un comerciant de succes. al primei bresle, cetățean rus și unul dintre cei mai mari furnizori ai armatei ruse în războiul Crimeei.

A avut o serie de aventuri de mai multe ori. La 19 ani, a încercat să plece în Venezuela, dar a naufragiat. Consulatul prusac din Amsterdam l-a ajutat pe ghinionicul marinar. După ce a fost tratat în spital, s-a angajat într-o societate comercială. Lucrarea nu a durat mult, iar Schliemann a folosit ocazia pentru a studia limbi străine.

Studiind complet pe cont propriu, a reușit să stăpânească limbile olandeză, engleză, franceză, italiană și portugheză în mai puțin de trei ani. Curând a avut din nou noroc: a obținut un loc de muncă mai bun - în compania comercială a lui B. G. Schroeder. Acolo a început să studieze limba rusă. În doar o lună și jumătate, Schliemann a putut deja să scrie scrisori de afaceri către Rusia. Compania a trimis un angajat promițător la Sankt Petersburg ca reprezentant de vânzări. În ianuarie 1846, Schliemann, în vârstă de 24 de ani, a plecat în Rusia. El a învățat limbi străine în primul rând pentru a reuși în domeniul comercial.

În total, de-a lungul vieții, Schliemann a stăpânit 15 limbi și a ținut întotdeauna un jurnal în limba țării în care se afla în acel moment.

În 1850, s-a mutat în Statele Unite pentru câțiva ani, la apogeul goanei aurului și și-a dublat averea împrumutând bani minerilor de aur. În tot acest timp, a visat la miturile Greciei antice, dar nu s-a angajat niciodată serios în știință.

În copilărie, tatăl său îi povestea adesea fiului său diverse legende, motiv pentru care un interes serios pentru istorie s-a trezit în Schliemann Jr. Distrugerea Pompeiului în timpul unei erupții vulcanice, războiul troian și alte evenimente vii din trecut au entuziasmat imaginația copilului.

Casa din Noubukow unde s-a născut Schliemann

În 1829, Schliemann Sr. ia oferit fiului său în vârstă de opt ani Istoria mondială pentru copii, ilustrată de Georg Ludwig Yerrers. Micul Heinrich a întrebat naiv: artistul trebuie să fi văzut Troia cu ochii lui, altfel cum ar fi putut să deseneze? Tatăl a explicat că artistul s-a ghidat doar de propria imaginație. Băiatul a devenit interesat: la urma urmei, dacă au existat ziduri de cetate în Troia, atunci rămășițele lor pot fi găsite în pământ. Și a hotărât singur că într-o zi o va găsi pe Troia.

Odinioară, pe coasta de sud a Hellespontului (strâmtoarea Dardanele) se afla orașul antic Troia, ale cărui ziduri, conform legendei, au fost ridicate de însuși zeul Poseidon. Acest oraș, pe care grecii l-au numit Ilion(de aici – numele poemului lui Homer „Iliada”), se afla pe ruta comercială maritimă din Asia Mică până la Pontus Euxinus (Marea Neagră) și era renumit pentru puterea și bogăția sa. Ultimul conducător al Troiei a fost bătrânul înțelept Priam.

În jurul anului 1225 î.Hr. triburile grecești războinice ale aheilor s-au unit pentru o mare campanie militară în Asia Mică. Sub conducerea regelui Micenei Agamemnon, aheii, după ce au trecut Marea Egee, au asediat Troia. Abia în al zecelea an, după bătălii aprige, au reușit să ia în stăpânire orașul inexpugnabil și să-l distrugă...

Regele Priam al Troiei și mulți cetățeni au fost uciși, regina Hecuba și alte troiene au fost vândute ca sclave împreună cu copiii lor. Doar un mic detașament de troieni, condus de fiul cel mic al lui Priam, Enea, a reușit să scape din orașul în flăcări. Așezați pe corăbii, au plecat undeva spre mare, iar urmele lor au fost găsite ulterior în Cartagina, Albania și Italia. Iulius Cezar se considera un descendent al lui Eneas.

Nu s-au păstrat documente scrise sau dovezi ale războiului troian.. - numai tradiții orale și cântece ale cântăreților Aed rătăciți care au cântat isprăvile invulnerabilului Ahile, vicleanul Ulise, nobilul Diomede, gloriosul Ajax și alți eroi greci.

Câteva secole mai târziu, marele cântăreț de orb din Grecia antică Homer, luând ca bază intrigile cântecelor care deveniseră cu adevărat legende populare până atunci, a compus un mare poem numit Iliada.

În 1858, Schliemann își schimbă radical soarta, își lichidează întreprinderea în câțiva ani și începe să ducă viața unui călător intelectual. La 44 de ani a intrat ca student la Sorbona, studiind filologia si literatura. 15 august 1868, în timpul unei călătorii în Grecia, îl întâlnește pe diplomatul britanic Frank Calvert. Ei sunt uniți nu numai de pasiunea pentru miturile grecești și de marea Iliada a lui Homer, ci și de însăși abordarea textului antic.

Ambii nu s-au simțit jenați că poetul orb a cântat asediul Troiei pe la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., în timp ce evenimentele descrise (dacă s-au întâmplat deloc) au avut loc cu 500 de ani mai devreme. Dar Calvert și Schliemann au abordat literalmente textul pe care l-au citit în original. Pentru ei, aceasta nu este o descriere poetică a legendelor antice, ci un rebus misterios care conține indicii care trebuie doar recunoscute și descifrate pentru a găsi calea către adevărata Troia. Descrierile geografice date în Iliada l-au făcut pe cineva să bănuiască că ruinele Troiei ar putea fi ascunse sub dealul Hissarlik din nord-vestul Turciei moderne.

Schliemann s-a pus pe treabă la scară mare. Începând din 1870, cu permisiunea autorităților otomane, el trece literalmente prin Hissarlik cu furia unui vânător de comori. Schliemann sapă un șanț imens de 15 metri adâncime chiar în mijlocul dealului, ignorând complet straturile superioare ale așezării.

După ce a săpat până la baza dealului, Schliemann își dă seama că ruinele nu unuia, ci a mai multor orașe antice se află unul deasupra celuilalt. Când în al doilea strat de jos găsește rămășițele zidurilor masive ale fortăreței și urmele unui incendiu, totul devine clar pentru un arheolog autodidact: acesta, desigur, nu poate fi decât palatul lui Priam, regele Troiei, și urmele distrugerii, după cum este sigur, indică direct atacul reușit al eroilor -ahei care s-au ascuns în faimosul cal troian.

" Comoara lui Priam"

În cele din urmă, la 31 mai 1973, în urmă cu exact 140 de ani, Schliemann găsește ceea ce el consideră o confirmare decisivă a teoriei sale: o uriașă comoară, peste 8.000 de obiecte, inclusiv cele din metale prețioase. Și aici Schliemann nu s-a comportat ca un om de știință. El a scos ilegal bijuterii din Imperiul Otoman, fără să fie jenat, purtând bijuterii antice pe tânăra sa soție grecească, care a pozat pentru presa europeană. Schliemann a venit cu o poveste întreagă despre cum el și soția sa Sophia au găsit „comoara lui Priam” și au scos-o din lagăr în secret de la muncitori.

Astăzi, oamenii de știință știu cu siguranță că Sophia nu a fost deloc prezentă la săpături în acel moment, dar nu pot stabili cu siguranță dacă Schliemann a găsit întreaga comoară într-un singur loc sau a strâns-o din diferite locuri. Oricum ar fi, Schliemann a adus o contribuție incontestabilă la dezvoltarea arheologiei ca știință, la metodologia, suportul documentar și interpretarea surselor arheologice.

Mare arheolog și genial marketer

Devenit faimos în toată Europa pentru descoperirea Troiei, Schliemann a continuat săpăturile în Grecia și Italia, combinând cu succes descoperirile arheologice cu campanii de popularizare a arheologiei. Dar cu un an înainte de moartea sa, a trebuit să recunoască în continuare că s-a înșelat serios cu privire la principala sa mândrie - comoara lui Priam. Stratul în care au fost găsite comorile s-a dovedit a fi mult mai vechi decât perioada în care trebuia să aibă loc războiul troian descris de Homer. Bijuteriile au fost realizate în jurul anului 2400 î.Hr. Adică, comoara nu putea aparține regelui Priam.

Până acum, disputele nu s-au potolit: oare Heinrich Schliemann a descoperit cu adevărat aceeași Troia? La urma urmei, Homer a folosit legende orale care au fost transmise din generație în generație timp de multe sute de ani. „Baza istorică a Iliadei? Aceasta este o prostie completă”, spune, de exemplu, arheologul din Köln, profesorul Dieter Hertel.

Într-un fel sau altul, Iliada este un excelent exemplu a ceea ce istoricii moderni numesc „istorie orală” (istorie orală). Multe rânduri ale poemului, cu hexametrul lor precis și formulările arhaice, erau ușor de învățat pe de rost și puteau fi transmise neschimbate de multe generații până când au fost scrise de un poet orb. De aceea, cei mai mulți oameni de știință de astăzi sunt înclinați să creadă că Schliemann avea dreptate până la urmă. Un vânător de comori aventuros a devenit unul dintre fondatorii științei arheologice moderne. În Troia a început arheologia.

Pe lângă săpăturile din Hissarlik, Schliemann a fost angajat în săpături în Micene, ceea ce a dus la rezultate și mai uimitoare - a descoperit o cultură bogată, care de atunci a fost numită miceniană.

În ultimii ani ai vieții, Schliemann și-a petrecut timpul liber la Atena. Acolo și-a construit o casă, unde totul semăna cu Homer: servitorilor li s-au dat numele de eroi și eroine grecești, fiul din a doua căsătorie a fost numit Agamemnon, fiica - Andromaca. Dar Schliemann nu a locuit mult timp în acest palat, deoarece în ultimii ani ai vieții a călătorit mult și a întreprins săpături.

Heinrich Schliemann a murit la Napoli. Îngropat la Atena. O copie a „Iliadei” și „Odiseei” lui Homer a fost plasată în sicriul arheologului.. Diplomați din multe țări au venit să-l vadă pe Schliemann în ultima lor călătorie.

Schliemann a fost un arheolog de vocație, dar nu avea cunoștințe suficiente și mulți oameni de știință încă nu-l pot ierta pentru greșelile și iluziile sale. Cu toate acestea, oricum ar fi, Schliemann a fost cel care a descoperit o lume nouă, până acum necunoscută pentru știință, și a fost cel care a pus bazele studiului culturii egeene.

Cercetările lui Schliemann au arătat că poeziile lui Homer nu sunt doar basme frumoase. Ele sunt cea mai bogată sursă de cunoștințe, dezvăluind oricui dorește, multe detalii de încredere din viața grecilor antici și din timpul lor.

(1822-1890) industriaș și arheolog german

Adevărul și ficțiunea din biografia lui Heinrich Schliemann sunt atât de strâns legate între ele încât nu este deloc ușor să stabilești adevărul. Amintiți-vă, de exemplu, că I. Stone l-a făcut erou în romanul „Comoara grecească” și a descris dragostea sublimă a lui Schliemann pentru o frumoasă femeie grecească. De fapt, aceasta a fost a doua căsătorie a unui cunoscut industriaș care și-a propus obiective foarte specifice - să găsească comori străvechi și să se îmbogățească și mai mult.

Heinrich Schliemann s-a născut într-o familie de pastor în micul oraș german Neubuk. La vârsta de paisprezece ani, a devenit ucenic într-o mică societate comercială și, treptat, pas cu pas, a început drumul spre succesul comercial. Inițial, a încercat să facă avere în America, dar după mai multe încercări nereușite, s-a întors în Europa și a început să facă comerț cu Rusia. Heinrich Schliemann a fost înzestrat în mod natural cu abilități lingvistice unice. Prin urmare, nu i-a fost greu să învețe mai multe limbi. În doar câteva luni, a învățat limba rusă și a plecat la Sankt Petersburg, unde a devenit reprezentant al unei companii comerciale olandeze. Un an mai târziu, și-a deschis propria afacere - a început să facă comerț cu indigo și salitre.

În 1852, Heinrich Schliemann s-a căsătorit cu Ekaterina Lyzhina, fiica unui negustor rus, și a primit statutul de comerciant al primei bresle. În această căsătorie, au avut trei copii.

Timp de două decenii, activitățile comerciale ale lui Heinrich Schliemann au continuat, iar în acest timp averea sa a crescut de peste șase ori.

Aflat în apogeul succesului, un antreprenor de succes decide să-și schimbe destinul și să intre în știință, întrucât comerțul nu i se mai pare o afacere atât de atractivă. Prin urmare, în 1863-1864, a lichidat afacerile comerciale din Rusia și s-a mutat în Germania. Soția nu a vrut să meargă într-o țară necunoscută, deoarece aparținea cercurilor conservatoare ale clasei de comercianți ruși și nu-și înțelegea soțul. Cu toate acestea, Schliemann a continuat să ajute copiii până la moartea sa. Soarta lor, din păcate, a fost nefericită. Trei copii au murit în tinerețe și doar o fiică a devenit adultă și și-a găsit propria familie.

Stabilindu-se la Dresda, Heinrich Schliemann, în primul rând, a început să-și aprofundeze educația. Pentru a face acest lucru, face mai multe călătorii și studiază filozofie, literatură și filologie timp de patru ani la diferite universități.

Publicarea diferitelor materiale îl încurajează să limiteze gama de interese la istoria Greciei Antice. În 1869 și-a susținut disertația și a devenit doctor în arheologie la Universitatea din Rostock. După aceea, Heinrich Schliemann primește permisiunea oficială de la autoritățile turce și începe săpăturile pe dealul Hissarlik.

În acest moment, Sophia Engastromenos devine cea mai apropiată asistentă și prietenă. Deoarece Schliemann era căsătorit și nu a divorțat niciodată, și-a oficializat relația cu Sophia în Statele Unite, unde a primit cetățenia în 1850. Dar mai târziu faptul de bigamie va ieși în continuare și va complica viața moștenitorilor săi.

Heinrich Schliemann a efectuat săpături timp de unsprezece ani - din 1871 până în 1882. În acest timp, el a descoperit multe rămășițe ale diferitelor clădiri și s-a dovedit că nouă orașe au fost construite pe versantul dealului. În cele din urmă, a decis că orașul excavat sub deal este aceeași Troia legendară despre care vorbea Homer în poeziile Odiseea și Iliada. Acest lucru a fost dovedit de multe obiecte prețioase din bronz, aur și argint.

Desigur, tehnica de săpătură la care a aderat Heinrich Schliemann corespundea nivelului de știință al vremii. Prin urmare, a acordat o atenție principală căutării obiectelor de cultură materială și nu a căutat să păstreze ruinele pe care le excavase. De aceea, Schliemann nu a putut data cu exactitate descoperirile sale și nu a observat că orașul pe care l-a excavat datează dintr-o perioadă mult mai veche decât Grecia homerică.

În mai 1873, Heinrich Schliemann a descoperit cea mai senzațională descoperire - un tezaur de articole din aur, pe care l-a numit comorile lui Priam, legendarul conducător al Troiei. Conținea peste 8.000 de articole din aur și argint - bijuterii pentru femei, vase, ustensile de sacrificiu. Mai întâi a dus comoara la Atena și apoi la Berlin, unde a fost construită o clădire specială pentru depozitarea și expunerea ei în Muzeul din Berlin.

Pe baza descoperirilor sale, Heinrich Schliemann a pregătit o lucrare științifică unică - o ediție în mai multe volume a Istoriei Troiei. Pentru prima dată în practica mondială, au fost atașate fotografii precise ale tuturor descoperirilor. Desigur, există erori în opera lui Schliemann, deoarece la acea vreme arheologia tocmai începea să prindă contur ca știință. Cu toate acestea, înseși metodele de publicare a surselor arheologice au fost folosite ulterior de adepții lui Schliemann.

Până în 1945, comorile au fost păstrate la Berlin. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a dovedit că întreaga colecție de bijuterii grecești a dispărut fără urmă. Multă vreme, arheologii au crezut că ea a murit. Și cu doar câțiva ani în urmă s-a dovedit că obiectele din colecția lui Heinrich Schliemann au fost transportate la Moscova încă din 1945 și plasate în depozitele Muzeului de Arte Frumoase Alexandru Pușkin și Ermitaj.

În ceea ce privește activitățile lui Schliemann însuși, el și-a continuat săpăturile, dar deja pe continentul Greciei și a descoperit locația cetății din Micene. A fost a doua descoperire senzațională făcută de un arheolog între 1876 și 1878. El a dezgropat cinci înmormântări regale, unde s-au păstrat multe comori. Aceste lucrări au dus la descoperirea civilizației creto-micene, umplând un gol în istoria artei grecești. În plus, Heinrich Schliemann a săpat la Tiryns, unde în 1884-1885 a dezgropat ruinele unui grandios palat grecesc.

Cu toate acestea, nu a avut timp să-și ducă la îndeplinire planurile și să descrie pe deplin tot ceea ce a reușit să descopere, deoarece în primăvara anului 1890 a murit pe neașteptate din cauza inflamației acute a urechii medii.

Mulți oameni de știință moderni, în special arheologi și istorici, îl acuză acum pe Heinrich Schliemann că este neprofesionist și chiar barbar. Între timp, nu trebuie să uităm că opera sa a reflectat o etapă specială în dezvoltarea științei arheologice. Schliemann nu numai că a demonstrat că Troia a existat, dar a determinat și locația ei exactă pe baza textelor poeziei lui Homer.

Arheologia se îndreaptă spre a fi considerată o știință academică de câteva secole. Îndelungata sa istorie a inclus atât vânători de comori, cât și aventurieri. La intersecția dintre știință și aventură se afla Heinrich Schliemann, un vânător de comori și unul dintre fondatorii arheologiei moderne.

Aventurier

Viața tulbure a unui comerciant german nu semăna deloc cu biografia unui om de știință. Născut la 6 ianuarie 1822 într-o familie săracă, începând ca un băiat comisar la un băcan, Schliemann devine, la vârsta de 24 de ani, un reprezentant al unei cunoscute companii din Amsterdam din Sankt Petersburg, iar câțiva ani mai târziu - un comerciant de succes. al primei bresle, cetățean rus și unul dintre cei mai mari furnizori ai armatei ruse în războiul Crimeei. A avut o serie de aventuri de mai multe ori. La vârsta de 19 ani, a încercat să plece în Venezuela, dar a naufragiat, iar în 1850 s-a mutat în Statele Unite pentru câțiva ani în plina goană aurului și și-a dublat averea împrumutând bani minerilor de aur. În tot acest timp, a visat la miturile Greciei antice, dar nu s-a angajat niciodată serios în știință.

Abia în 1858 Schliemann și-a schimbat radical soarta, și-a lichidat întreprinderea în câțiva ani și a început să ducă viața unui călător intelectual. La 44 de ani a intrat ca student la Sorbona, studiind filologia si literatura. 15 august 1868, în timpul unei călătorii în Grecia, îl întâlnește pe diplomatul britanic Frank Calvert. Ei sunt uniți nu numai de pasiunea pentru miturile grecești și de marea Iliada a lui Homer, ci și de însăși abordarea textului antic.

Ambii nu s-au simțit jenați că poetul orb a cântat asediul Troiei pe la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., în timp ce evenimentele descrise (dacă s-au întâmplat deloc) au avut loc cu 500 de ani mai devreme. Dar Calvert și Schliemann au abordat literalmente textul pe care l-au citit în original. Pentru ei, aceasta nu este o descriere poetică a legendelor antice, ci un rebus misterios care conține indicii care trebuie doar recunoscute și descifrate pentru a găsi calea către adevărata Troia. Descrierile geografice date în Iliada l-au făcut pe cineva să bănuiască că ruinele Troiei ar putea fi ascunse sub dealul Hissarlik din nord-vestul Turciei moderne.

Schliemann s-a pus pe treabă la scară mare. Începând din 1870, cu permisiunea autorităților otomane, el trece literalmente prin Hissarlik cu furia unui vânător de comori. Schliemann sapă un șanț imens de 15 metri adâncime chiar în mijlocul dealului, ignorând complet straturile superioare ale așezării.

După ce a săpat până la baza dealului, Schliemann își dă seama că ruinele nu unuia, ci a mai multor orașe antice se află unul deasupra celuilalt. Când în al doilea strat de jos găsește rămășițele unor ziduri masive de cetăți și urme de incendiu, totul devine clar pentru un arheolog autodidact: acesta, desigur, nu poate fi decât palatul lui Priam, regele Troiei, și urmele distrugerii, după cum este sigur, indică direct atacul reușit al eroilor -ahei care s-au ascuns în faimosul cal troian.

" Comoara lui Priam"

În cele din urmă, la 31 mai 1873, în urmă cu exact 140 de ani, Schliemann găsește ceea ce el consideră o confirmare decisivă a teoriei sale: o uriașă comoară, peste 8.000 de obiecte, inclusiv cele din metale prețioase. Și aici Schliemann nu s-a comportat ca un om de știință. El a scos ilegal bijuterii din Imperiul Otoman, fără să fie jenat, purtând bijuterii antice pe tânăra sa soție grecească, care a pozat pentru presa europeană. Schliemann a venit cu o poveste întreagă despre cum el și soția sa Sophia au găsit „comoara lui Priam” și au scos-o din lagăr în secret de la muncitori.

Astăzi, oamenii de știință știu cu siguranță că Sophia nu a fost deloc prezentă la săpături în acel moment, dar nu pot stabili cu siguranță dacă Schliemann a găsit întreaga comoară într-un singur loc sau a strâns-o din diferite locuri. Oricum ar fi, Schliemann a adus o contribuție incontestabilă la dezvoltarea arheologiei ca știință, la metodologia, suportul documentar și interpretarea surselor arheologice.

Mare arheolog și genial marketer

Context

Devenit faimos în toată Europa pentru descoperirea Troiei, Schliemann a continuat săpăturile în Grecia și Italia, combinând cu succes descoperirile arheologice cu campanii de popularizare a arheologiei. Dar cu un an înainte de moartea sa, a trebuit să recunoască în continuare că s-a înșelat serios cu privire la principala sa mândrie - comoara lui Priam. Stratul în care au fost găsite comorile s-a dovedit a fi mult mai vechi decât perioada în care trebuia să aibă loc războiul troian descris de Homer. Bijuteriile au fost realizate în jurul anului 2400 î.Hr. Adică, comoara nu putea aparține regelui Priam.

Până acum, disputele nu s-au potolit: oare Heinrich Schliemann a descoperit cu adevărat aceeași Troia? La urma urmei, Homer a folosit legende orale care au fost transmise din generație în generație timp de multe sute de ani. „Baza istorică a Iliadei? Aceasta este o prostie completă”, spune, de exemplu, arheologul din Köln, profesorul Dieter Hertel.

Într-un fel sau altul, Iliada este un excelent exemplu a ceea ce istoricii moderni numesc „istorie orală” (istorie orală). Multe rânduri ale poemului, cu hexametrul lor precis și formulările arhaice, erau ușor de învățat pe de rost și puteau fi transmise neschimbate de multe generații până când au fost scrise de un poet orb. De aceea, cei mai mulți oameni de știință de astăzi sunt înclinați să creadă că Schliemann avea dreptate până la urmă. Un vânător de comori aventuros a devenit unul dintre fondatorii științei arheologice moderne. În Troia a început arheologia.