Ce este paremia în filologie. Ce sunt paroemiile și cum să le percepem corect? Lista recomandată de dizertații
Содержание статьи
1.2.1 Conceptul de proverbe
Paremiile din această lucrare sunt înțelese ca semne lingvistice secundare - fraze stabile închise (proverburi și zicători), care sunt markeri ai situațiilor sau relațiilor dintre realități. Încă din cele mai vechi timpuri, fiecare națiune a folosit expresii stabile, una dintre soiurile cărora sunt proverbe, împreună cu cuvinte și combinații stabile de cuvinte, în vorbirea de zi cu zi. Ei atrag vorbitori cu capacitatea lor semantică și capacitatea de a fi utilizați în diverse situații de vorbire și cu diferite scopuri de vorbire. Se pare că aceste unități formează unul dintre subsistemele semiotice care asigură procesul de comunicare cu drepturi depline a vorbitorilor aceleiași limbi. După cum subliniază sociolingviștii, fiind o necesitate istorică, limba este chemată să îndeplinească cerințele pe care societatea le impune acesteia. În același timp, reflectă starea societății și contribuie activ la progresul acesteia.Această prevedere este valabilă în legătură cu orice limbă și societate anume a vorbitorilor săi, care se dovedesc în mod firesc a fi purtători ai unei anumite culturi. „Unitatea dialectică a mijloacelor verbale de comunicare și a conștiinței sociale sau, în termeni mai specifici, ... unitatea limbii și a culturii naționale” [Vereshchagin EM, Kostomarov VG], conduce la o oportunitate unică de a restabili detaliile a trecutului istoric conform limbajului etnos.
Complexitatea semanticii și a formei, atracția simultană către cercul fenomenelor lingvistice și de vorbire au lăsat multă vreme paremică la periferia atenției de cercetare a lingviștilor. Mai des, proverbe și zicători au fost denumite mini-texte, opere de artă populară. În tradiția folclorică, acest lucru a condus la calificarea proverbelor drept unul dintre genurile minore ale folclorului.
Alături de folclor, abordări literare, lingvistice ale proverbelor, în secolul al XIX-lea. mai era unul – linguoculturologic. Proverbele și zicători s-au dovedit a fi de interes pentru cercetători în ceea ce privește întruchiparea în ele, ca fraze stabile, psihologia populară și filozofia, ceea ce W. Humboldt a numit cândva spiritul popular, „identitatea spirituală”. Tendința de a studia fondul proverbial ca un fel de depozit de informații despre viața populară, un fel de oglindă care reflectă nu numai viața, ci și istoria, credințele, obiceiurile, ritualurile.
Între timp, ținând cont de faptul că paroemiile conțin „un set de înțelepciune experimentală populară” [Dal 1984], este logic să analizăm întreg acest set din punctul de vedere al informațiilor conținute în el sau, cel puțin, să identificăm principalele sale componente şi să ia în considerare principalele reflectate în acesta.concepte. Este imposibil să se creeze o impresie completă a întruchipării conștiinței oamenilor în limbă fără a studia în detaliu implementarea logem-urilor asociate cu caracteristicile valorilor care determină interesele și aspirațiile oamenilor.
Pe baza celor de mai sus, este posibil să evidențiem o serie de probleme importante cu care se confruntă cercetătorii: înțelegerea conceptului de proverb și determinarea corelației acestui termen cu altele apropiate ca înțeles (proverb, dicton, aforism, slogan, unitate frazeologică) ; relevă relația paremiei ca fenomen semiotic cu semnele lingvistice și de vorbire; să determine temeiurile organizării semanticii proverbelor și a listei de concepte exprimate prin intermediul limbii, cea mai importantă în spațiul axiologic socio-cultural al conștiinței etnice ruse; să facă distincția între conceptele de entități de valoare care sunt semnificative pentru cultura engleză și rusă, importante pentru formarea unui sistem de proverbe și concepte culturale;
Proverbele și zicătorii sunt materiale indispensabile pentru studiul culturii poporului. W. Von Humboldt a remarcat că originalitatea fiecărei limbi este exprimată clar și natural în viața populară (Humboldt, 1985. p. 380). Un cunoscut paremiolog străin A. Taylor scrie că proverbele ne oferă idei despre ideile și idealurile care mișcă oamenii (Taylor, 1975 .P. 73). A. Szemerkenyi crede că proverbele, ca o oglindă, reflectă viața și fundamentele morale ale societății (Szemerkenyi, 1974 .P. 935). IN SI. Dahl definește proverbul astfel: „Un proverb este o scurtă vorbă, o lecție, mai mult sub formă de critică, alegorie sau sub forma unei condamnări pe viață”. Proverbul are un sens direct sau figurat, ceea ce îl face ambiguu. Proverbul, pe de o parte, este profund național, pe de altă parte, internațional. Această contradicţie trebuie înţeleasă astfel: proverbele diferitelor popoare exprimă judecăţi. Sunt gânduri care sunt comune tuturor națiunilor, dar fiecare națiune le exprimă în felul său, ținând cont de trăsături etnografice, geografice, obiceiuri, mentalitate etc. Astfel, ideile de pace și bunătate, rolul muncii și al cunoașterii sunt comune tuturor popoarelor lumii; respect pentru bunele calități umane: sârguință, modestie, onestitate - condamnare a răutății și lăcomiei, prostia și lenea.
Una dintre problemele importante ale științei, care nu a fost încă rezolvată fără echivoc, este problema distincției dintre proverbe și zicători. În lucrarea noastră, acești termeni sunt folosiți în următoarele semnificații: Proverbele sunt expresii figurate cu o structură de propoziție care înseamnă judecăți (nu concepte) și au fie doar un sens figurat, fie direct și figurat. De exemplu, am găsit o coasă pe o piatră; dealuri abrupte se rostogoleau pe Sivka. Proveroanele sunt combinații stabile sub formă de propoziție care au un sens direct și exprimă o judecată. De exemplu, banii sunt o afacere; Dragoste pentru toate vârstele; Nu poți vedea două morți, dar nu poți evita unul. Proverbele sunt „îngroșarea gândurilor” (A.A. Potebnya). „Întregul proces de comprimare a unei povești mai lungi într-un proverb aparține numărului de fenomene care sunt de mare importanță pentru gândirea umană, s-ar putea spune, care caracterizează gândirea umană...” (AA Potebnya) Proverbele, așa cum ar fi, se acumulează în mintea noastră un număr semnificativ de imagini poetice, pe care le putem recupera din memorie și le putem implementa în fiecare caz specific adecvat.
Proverbele constituie memoria poporului. Ei reflectau istoria, obiceiurile și modul de viață și credințele lui. IN SI. Dahl în colecția sa citează astfel de proverbe istorice: o gâscă zboară spre sfânta Rusie (despre Napoleon); pe unde trece Mamai acolo nu creste iarba.
Multe obiceiuri populare rusești sunt reflectate în proverbe și zicători, dar cel mai adesea sunt ascunse, trebuie căutate, descoperite în imagini: nu scot gunoaie din colibă; nu s-a uitat la noi, nu de noi și va fi rearanjat; obiceiul nu este o cușcă - nu o poți rearanja. Deci, de exemplu, expresia de a nu scoate lenjeria murdară din colibă se întoarce la tradiția integral slavă, conform căreia se credea că, scoțând lenjeria murdară din casă pentru a le vizualiza de către vecini, o persoană își slăbește traiul. spatiul, ii pune in pericol nu numai pe sine, ci si pe cei dragi, ceea ce nu ar trebui permis.in nici un caz.
Proverbele, care sunt unul dintre tipurile de artă populară orală, conțin observații, experiență de viață acumulată, înțelepciunea oamenilor care le-au creat. Ele ajută la o mai bună înțelegere a caracterului național al oamenilor care au creat aceste proverbe, interesele lor, atitudinile față de diverse situații, modul lor de viață și tradițiile. Capacitatea de a folosi proverbe este importantă nu numai în comunicarea directă cu vorbitorii nativi, ci și în traducerea textelor literare. Studiul acestui tip de artă populară orală permite o înțelegere mai profundă a specificului și interconexiunii diferitelor culturi.
În prezent, cooperarea internațională se dezvoltă activ, există o întrepătrundere treptată a culturilor prin schimbul de informații în diverse sfere ale activității umane. Comunitățile umane aparținând unor națiuni, țări și continente diferite nu mai sunt izolate. Suntem uniți nu numai de o planetă Pământ, ci și de interesele comune de supraviețuire pe această planetă, dezvoltarea civilizației, dezvoltarea culturilor. Toate acestea necesită interacțiune, înțelegere reciprocă și cooperare. Acest lucru necesită o înțelegere elementară unul pe celălalt, cunoașterea limbilor și culturilor altor popoare. În special, acest lucru se întâmplă atunci când unitățile lexicale se deplasează dintr-o limbă în alta, drept urmare vocabularul fiecărei limbi este îmbogățit.
1.2.2 Forma internă a proverbelor
Este bine cunoscut faptul că știința noastră datorează conceptul de „formă internă” conceptului lingvistic al lui W. von Humboldt, care consideră forma internă ca fiind un fenomen cu mai multe fațete izvorât din spiritul poporului sau din forța spirituală națională. O astfel de definiție a formei interne a primit diverse interpretări în viitor. În primul rând, a apărut opoziția formei interne a limbii cu forma internă a unităților de limbă, iar forma internă a unităților de limbaj este înțeleasă de lingviștii sculptați în moduri diferite. Unii savanți definesc forma interioară drept cel mai apropiat sens etimologic al unităților lingvistice [Potebnya, 1958], în timp ce alții consideră că forma interioară este „o trăsătură contrastantă care leagă un nume de sursa sa” [Gak, 1977: 46]. Potrivit lui VV Vinogradov, „forma interioară a unui cuvânt, imaginea care stă la baza sensului și utilizării unui cuvânt, poate scădea doar pe fundalul acelei culturi materiale și spirituale, acelui sistem de limbaj, în contextul căruia un anumit cuvânt. sau combinație de cuvinte a apărut sau s-a transformat” [Vinogradov, 1972: 17-18].E.V. Ivanova definește forma interioară a proverbului ca sensul literal al unui proverb, direct dedus din semnificațiile componentelor sale constitutive și din legăturile dintre acestea, în raport cu sensul proverbului (Ivanova, 2006, p.34).
Studiile arată că forma internă a multor unități frazeologice este percepută clar și contribuie la înțelegerea lor.. Structura unei unităţi frazeologice are un plan de conţinut şi un plan de exprimare. Planul de conținut este o imagine stocată în memorie și care constituie forma internă (WF) a unei unități frazeologice. Iar planul de exprimare este „o „urmă” acustic-grafică a unei unități frazeologice, reflectată în minte. Frazeologismul apare odată cu o anumită situație. Îi este atribuit conținutul, care este apoi regândit, adică imaginea unităților frazeologice se formează pe baza semnificațiilor primare ale cuvintelor în situația prototipică. Aceste cuvinte primare își lasă amprenta în imagine (planul de exprimare). Așa apare o formă internă, care conține informațiile principale [Prokhorova, 1986]. Forma internă face sensul cuvântului motivat, dar această condiționare nu este completă. A.A. Potebnya, care a introdus conceptul de „formă internă” în lingvistica rusă în 1982, definește WF drept cel mai apropiat sens etimologic. Astfel, VF este o modalitate de a exprima sensul într-un cuvânt care este perceput de vorbitor și este prezentat diferit în diferite limbi [Potebnya, 2000].
Potrivit lui V.A. Maslova, mai întâi apare în lume o anumită situație prototip, adică o situație corespunzătoare sensului literal al unei unități frazeologice, de exemplu, o persoană care „a spălat în mod activ oasele” unei alte persoane, a bârfit despre el, și-a mușcat limba . I se atribuie conținutul, care apoi este regândit, adică imaginea unei unități frazeologice se formează pe baza semnificațiilor primare ale cuvintelor într-o situație prototipică. Aceste cuvinte primare își lasă amprenta în imagine. Așa ia naștere o formă internă (WF), care conține principalele informații legate de cultură. Informațiile culturale pot fi obținute din WF-ul unei unități frazeologice, deoarece conține „urme” de cultură – mituri, arhetipuri, obiceiuri și tradiții, evenimente istorice reflectate și elemente de cultură materială [Maslova, 2004: 87].
Deci, forma internă are ca scop recrearea unei conexiuni semnificative în scopul nominalizării secundare sau transmiterii unui sistem de conexiuni (o situație integrală), contribuind și la apariția conexiunilor asociative în minte. În plus, o situație tipificată, exprimată printr-o formă internă, poartă „o anumită orientare holistică, atribuită acesteia asupra conștiinței individuale a generațiilor precedente, dezvoltată prin practica socială în procesul dezvoltării istorice a unei societăți date” [latina, 1991: 137]. Forma internă este un fenomen cu mai multe fațete care decurge din spiritul poporului sau din puterea spirituală națională.
La baza specificului naţional şi cultural al formei interne poate fi: 1) memoria istorică a poporului - purtătorul culturii lingvistice; 2) realități culturale; 3) realităţi onomastice; 4) mentalitatea majorității reprezentanților culturii; 5) valori acceptate în cadrul unei culturi date; 6) tradiții; 7) texte precedente. Textele precedente sunt, desigur, paroemiile, care într-o formă comprimată transmit din generație în generație cele mai importante idei ale societății.
Specificul național și cultural al proverbelor reflectă valorile și normele culturale care sunt încorporate în stereotipuri ca fragmente din imaginea conceptuală a lumii care există în minte.
1.2.3 Arhetipuri, stereotipuri și reflectarea lor în proverbe
După cum știți, o persoană are un conștient și un inconștient, care îl ajută să efectueze acțiuni, să-și analizeze acțiunile. Pentru a efectua toate aceste operații, are nevoie de mecanisme care fac parte integrantă din inconștient. Inconștientul personal este format în mare parte din complexe, conținuturile inconștientului colectiv sunt arhetipuri. (literal, „modele primare”, „imagini originale”, „dominante”) [Jung, 1997: 63]. Arhetipurile sunt idei sau amintiri înnăscute prin care oamenii percep, experimentează și reacționează la evenimente într-un anumit mod. În realitate, acestea nu sunt amintiri sau imagini ca atare, ci, mai degrabă, sunt tocmai factorii sugestivi sub influența cărora oamenii implementează în comportamentul lor modele universale de percepție, gândire și acțiune ca răspuns la un obiect sau eveniment. Ceea ce este înnăscut aici este tocmai tendința de a răspunde emoțional, cognitiv și comportamental la situații specifice [Jung, 1997: 75].Adică, fiecare arhetip este asociat cu o tendință de a exprima un anumit tip de sentiment și gândire în raport cu obiectul sau situația corespunzătoare. Principala sursă de arhetipuri sunt visele, deoarece sunt un produs involuntar, spontan al inconștientului nostru, ele nu sunt distorsionate de nicio intenție conștientă. A doua sursă de arhetipuri sunt fanteziile. Într-un vis, vedem adesea ce fantezim, visăm.
Apare întrebarea: „Câte arhetipuri există în total? Există o limită a existenței și utilizării lor? Există exact atâtea arhetipuri câte situații tipice de viață. Repetarea nesfârșită a întipărit această experiență în constituția noastră mentală, dar nu sub forma unor imagini pline de conținut, ci doar sub forma unor „forme fără conținut”, reprezentând doar posibilitatea unei anumite percepții și acțiuni. Când se întâlnește o situație corespunzătoare unui arhetip dat, aceasta
arhetipul este activat, iar apoi există o compulsivitate care își realizează propria lor împotriva minții și voinței.
Arhetipurile stau la baza categorizării fenomenelor realității obiective, construind stereotipuri.
Pentru prima dată, conceptul de stereotip a fost folosit de W. Lippman încă din 1922, care credea că acestea sunt „imagini ale lumii” ordonate, schematice, determinate de cultură în capul unei persoane, care îi salvează eforturile atunci când percepe complexe. obiecte ale lumii. Cu această înțelegere a stereotipului, se disting două dintre trăsăturile sale importante: 1) determinismul prin cultură și 2) un mijloc de salvare a eforturilor de muncă și, în consecință, limbajul înseamnă [Kagan, 1999: 69].
Una dintre cele mai bune definiții ale unui stereotip îi aparține lui V.V. Krasnykh: „Un stereotip este o anumită structură a complexului mental-lingual, formată dintr-un set invariant de legături de valență atribuite unei anumite unități și reprezentând conceptul de fenomen din spatele acestei unități...” [Krasnykh, 1998: 32] . Prin urmare, un stereotip este un anumit fragment din imaginea conceptuală a lumii care există în minte.
Cu ajutorul stereotipurilor, o persoană își creează propria imagine a lumii, iar această imagine a lumii este o reflectare a realității, a felului în care o înțelege o persoană; este o imagine care stă la baza conștiinței individuale și sociale. Adică, tabloul lumii nu este o oglindă reflectare a existenței noastre, ci doar un mod de conceptualizare (reprezentare) a lumii de către o personalitate lingvistică națională. Din punct de vedere linguocultural, conceptul este înțeles ca „un cheag de cultură în mintea umană” [Stepanov, 1985: 40], adică este o unitate mentală, un element al conștiinței. Iar conștiința umană joacă rolul de intermediar între cultură și limbă.
Imaginea conceptuală a lumii este mult mai bogată decât imaginea lingvistică a lumii. Acesta este modul în care o persoană desenează lumea în imaginația sa. Dar în procesul vieții, imaginea lingvistică a lumii o precede pe cea conceptuală și o formează, deoarece o persoană este capabilă să înțeleagă lumea și pe sine însuși datorită limbajului. E.S. Kubryakova, R.I. Rozina, N.I. Sukalenko în lucrările lor susține că experiența socială și istorică este fixată în limbaj. Pe de o parte, condițiile de viață ale oamenilor, latura materială a vieții lor determină conștiința și comportamentul oamenilor. Pe de altă parte, o persoană percepe lumea în principal prin formele limbii materne, care determină structurile umane de gândire și comportament.
Fenomenul „stereotipului” în sine este considerat nu numai în lucrările lingviștilor, ci și în lucrările sociologilor, etnografilor, oamenilor de știință cognitiv, psihologilor, etgopsiholingviștilor (W. Lippman, IS Kon, Yu.D. Apresyan, Yu.A. Sorokin, VA Ryzhkov, Y. E. Prokhorov, V. V. Krasnykh, S. Tolstaya, E. Bartminsky și alții).
Reprezentanții fiecărei științe disting în stereotip acele proprietăți pe care le observă din poziția domeniului lor de studiu și, prin urmare, se disting stereotipuri sociale, stereotipuri de comunicare, stereotipuri mentale etc.
Yu.A. Sorokin și I.Yu. Markovin distinge stereotipul din punctul de vedere al luării în considerare a acestuia în domeniul linguoculturologiei, care conține lacune - tot ceea ce destinatarul a observat, dar nu înțelege, care i se pare ciudat și necesită interpretare, care servește ca semnal al prezenței. a elementelor specifice naționale din text [Sorokin, Markovina, 1989: 32]. Adică, un decalaj este ceva care există într-o cultură locală, dar nu în alta. În studiul nostru, sarcina identificării lacunelor în culturile lingvistice rusă și engleză în descrierea comportamentului comunicativ nu a fost stabilită. Am întreprins o analiză interpretativă cognitivă a unităților frazeologice care descriu comportamentul comunicativ în culturile rusă și engleză.
În lingvistica cognitivă și etnolingvistica, termenul stereotip se referă la latura de conținut a limbii și a culturii, adică este înțeles ca un stereotip mental care se corelează cu imaginea lingvistică a lumii. Astfel, E. Bartminsky are o imagine lingvistică a lumii și un stereotip lingvistic
sunt tratate ca parte și întreg, iar stereotipul limbajului este înțeles ca „o judecată sau mai multe judecăți referitoare la un anumit obiect al lumii extralingvistice, o reprezentare determinată subiectiv a unui obiect în care coexistă trăsături descriptive și evaluative și care este rezultatul interpretarea realității în cadrul modelelor cognitive dezvoltate social” [Maslova, 2001: 58]. Un stereotip de limbaj nu este doar o judecată sau mai multe judecăți, ci și orice expresie stabilă constând din mai multe cuvinte. Utilizarea unor astfel de stereotipuri facilitează și simplifică comunicarea, salvând puterea comunicatorilor. În plus, ele reflectă în semantica lor un lung proces de dezvoltare a culturii poporului, transmit caracterul național, savoarea istorică și culturală. Putem învăța multe despre modul de viață, mentalitatea oamenilor, pe baza formei interne a unității lingvistice.
Sistemul de formare a stereotipurilor este procesele cognitive, deoarece stereotipurile îndeplinesc o serie de funcții cognitive - funcția de schematizare și simplificare, funcția de formare și stocare a ideologiei de grup și o serie de alte funcții mentale [Kagan, 1999: 94].
Un rol important în formarea stereotipurilor îl joacă și apariția frecventă a anumitor obiecte, fenomene din viața oamenilor, exprimate adesea în contacte mai lungi cu aceste obiecte în comparație cu altele, ceea ce duce la stereotipizarea unor astfel de obiecte.
Mijloacele de afișare a stereotipurilor și arhetipurilor sunt unitățile frazeologice, proverbele, clișeele etc. Adică, PU se formează printr-un stereotip. Dar se poate produce și procesul invers, când stereotipul se formează prin intermediul unităților frazeologice.
Interpretând unitățile frazeologice pe baza corelării percepțiilor lor figurative cu stereotipurile care reflectă mentalitatea națională, dezvăluim astfel sensul și caracterul lor cultural și național, care este conținutul conotației naționale și culturale.
Astfel, reflectarea stereotipurilor în frazeologie se exprimă foarte clar, întrucât numai împreună, corelând imaginile cu concepte, sens, putem dezvălui semnificația culturală și națională a expresiei.
1.2.4 Specificul naţional-cultural în frazeologie
Tema specificului național și cultural este destul de tradițională pentru cercetarea în domeniul frazeologiei. Timp de mulți ani, lucrările de frazeologie (mai ales dacă au fost realizate în cadrul lingvisticii tradiționale) au susținut că unitățile frazeologice sunt unități specifice naționale ale limbii care acumulează potențialul cultural al poporului. Acest subiect a fost studiat de oameni de știință precum A. Vezhbitskaya, V.N. Telia, V.A. Maslova, D.O. Dobrovolsky etc. [Vezhbitskaya, 1996; Teliya, 1996; Maslova, 2004; Dobrovolsky, 1997].V.N. Telia scrie că compoziția frazeologică a limbii este o „oglindă”, în care comunitatea lingvistică își identifică conștiința de sine națională, sunt unități frazeologice care impun vorbitorilor nativi o viziune specială asupra lumii și a situațiilor.
Diferitele comunități lingvistice, folosind diferite instrumente de formare a conceptelor, formează diferite imagini ale lumii, care sunt de fapt baza culturilor naționale.
V.A. Maslova notează că adevărații paznici ai culturii sunt textele. Nu limbajul, ci textul reflectă lumea spirituală a omului. Este textul care are legătură directă cu cultura, pentru că este pătruns de multe coduri culturale, este textul care stochează informații despre istorie, etnografie, psihologie națională, comportament național, adică despre tot ceea ce alcătuiește conținutul culturii. . Textul este un ansamblu de semnale specifice care evocă automat în cititor, crescute în tradițiile unei culturi date, nu doar asocieri directe, ci și un număr mare de indirecte. La rândul lor, regulile de construire a unui text depind de contextul culturii în care acesta apare. Textul este construit din nivelurile inferioare de unități lingvistice, care, dacă sunt selectate în mod corespunzător, pot spori semnalul cultural. Unitățile frazeologice sunt astfel de unități în primul rând [Maslova, 2004].
V.A. Maslova consideră că: „unitățile frazeologice (PU), reflectând în semantica lor un lung proces de dezvoltare a culturii poporului, fixează și transmit din generație în generație atitudini și stereotipuri culturale, standarde și arhetipuri” [Maslova, 2004: 82] .
Luând în considerare frazeologia, Maslova a formulat următoarele ipoteze:
1. în majoritatea unităţilor frazeologice există „urme” ale culturii naţionale care trebuie identificate;
2. informația culturală este stocată sub forma internă a unităților frazeologice, care, fiind o reprezentare figurativă a lumii, conferă unității frazeologice o savoare culturală și națională;
3. Principalul lucru în identificarea specificului cultural și național este dezvăluirea conotației culturale și naționale.
„Frazeologia este un fragment din imaginea lingvistică a lumii. Unitățile frazeologice sunt întotdeauna îndreptate către subiect, adică apar nu atât pentru a descrie lumea, cât pentru a o interpreta, a o evalua și a exprima o atitudine subiectivă față de acesta” [Maslova, 2004: 84].
În studiul specificului național, D.O. Dobrovolsky identifică două abordări. Prima abordare se numește comparativă, în care specificul național și cultural al unei limbi este determinat în raport cu o altă limbă. A doua abordare este introspectivă, în care specificul național al limbii este privit prin ochii vorbitorilor ei, adică se realizează autoanaliza, autoobservarea [Dobrovolsky, 1996].
În abordarea comparativă, sunt recunoscute ca specifice toate faptele de limba 1 relativ la limba 2, care par nebanal din punctul de vedere al culturii populare tradiționale din perspectiva limbii 2 (și a culturii corespunzătoare). În același timp, nu este important că multe dintre faptele evidențiate ca fapte specifice pot avea loc și în alte limbi (culturi).
Abordarea introspectivă se bazează pe noțiunea prezenței unor caracteristici naționale și culturale „imanente”, indiferent de specificul altor limbi și culturi. Sarcina studiului este formulată ca căutarea unui răspuns la întrebarea care este specificul național al limbii 1 prin ochii vorbitorilor ei. Cele mai adecvate metode de cercetare în acest caz sunt ancheta informatorilor și diverse teste menite să clarifice atitudinea vorbitorilor nativi față de faptele lingvistice corespunzătoare. Deci, de exemplu, un semnal al prezenței unui specific național „imanent” poate fi o opinie despre inadecvarea acestei afirmații în gura unui străin. Într-o analiză comparativă, unul dintre cele mai importante criterii este construirea unor diferențe interlingve consacrate la specificul culturilor respective, în timp ce abordarea introspectivă presupune apelarea la intuiția vorbitorilor nativi care caracterizează unele fenomene ca fiind proprii și numai proprii, adică pur naţională. Fenomenele selectate ca specifice pe baza unei abordări comparative pot nu numai să nu coincidă cu gama de fenomene identificate pe baza unei abordări introspective, dar pot să nu aibă nici măcar puncte de contact cu aceasta [Dobrovolsky, 1996].
O componentă foarte importantă în unitățile frazeologice este conotația culturală. Conotația culturală a unităților frazeologice este determinată de valorile unei anumite culturi. Acesta este ceva specific unei anumite națiuni, culturi. Conotația culturală ia naștere ca urmare a interpretării bazei asociative și figurative ale unităților frazeologice prin corelarea acesteia cu stereotipurile culturale și naționale [Maslova, 2001: 55], în urma căreia le relevăm sensul cultural și național și le caracterizăm, în funcţie de valoarea culturală, ca pozitivă sau negativă.
Astfel, conotația culturală este cea care dă marcarea semnificativă din punct de vedere cultural a unităților frazeologice și chiar a întregului text. Mijloacele de transmitere a acestei conotații culturale, conform lui A. Vezhbitskaya, sunt cuvintele cheie care se află în centrul unității frazeologice. Formând anumite proprietăți care sunt centrale pentru o anumită zonă a culturii și funcționând în această calitate într-o unitate frazeologică, cuvintele cheie „ne pot conduce la miezul unui întreg complex de valori și atitudini culturale” [Vezhbitskaya, 2001: 38]. Analizând cele de mai sus, ajungem la concluzia că unitățile frazeologice sunt purtătoare de informații culturale și naționale. PU păstrează și reproduce mentalitatea oamenilor, cultura lor.
Întrucât o unitate frazeologică este asociată cu un stereotip, unitatea frazeologică este mijlocul de exprimare a acestui stereotip, care la rândul său este asociat cu o anumită reprezentare sau imagine exprimată în această unitate frazeologică. În lingvistica cognitivă și etnolingvistica, termenul stereotip se referă la latura de conținut a limbii și a culturii, adică este înțeles ca un stereotip mental care se corelează cu imaginea lingvistică a lumii. Deci, după E. Bartminsky, tabloul lingvistic al lumii și stereotipul lingvistic sunt legate ca parte și întreg, iar stereotipul lingvistic este înțeles ca „o judecată sau mai multe judecăți referitoare la un anumit obiect al lumii extralingvistice, un subiect subiectiv. reprezentarea determinată a unui anumit obiect, în care coexistă trăsături descriptive și evaluative și care este rezultatul interpretării realității în cadrul modelelor cognitive dezvoltate social” [Maslova, 2001: 58]. Un stereotip lingvistic nu este doar o judecată sau mai multe judecăți, ci și orice expresie set formată din mai multe cuvinte. Utilizarea unor astfel de stereotipuri facilitează și simplifică comunicarea, ceea ce salvează puterea comunicanților. În plus, ele reflectă în semantica lor un lung proces de dezvoltare a culturii poporului, transmit caracterul național, savoarea istorică și culturală. Putem învăța multe despre modul de viață, mentalitatea oamenilor, pe baza formei interne a unității lingvistice. Adică, PU se formează printr-un stereotip. Dar se poate produce și procesul invers, când stereotipul se formează prin intermediul unităților frazeologice.
Interpretând unitățile frazeologice pe baza corelării percepțiilor lor figurative cu stereotipurile care reflectă mentalitatea națională, dezvăluim astfel sensul și caracterul lor cultural și național, care este conținutul conotației naționale și culturale.
Astfel, reflectarea stereotipurilor în frazeologie este exprimată foarte clar, deoarece numai împreună, corelând imaginile cu concepte, sens, putem dezvălui semnificația culturală și națională a expresiei..
Cuvântul „paremia” a fost împrumutat din limba greacă și corespundea în sensul cuvintelor rusești „parabolă”, „proverb”, „spunere”. Paremia este o unitate frazeologică stabilă, care este o propoziție completă de conținut didactic (instructiv).
În uzul bisericii, înțelesul cuvântului „paremia” s-a restrâns - acest cuvânt denota un tip special de zicători alese din scripturi pentru a le citi în timpul închinării, pasaje selectate pentru citire din Vechiul Testament.
Studiul paremiilor a dus mult timp la o disciplină separată, o ramură a științei - paremiografia. Chiar și în cele mai vechi timpuri, oamenii de știință greci, alexandrini și romani erau angajați în înregistrarea proverbelor și zicătorilor. În secolul al XIII-lea - începutul secolului al XV-lea. în Europa, pe măsură ce limbile naționale s-au dezvoltat, s-a acordat o atenție deosebită proverbelor popoarelor europene, au existat chiar colecții, de exemplu, colecția „Proverbe din Villan”, întocmită de un anume cleric din familia lui Filip de Alsacia. . Culegerea și studiul proverbelor nu s-au oprit și continuă până în zilele noastre.
Observații generale despre proverbe și zicători sunt împrăștiate în studiile istorice și teoretice ale poeziei populare, în cursurile de antropologie, etnografie și folclor. Începutul studiului unităților proverbiale a fost pus de oameni de știință precum Ivan Mikhailovici Snegirev (1793 - 1868), care a scris cartea „Rușii în proverbele lor. Raționare și cercetare asupra proverbelor și zicătorilor domestici, publicată în 1831 - 1834; Alexandru Afanasievici Potebnya (1835-1891).
I. M. Snegirev și A. A. Potebnya au distins proverbele figurate de cele urâte. În acest sens, A. A. Potebnya a scris că „dacă generalizarea nu conține o urmă a originii sale din imagine, vom obține un alt tip de proverb, și anume, o zicală urâtă de conținut moral”.
V. I. Dal a făcut o distincție între proverbe și zicători pe baza trăsăturilor lor structurale, semantice și funcționale. Omul de știință a considerat proverbul „o scurtă pildă, o lecție, de înțeles și acceptată de toată lumea, exprimată izolat, adică alegoric”
El a definit proverbul astfel: „Un proverb este o expresie giratorie, o simplă alegorie, o cacealma, un mod de exprimare, dar fără pildă, fără judecată, concluzie, aplicare; aceasta este prima jumătate a proverbului”. .
În proverbe, întâlnim inevitabil fenomenul stereotipurilor. Este una dintre cele mai importante caracteristici ale percepției de grup și interpersonale și este considerată de psihologi drept percepția și evaluarea obiectelor sociale pe baza anumitor idei (stereotipuri).
În lingvistică, acest fenomen poate fi observat în combinații stabile, idiomuri, unități frazeologice, proverbe și zicători. Fondul paremiologic al limbii este o sursă de vederi și atitudini stereotipe, susceptibile la schimbări minore în timp.
În cursul studiului, am aflat că termenul „gen” a fost introdus în lingvistică la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 ai secolului trecut. La acea vreme, conceptul de „gen” era folosit pentru a descrie aspectele sociale, psihologice, culturale ale „femei” în comparație cu „mascul”. În anii 80 ai secolului trecut, termenul „gen” a început să fie înțeles ca o problemă a unui studiu complet al feminității și masculinității și problemelor sociale și culturale conexe, iar în anii 90 ai secolului trecut a apărut o direcție care a explorat doar masculinitatea (un complex de trăsături corporale, comportamentale și psihologice (caracteristici sexuale secundare) considerate masculin) și manifestările sale în diferite limbi. Astfel, de-a lungul mai multor decenii, s-a format conceptul de „gen”, desemnând un set de norme sociale și culturale pe care societatea le prescrie literalmente unei persoane, în funcție de sexul său biologic.
Am mai învățat că genul este valoros pentru lingvistică nu doar ca realitate extralingvistică reflectată în limbă. Fiind fixată în limbă, ea se transformă într-un simbol lingvistic care afectează, alături de factorii sociali și culturali, socializarea individului. Niciuna dintre științele antropocentrice umanitare nu a investit în conceptul de „construct cultural” sensul de „lingvistic”. Stereotipurile de gen lingvistice afectează mintea oamenilor în aceeași măsură ca și normele socio-culturale ale societății prin cărți, mass-media, internet, religie, cinema, teatru, ritualuri și tradiții.
În prezent, studiile de gen prin analiza structurilor limbajului sunt realizate de: sociolingvistică, psiholingvistică, diagnostic de identificare, linguoculturologie, critică literară, teoria traducerii și teoria comunicării interculturale.
De asemenea, sa constatat că genul nu este o componentă permanentă a comunicării. Intensitatea manifestării sale depinde de mulți factori lingvistici. În prim plan se află studiile legate de căutarea mijloacelor lingvistice utilizate pentru construirea identității de gen.
Semantica național-culturală este prezentă la toate nivelurile limbii: în fonetică, morfologie, sintaxă și vocabular. Cu toate acestea, se manifestă cel mai clar în paremiologie. Studiul proverbelor (proverbe, zicători, aforisme și unități frazeologice) ajută la înțelegerea mentalității și caracterului național al vorbitorilor nativi ai unei anumite limbi. Prin fondul paremiologic există contactul cu mentalitatea și modul de viață, precum și conștientizarea logicii gândirii, viziunea asupra lumii și atitudinea.
Paremiile, îndeplinesc o funcție cumulativă, vizează formarea unor stereotipuri de comportament, determinarea calităților pozitive și negative ale unui individ conform ideilor stabilite în societate. Paremiologia se caracterizează nu numai prin reflectarea calităților caracterului și a modelului necesar de comportament, ci și prin reprezentarea tradiției naționale.
Paremia
Denumirea generică proverbe, zicale: un gen de vorbire populară de formă restrânsă, caracterizat prin stabilitate, clișeed. * Cuvântul rostit este de argint, cel nespus este de aur. O soție bună va salva casa, iar una subțire o va scutura cu mâneca. Sfârșitul este coroana. Acum sunt mulți alfabetizați, dar puțini bine hrăniți. Du-te la știință - suportă făină. Știința nu este bere, nu o poți turna în gură. Nu ai nevoie de un om de știință, dar ai nevoie de unul inteligent(exemple de V.I. Dahl).
Dicționar educațional de termeni stilistici. - Novosibirsk: Universitatea de Stat din Novosibirsk. O. N. Laguta. 1999
Sinonime:Vedeți ce este „paremia” în alte dicționare:
PAREMIA- (greacă, proverb). Lecturi bisericești din orice carte a Vechiului Testament, cuprinzând profeții, transformarea sărbătorii care se sărbătorește, sau pur și simplu lecții de morală. Dicționar de cuvinte străine incluse în limba rusă. Chudinov A.N... Dicționar de cuvinte străine ale limbii ruse
paremia- locuri din scripturile citite la cina de la intrare (Dal) Vezi... Dicţionar de sinonime
PAREMIA- PAREMIE, paremie, neveste. (Pilda paroimia greacă) (lit. și biserică). Lectură, un pasaj din Vechiul Testament. Dicționar explicativ al lui Ushakov. D.N. Uşakov. 1935 1940... Dicționar explicativ al lui Ushakov
PAREMIA- femeie, biserica cuvânt moralizator; | pasaje din Sfânta Scriptură citite la petrecerea de la intrare. Paroemia, o carte care conține proverbe festive. Dicţionarul explicativ al lui Dahl. IN SI. Dal. 1863 1866... Dicţionarul explicativ al lui Dahl
paremia- si paremia... Dicționar de pronunție și dificultăți de stres în limba rusă modernă
paremia- paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia, paremia (Sursa: „Paradigma complet accentuată conform A. A. Zaliznyak”) ... Forme de cuvinte
Paremia- Paremia: Paremia (filologia) este o unitate frazeologică stabilă, care este o propoziție completă de conținut didactic. Paremia (liturghie) în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe citirea din cărțile Sfintei Scripturi ... Wikipedia
PAREMIA- Și; bine. [greacă zicala paroimia, pilda]. Biserică. Un pasaj din Vechiul Testament care conține profeții sau învățături și citit în Biserica Ortodoxă în timpul închinării. * * * PAREMIA PAREMIA (zicală paroimia greacă, pildă), lecturi din Sfânta ... ... Dicţionar enciclopedic
paremia- Locuri alese de lectură din Vechiul Testament, populară. paremia, alta rusă, art. glorie. paremia - de asemenea (Euch. Sin., Khozhd. hegum. Dan. 133, Poznyakov, 1558 etc.). Din greaca παροιμία pildă, proverb; vezi Vasmer Gr. sl. acest. 144. O astfel de colecție ...... Dicționar etimologic al limbii ruse de Max Fasmer
Paremia- (din grecescul παροιμία pilda, proverbium, parabolă) lecturi din Sfintele Scripturi, Vechiul sau Noul Testament, pronunțate în drepturi. biserici la slujba de seară (în principal în ajunul sărbătorilor) în conținutul lor legat de sensul ... ... Dicţionar enciclopedic F.A. Brockhaus și I.A. Efron
Paremia- bine. Un pasaj dintr-o carte din Vechiul Testament citită în Biserica Ortodoxă în timpul închinării, care conține profeții sau învățături. Dicţionar explicativ al Efremova. T. F. Efremova. 2000... Dicționar explicativ modern al limbii ruse Efremova
Cărți
- Despre cele opt patimi majore și biruința asupra lor, Pr. Nil din Sorsk. Oricine se consacră în întregime cauzei lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu însuși îl instruiește și contribuie la el de acum înainte și pentru totdeauna. Cei care nu vor să asceți și să bârfească, ca și cum în prezent ... Cumpărați pentru 144 de ruble
- Despre moarte și viața viitoare, Pr. Paisios Sfântul Muntean (Arseniy Eznepidis). Această broșură prezintă răspunsurile reverendului bătrân Paisios la întrebări despre cum să tratezi corect stershi-ul și cum să te pregătești pentru el. Bătrânul explică ce este adevărata consolare...
Participarea la Privegherea Toată Noaptea este foarte importantă pentru o percepție holistică a cultului ortodox în general și pentru Divina Liturghie în special. De fapt, într-un sens etimologic și chiar substanțial, Privegherea Toată Noaptea, Orele și Liturghia constituie un întreg – o slujbă divină, care, după părerea mea, poate fi unită sub cuvântul Liturghie (tradus din greacă – „ cauză comună, serviciu”).
Dar în privegherea de toată noaptea se pot distinge cele mai importante momente ale slujbei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i numim: chiar începutul slujirii dumnezeiești cu exclamația „Slavă Sfinților și a Ființei Unice și Dătătoarea de viață și Treimea nedespărțită...”, care este o proslăvire pur inițială. a lui Dumnezeu smuls din adâncul vieții Bisericii, cenzură la inițiatic psalmul 103 la Porțile Domnești deschise, intrarea în Vecernie urmată de citirea proverbelor, citirea celor șase psalmi, polieleos cu citirea Evangheliei, tămâie pe Prea Cinstit, slujba finală, marea doxologie. Fiecare dintre momente necesită cea mai mare atenție a închinătorului. Să vorbim despre citirea proverbelor.
Din păcate, se vede adesea cum tratează oamenii citirea proverbelor fără respectul cuvenit. De îndată ce cititorul se duce în mijlocul templului și deschide cartea, începând să proclame Sfintele Scripturi, s-au dus imediat să aprindă lumânări și să vorbească, în general, își duc treburile, pierzând Cuvântul lui Dumnezeu, care se citește. mai ales pentru noi, care este un izvor dătător de viață pentru suflet.
Și, desigur, se comite un păcat dublu. Pe de o parte, nepăsarea nepăsătoare când Cuvântul lui Dumnezeu trece pe lângă urechile noastre, pe lângă inimile noastre, pe lângă sufletele noastre. Ratăm ocazia comuniunii cu Dumnezeu, contemplarea Domnului, vindecarea noastră prin verbul care iese din gura Lui. Pe de altă parte, există note de blasfemie în aceasta, când o persoană în timpul închinării se întoarce către Creatorul său în interior - cu spatele, insultându-L astfel.
Deci, ce este paremia?
În primul rând, trebuie luat în considerare în strânsă legătură cu intrarea în Vecernie. Când, în timpul cântării unor rugăciuni (la slujba de duminică, aceștia sunt dogmatici, la sărbătorile a XII-a, stichera praznicului), preoții părăsesc altarul cu ușile diaconale nordice, merg de-a lungul sării, stau în fața Ușile Împărătești îndreptate spre ei, binecuvântați-i cu rugăciunea „Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi...”, ceea ce înseamnă: în acest timp, toți sfinții și îngerii, împreună cu preoții, fac intrare. Apoi preotul binecuvântează în cruce Ușile Împărătești cu o cădelniță (sau Evanghelia), se întoarce, sărută icoanele Mântuitorului și a Preasfintei Maicii Domnului lângă Ușile Împărătești, binecuvântează preoții și intră în altar cu Ușile Împărătești. Acest rit sacru este un simbol al faptului că Hristos a venit pe lume pentru a salva oameni. Ușile Împărătești simbolizează Preasfânta Maica Domnului, prin care a venit Mântuitorul pe lume. Exclamația „Înțelepciune, iartă-mă” înseamnă că acum va suna cuvântul Înțelepciunii, ascultându-l pe care trebuie să devenim egali, să ne îndreptăm, dar nu numai exterior, ci și interior.
Asta, dragi frați și surori, este măreția momentului! Intrarea în mijlocul Vecerniei, care reprezintă predominant Vechiul Testament, ne vorbește despre Profețiile Vechiului Testament despre Domnul nostru Iisus Hristos, despre venirea Mântuitorului nostru în lume.
Și mai departe după prokimen (din limba greacă „mint sau oferit în față”) - un vers scurt special, cel mai adesea Psaltirea, concis și succint, vorbind despre esența sărbătorii sau amintirea zilei, preotul proclamă „ Înțelepciunea”, care înseamnă: acum va suna Cuvântul lui Dumnezeu, mai departe, cititorul (diaconul) numește cartea Sfintei Scripturi din care se citește concepția (un pasaj complet din textul sacru), iar preotul proclamă „Vonmem, „adică „cea mai mare atenție concentrată pe lectură”. Și se citește paremia. Mai mult decât atât, în mod ideal, un diacon sau cititor, îmbrăcat în surplis, cu Ușile Regale deschise, se apropie de preot, stând lângă locul înalt, cu o carte în care se află paroemia (există chiar și o carte liturgică specială „Paremiynik”), ia o binecuvântare și, aplecându-și solemn capul în fața cărții, ținând-o deasupra capului, merge în mijlocul templului și, de asemenea, citește încet, distinct, sublim, cu evlavie. Toate acestea vorbesc despre importanța momentului. La urma urmei, ce este paremia?
În greacă, cuvântul înseamnă „parabolă”. Acesta este un pasaj din Sfânta Scriptură, cel mai adesea din Vechiul Testament, dar poate și din Noul Testament, care vorbește despre această a douăsprezecea sărbătoare sau despre o mare sărbătoare închinată Preasfintei Maicii Domnului sau a unui cinstit sfânt, în ziua cărei amintire a se face serviciul divin. De obicei sunt trei proverbe, dar uneori mai multe. Așa, de exemplu, în Utrenia Sâmbătei Mare au loc paremia 15. Dacă orele (Marile) sunt slujite în ajunul Nașterii Domnului Hristos, Sfânta Teofanie (Botezul Domnului), Vinerea Mare, atunci se citește o paremia înainte. Apostolul şi Sfânta Evanghelie.
Într-un cuvânt, dragi frați și surori, să fim atenți ca forfota cotidiană să nu ne ia de la noi cuvântul lui Dumnezeu, care răsună pentru noi, ne vindecă și ne mântuiește.
Științe filologice / 3. Probleme teoretice și metodologice ale cercetării lingvistice
Ph.D. Ptushko S.V.
Universitatea Lingvistică Nijni Novgorod, Rusia.
Statutul lingvistic al proverbelor.
În lingvistica modernă, există mai multe teorii conform cărora proverbe și zicale (paremii) fie sunt incluse în frazeologie, fie rămân în afara acesteia. Orice sistematizare a materialului frazeologic sub formă de clasificări se construiește în funcție de ce proprietăți ale unității frazeologice sunt analizate și, deoarece compușii stabili de cuvinte sunt diverse atât în termeni structurali, semantici, cât și funcționali, problema sferei și conținutului conceptul de unitate frazeologică (UP ) este încă controversat. În plus, în absența unei aplicări consecvente a unui singur criteriu, care este luat ca bază pentru determinarea domeniului de aplicare a frazeologiei, anumite prevederi generale nu se aplică întotdeauna tuturor tipurilor de combinații stabile de cuvinte; pentru unele dintre ele se face o excepţie, în funcţie de faptul că autorul este înclinat sau nu să le considere unităţi frazeologice. Pare potrivit să evidențiem cele mai semnificative puncte de vedere asupra statutului unui proverb și a locului acestuia în frazeologie: 1. Un proverb nu este o unitate frazeologică - o interpretare „îngustă” a volumului frazeologiei. 2. Proverbul face parte din fondul frazeologic al limbii - o interpretare „largă” a volumului frazeologiei.
Cu toate acestea, unii autori încă pun la îndoială posibilitatea clasificării tuturor proverbelor ca frazeologie fără excepție și evidențiază așa-numitul „corp de frecvență al proverbelor” sau „paremiologice”.minim". În același timp, la frazeologie, în opinia lor, ar trebui atribuite doar acele proverbe care au o frecvenţă mare în diverse domenii ale comunicării (după terminologia lui V.L. Arkhangelsky, proverbe „comune”). Dezavantajul acestei teorii, în opinia noastră, este că diferiți autori abordează selecția proverbelor de frecvență în moduri diferite, ceea ce duce la subiectivitate și discrepanță în rezultate. Apare imediat întrebarea - despre ce material să se efectueze cercetarea: ar trebui folosite doar surse scrise sau ar trebui luate în considerare anchetele orale ale informatorilor? Dacă se vor folosi surse scrise, cum ar trebui selectat materialul: ar trebui să luăm în considerare doar operele de artă moderne (anii 60-90) sau orice sursă scrisă, indiferent de stilul și momentul creației?
V.L. Arkhangelsky subliniază că orice proverb din non-frecvență în prezent poate fi întotdeauna utilizat activ în standardul de vorbire, cu alte cuvinte, devine frecvență. Acest lucru se datorează în mare măsură presei, care l-au pus în circulație. De aici rezultă că corpus de proverbe de frecvenţă este foarte mobil. Acele proverbe care au fost rar folosite acum 50-60 de ani pot obține o nouă interpretare în condițiile moderne. și devin de înaltă frecvență. Și, dimpotrivă, proverbele, care în urmă cu 20 de ani erau comune atât în vorbirea scrisă, cât și în cea orală, în condițiile moderne pot să iasă din uz caînvechit.O confirmare vie a acestui lucru este oferită de studiile lui Jonathan Catheris-Black, care a comparat rezultatele alocării proverbelor de frecvență obținute în 1931, 1982, 1995. Cum S-a dovedit că cele mai populare proverbe au fost, respectiv:
1931 – Astit din h în timp salvează nouă; Un măr pe zi ține doctorul departe; Nu există prost ca un prost bătrân.
1982 - Primul venit, primul servit; banii vorbesc; Să începem cu începutul; Mai bine mai tarziu decat niciodata Ochii care nu se văd se uită.
1995 - Cine se aseamănă se adună; Mătură nouă mătură; Din timp pasărea prinde viermele.
După cum puteți vedea, s-au obținut rezultate diferite în toate cele trei intervale de timp. Acest lucru indică faptul că sarcina de a determina un corpus stabil de proverbe de frecvență este practic imposibilă. Trebuie actualizat la fiecare câțiva ani.
Utilizarea anchetelor orale pentru a evidenția frecvența proverbelor are dezavantajele sale. Studiu similar a fost realizat de sociologul american William Albig, care a fost unul dintre primii oameni de știință care a folosit metoda demografică în studiul proverbelor.
Studiul a decurs în felul următor: 68 de studenți universitari au fost rugați să scrie o listă cu toate proverbele pe care și le-au putut aminti în acest timp în 30 de minute. Informatorii au indicat despre 1443 de proverbe, în medie 21,2 proverbe per elev. 442 de proverbe au fost folosite nu mai mult de o dată. Cel mai popular proverb este Lucrul facut la momentul potrivit economiseste timp . A fost indicat de 47 din 68 de elevi. În plus, au fost identificate încă 13 proverbe, recunoscute ca fiind cele mai comune: (47) Lucrul facut la momentul potrivit economiseste timp . (40) O piatră care se rostogolește nu adună mușchi. (39) O pasăre în mână valorează doi în tufiș. (37) Să te culci devreme, să te trezești devreme, îl face pe om sănătos, bogat și înțelept. (30) Nu amâna niciodată până mâine ceea ce poți face astăzi. (27) Graba face risipă. (26) Un măr pe zi ține doctorul departe. (23) Tot ce strălucește nu este aur. (23) Fă altora așa cum ai vrea ca ei să-ți facă vouă. (21) Râzi și lumea râde cu tine. (21) Păsări de pene se îngrămădesc împreună.(20) Faceți fân în timp ce soarele strălucește.
Un alt sociolog american Citește Bain a obținut același rezultat cu de două ori mai mulți studenți.
A fost nevoie de 30 de ani pentru ca folcloristul și paremiologul rus Isidor Levin, în 1968, să demonstreze experimental inconsecvența experimentelor conduse de Albig și Bain. El a relevat o dependență directă a rezultatelor studiului de vârsta, statutul social, caracterul național, educația și mentalitatea informatorilor. În sondajele lui I. Levin, bătrânii și locuitorii din mediul rural au indicat adesea ca frecvență proverbe care sunt foarte diferite de cele indicate de locuitorii din mediul urban și studenții. Ceva mai târziu, psihologul american S. Marzolph, prin sondaje asemănătoare, a aflat că până și studenții aceleiași universități, cu același nivel de inteligență, dar de rase diferite, indică diferite proverbe ca fiind cele mai comune.
În ceea ce privește combinarea metodelor de anchete orale și de analiză a textului pentru a determina frecvența proverbelor, atunci, având în vedere cercetările moderne ale psihologilor și lingviștilor care alcătuiesc dicționare frazeologice asociative, nici această opțiune nu este complet obiectivă. Faptul este că capacitatea uneia sau alteia unități frazeologice este ușor și apar rapid în memorie, indicând poziția sa relativ centrală („aproape de suprafața conștiinței”) în tezaurul personal, adică. sentimentul acestei unități frazeologice ca semn viu (familiar, obișnuit și de înțeles) nu coincide cu frecvența apariției sale efective. După cum subliniază înșiși cercetătorii, există unele „nerezolvate” în acest fenomen, iar astăzi nu putem decât să precizăm acest fapt. Toate acestea confirmă imposibilitatea unei împărțiri obiective a fondului paremiologic în unități de frecvență (utilizate în general) și nefrecvență și soluția propusă a problemei statutului frazeologic al proverbelor.
Literatură
- Arkhangelsky V.L. Setați fraze în rusă modernă. Rostov-pe-Don: Editura Universității din Rostov, 1964. 315 p.
- Chateris-Black J. The survival of English proverbs: a corpus based account // An electronic journal of international proverb studies.http://deproverbio.com/.
- Albig W. Proverbe și control social// Sociologie și cercetare socială. 1931. Vol 15. P.527-535.
- Bain R. Stereotipuri verbale și control social // Sociologie și cercetare socială. 1939 Vol. 23. P. 431-446.
- Dobrovolsky D.O., Karaulov Yu.N. Frazeologia în dicționarul asociativ// Izv. UN. Ser. aprins. şi limbaj.1992. Nr.6.C. 3-13.