Identitatea personală și diagnosticul acesteia. Orientarea epigenetică a teoriei e. Erickson Formarea identității ego-ului

Conceptul de I. Sinele are mai multe fațete, fiecare dintre acestea fiind la un moment dat subiectul de interes al diferitelor școli și tendințe în psihologie. Unul dintre primii din punct de vedere psihologic a început să folosească pe scară largă conceptul de eu (ego) 3. Freud, în structura sa de personalitate. Eul este componenta aparatului mental responsabil de luarea deciziilor.

A. Adler acordă o atenție deosebită conceptul de sine creativ,în care este întruchipat principiul activ al vieţii umane. Conceptul de I creativ dezvăluie esența procesului de dezvoltare a personalității. Folosind ereditatea și mediul social, o persoană își „construiește” personalitatea și este responsabilă pentru ceea ce va deveni.

Un loc special este acordat conceptului de „eu” în teoria psihosintezei. Strămoșul său R. Assagioli evidențiază sinele conștient și sinele superior. Ambele nu sunt realizate, dar sinele conștient se poate „întoarce” în „câmpul conștiinței” și poate deveni conștient de noi.

Elevul lui Assagioli Piero Ferrucci a introdus conceptele eul personal și eul transpersonal. Este ca și cum ar fi două sine în fiecare dintre noi.Eul personal nu este conștient de eul transpersonal, iar transpersonalul nu se manifestă în conștiința noastră. Însuși Assagioli a scris că în realitate nu există doi eu, două ființe independente și separate. Există doar eu, care se manifestă la diferite niveluri de conștiință și auto-realizare. Conștientizarea eului personal este o condiție a sănătății mintale, realizarea eului transpersonal este un semn al perfecțiunii spirituale. În psihologia personalității, sunt luate în considerare diferite substructuri ale personalității I. Cel mai adesea izolat Sunt real și sunt ideal. Primul este înțeles ca ceva real, existent cu adevărat în persoană. Dar în percepția despre sine, o persoană este subiectivă și părtinitoare, de aceea este posibil să vorbim despre realitatea sau obiectivitatea I-realului doar cu un mic grad de certitudine. Latura de conținut a idealului eu sunt gândurile, ideile acceptate de o persoană ca ideal. Este destul de logic ca ar trebui să existe o diferență între eu-real și eu-ideal, iar din acest punct de vedere, teoria psihologilor americani Joseph Luft și Harry Ingham este interesantă. Au oferit un foarte popular un model numit „Fereastra lui Joharry”(Fig. 10). Și deși acest model este considerat mai des în concordanță cu psihologia comunicării, constatăm că în acest context esența lui este foarte relevantă.

Zona deschisă corespunde a ceea ce o persoană știe despre sine și ceea ce știu și alții.

Zona oarbă include ceea ce alții știu despre o persoană, dar nu este disponibil pentru aceasta.

Zona ascunsă - iată ceea ce o persoană preferă să nu dezvăluie nimănui.

Zona necunoscută conține totul despre o persoană care nu este încă cunoscută nici de el însuși, nici de cei din jur. Această zonă este foarte importantă pentru dezvoltarea personală, deoarece include resurse, potențial de creștere personală, obiective, idei.

Toate aceste zone sunt foarte dinamice și interconectate: schimbările într-una dintre ele vor provoca în mod necesar schimbări în cealaltă. De exemplu, dacă o persoană face ceva accesibil din zona sa ascunsă, atunci, făcând acest lucru, deschide această zonă etc. Este evident că o creștere a zonei deschise este cea mai de dorit, deoarece aceasta este asociată cu cunoașterea de sine și, într-o anumită măsură, dezvăluindu-se altora. O mai bună autocunoaștere duce la o autoacceptare și respect de sine crescute.

Orez. 10. Fereastra Joharry

Formarea Sinelui, sau a conceptului de Sine (foarte adesea aceste concepte sunt confundate), este sursa cercetării multor oameni de știință, atât în ​​știința străină, cât și în cea autohtonă. Sentimentul de sine, conform lui Allport, apare treptat în copilărie, dar nu se formează complet în primii 3-4 ani sau chiar în primii 10 ani. Ea continuă să se extindă odată cu experiența, pe măsură ce cercul lucrurilor la care participăm crește.

La Adler Sunt stilul de viață al individului, care se formează în primii 5 ani de viață ai unui copil.

bază conceptul teoretic al lui M. Rokeach constituie un sistem holistic subiectiv de idei umane, în care se disting trei componente cele mai semnificative: conceptul de eu, valori și atitudini. Conceptul de eu ocupă un loc central în acest sistem. Prin natura sa, este cognitiv, deoarece se formează din structura cognițiilor în raport cu poziția fizică, personală, socială a cuiva, care au conținut pozitiv și negativ și se află într-o anumită legătură emoțională. Fiecare persoană caută să mențină și, dacă este posibil, să întărească conceptul de Sine, care vă permite să mențineți o imagine holistică.

Potrivit psihologului rus D. A. Leontiev, Sunt o formă a experienței unei persoane cu privire la personalitatea sa, o formă în care o persoană se deschide spre sine. Acest punct de vedere merită o atenție deosebită, deoarece dezvăluie în mod cuprinzător categoria I, una dintre cele mai semnificative din psihologia personalității.

Prima margine I - acesta este așa-numitul Sine corporal sau fizic, experiența corpului ca întruchipare a Sinelui, imaginea corpului, experiența defectelor fizice, conștiința sănătății sau a bolii. Manifestarea eului corporal poate fi văzută mai ales clar în adolescență, când această fațetă iese în prim-plan, în timp ce altele rămân în urmă în dezvoltarea lor. Rolul eului corporal poate fi ilustrat şi prin efectul de compensare şi supracompensare a defectelor organice descoperit de A. Adler la începutul secolului trecut.

A doua față Eu sunt un rol social eu, exprimat în sentimentul de a fi purtătorul unor roluri și funcții sociale.. Identitatea socială a unei persoane, definiția sa despre sine în ceea ce privește rolurile sociale pe care le îndeplinește, este o caracteristică destul de importantă a unei persoane. Un exemplu este teoria rolului lui D. Mead.

A treia fațetă - eu psihologic, care include percepția propriilor trăsături, dispoziții, motive, nevoi și abilități și răspunde la întrebarea „ce sunt eu?”. Eu-ul psihologic formează baza a ceea ce în psihologie se numește imaginea eu-ului sau a conceptului-eu, deși rolurile corporale și sociale sunt incluse și în el.

Conceptul de concept de sine. A apărut în anii 1950. în conformitate cu psihologia umanistă, ai cărei reprezentanți au căutat să ia în considerare eul uman integral. Conceptul de sine al unei persoane este înțeles ca un complex al tuturor ideilor unei persoane despre sine. Cercetările legate de conceptul de sine, într-un fel sau altul, se bazează pe prevederi teoretice, care se reduc la următoarele surse principale.

1. Abordări fundamentale ale lui W. James.

William James a fost primul psiholog care a dezvoltat problemele conceptului de sine. El a considerat eu-ul global, personal ca pe o formatiune duala, in care Eu-conștient și eu-ca-obiect. Acestea sunt două părți ale aceleiași integrități, care există întotdeauna simultan. Una dintre ele este o experiență pură (eu-conștient), iar celălalt este conținutul acestei experiențe (eu-ca-obiect). Sinele personal este întotdeauna atât eu-conștient cât și eu-ca obiect. Potrivit lui James, eu ca obiect este tot ceea ce o persoană poate numi propriul său. În acest domeniu, James identifică patru componente și le aranjează în ordinea importanței: eul spiritual, eul material, eul social și eul fizic.În societate, o persoană are posibilitatea de a-și stabili obiective legate de diferite componente ale Sinelui nostru și de a evalua succesul manifestărilor noastre de viață în raport cu aceste obiective. Potrivit lui James, stima noastră de sine depinde de cine ne-am dori să devenim, de ce poziție am dori să luăm în această lume, aceasta servește ca punct de plecare în evaluarea propriilor succese sau eșecuri. În cele din urmă, ne creăm propriile pretenții și le asociem cu anumite niveluri de dezvoltare personală. Ceea ce pentru unul este un succes necondiționat, altul îl percepe ca un eșec.

2. Interacționismul simbolic în lucrările lui Cooley și Mead.

Interacționismul simbolic în opera lui Cooley și Mead se bazează pe trei premise principale. În primul rând, oamenii reacționează la mediul lor în funcție de cele trei semnificații pe care le dau elementelor mediului lor. În al doilea rând, aceste semnificații sunt produse ale interacțiunii sociale. În al treilea rând, aceste semnificații socioculturale sunt supuse schimbării ca rezultat al percepției individuale în cadrul unei astfel de interacțiuni. Eu și alții formăm un singur tot, întrucât societatea, care este suma comportamentelor membrilor săi, impune restricții sociale comportamentului individului.

Charles Cooley a fost primul care a subliniat importanța feedback-ului interpretat subiectiv pe care îl primim de la alți oameni ca principală sursă de date despre propriul nostru sine.Cooley a propus teoria sinelui oglindă, argumentând că ideile unui individ despre modul în care alții îl evaluează îi afectează semnificativ. conceptul de sine. Sinele oglindă ia naștere pe baza interacțiunii simbolice a individului cu diferitele grupuri primare din care face parte. Astfel, conceptul de sine se formează prin încercare și eroare, în timpul procesului de asimilare a valorilor, atitudinilor și rolurilor.

George Mead credea că formarea Iului uman ca fenomen mental holistic nu este altceva decât un proces social care are loc „în interiorul” individului, în interiorul căruia conștiința Eu și Eu-ca obiect, identificate de James pentru prima dată. , apărea. Prin asimilarea culturii, o persoană este capabilă să prezică atât comportamentul altei persoane, cât și modul în care această altă persoană își arată propriul comportament.

Mead credea că autodeterminarea unei persoane ca purtătoare a unui anumit rol se realizează prin realizarea și acceptarea ideilor pe care alți oameni le au cu privire la această persoană. Individul își dezvoltă capacitatea de a răspunde la sine, se formează o atitudine față de sine, în concordanță cu atitudinea celor din jur. O persoană se apreciază pe sine în măsura în care experimentează o atitudine negativă și neglijentă față de sine din partea celorlalți. Astfel, individul se percepe pe sine în conformitate cu caracteristicile și valorile pe care ceilalți i le atribuie.

3. Concepte de identitate dezvoltate de Erickson.

Problema conceptului de sine este considerată de Erickson prin prisma identității ego-ului, înțeleasă ca un produs al unei anumite culturi apărute pe o bază biologică. Eul-identitatea unui individ apare în procesul de integrare a identificărilor sale separate, prin urmare, de exemplu, este important ca copilul să comunice cu adulți cu care se poate identifica. Teoria lui Erickson descrie opt etape ale dezvoltării personale și schimbările corespunzătoare ale identității ego-ului, caracterizează punctele de criză inerente fiecăreia dintre aceste etape și indică calitățile personale care apar la rezolvarea acestor conflicte interne. Formarea identității ego-ului are loc în principal în sfera inconștientului.

Erickson critică concepte precum stima de sine, imaginea Sinelui, considerându-le statice, în timp ce, în opinia sa, principala trăsătură a acestor formațiuni este dinamismul, deoarece identitatea nu ajunge niciodată la desăvârșire, nu este ceva imuabil, care poate fi apoi folosit. ca instrument gata de personalitate. Procesul de formare a identității Sinelui se caracterizează prin dinamismul cristalizării ideilor despre sine, care servesc drept bază pentru extinderea constantă a conștiinței de sine și a cunoașterii de sine. Erickson crede că un sentiment de identitate este optim atunci când o persoană are încredere interioară în direcția căii sale de viață.

4. Tradiția fenomenologică în lucrările lui K. Rogers. Abordarea fenomenală în psihologie în înțelegerea unei persoane pornește din impresiile subiectului, și nu din poziția unui observator extern, adică modul în care individul se percepe pe sine, ce efect are nevoile, sentimentele, valorile, credințele, doar inerentele sale. percepţia mediului pe care o au asupra comportamentului individului. Conceptul central al abordării fenomenale este percepția, adică ceea ce o persoană percepe este pentru el singura realitate prin care își poate controla comportamentul.

Rogers crede că conceptul de sine este este un sistem de percepții de sine; cel mai important determinant al răspunsurilor la mediul individului, care apare pe baza interacțiunii cu mediul; odată cu conceptul de sine se dezvoltă nevoia unei atitudini pozitive din partea celorlalți. Principala problemă în abordarea lui Rogers de a înțelege conceptul de sine este asociată cu utilizarea de către individ a mecanismelor de apărare psihologică necesare pentru a depăși disonanța dintre experiența sa directă și conceptul de sine.

Rogers crede că Conceptul de sine este un sistem de percepții de sine care apare pe baza interacțiunii cu mediul.

Conceptul de sine este în continuă evoluție și, odată cu el, se dezvoltă și nevoia unei atitudini pozitive din partea celorlalți.

Conceptul de sine reprezintă un set de idei mai degrabă descriptive decât evaluative despre sine. Acest concept este mai larg decât conceptul de „stima de sine”, care, la rândul său, este considerat o componentă personală centrală a conceptului de sine.

R. Burns a numit conceptul de sine un set de atitudini față de sine și l-a definit ca un set dinamic de atitudini inerente fiecărei personalități, care vizează personalitatea însăși. El a identificat trei modalități principale de auto-setare : sinele real, sinele oglindă și sinele ideal; fiecare dintre ele include patru substructuri: eul fizic, eul social, eul mental și eul emoțional.

Sunt posibile și tipuri mai specifice, de exemplu, conceptul de sine profesional personalitate.

Eu însumi - conceptul poate fi atât pozitiv, cât și negativ, dar, în orice caz, o persoană se străduiește să atingă armonia interioară. Conceptul de sine dă comportamentului unei persoane un nucleu relativ rigid sau pur și simplu îl orientează, este parțial în partea conștientă, parțial nerealizat, indirect reflectat în comportamentul persoanei.

I-concept- acesta este un sistem de idei, imagini, aprecieri care există în mintea unei persoane, raportându-se la sine. Include idei despre cum arată el în ochii altor oameni, precum și despre cum și-ar dori să fie și cum ar trebui să se comporte. Conform acestei definiții, conceptul de sine este imaginile reale, ideale ale sinelui și imaginea sinelui ca urmare a atitudinii de sine reflectate (eu în reprezentările altor oameni, sau eul oglindă). Toate cele trei componente ale conceptului de sine sunt modalitățile sale.

Pe lângă modalități, conceptul de sine este reprezentat de componente cognitive (imagine de sine), emoționale (autoevaluare) și comportamentale (strategii de autoafirmare a personalității).

Imaginea I Este ideea individului despre sine. Potrivit lui R. Burns, caracteristicile care i se atribuie pot fi foarte diferite - atributive, rol, statut, calități psihologice ale unui individ, inclusiv lucruri cu care o persoană se asociază, strategii comportamentale tipice, obiective de viață, persoane apropiate și semnificative. , etc. Toate aceste imagini sunt numite aspecte ale Sinelui integral și, într-o formă mai generală, reprezintă Sinele fizic - o imagine sau schemă corporală, Sinele social - rolurile cu care o persoană se identifică, Sinele de vârstă - un sentiment de a fi o persoană de o anumită vârstă, identitate de gen - toate calitățile combinațiilor individuale.trăsături masculine și feminine, datorită sexului biologic și factorilor psihologici, psihologic I - reacții emoționale integrale și calități intelectuale, precum și nevoi și motive stabile.

Stimă de sine- atitudinea unei persoane față de sine, exprimată în acceptarea sau respingerea personalității sale. Potrivit lui W. James, stima de sine constă din două componente - nivelul pretențiilor și nivelul realizărilor reale. Nivelul aspirațiilor este nivelul de dificultate în atingerea obiectivelor. Dacă nivelul aspirațiilor este foarte ridicat, iar nivelul realizărilor reale este scăzut, atunci și stima de sine va fi scăzută. Cu o combinație între nivelul aspirațiilor și nivelul de realizare, stima de sine devine ridicată și adecvată. Creșterea stimei de sine, respectiv, se realizează în două moduri - prin reducerea nivelului revendicărilor sau prin îmbunătățirea realizărilor reale. Stima de sine este unul dintre fenomenele mentale atent studiate.

autoafirmare- aspectul comportamental al conceptului de sine. Din punctul nostru de vedere, autoafirmarea este una dintre strategiile ego-ului, este o modalitate de a întări Sinele, de a-i da sau de a menține puterea, semnificația. Fiecare persoană, într-o măsură mai mare sau mai mică, are o anumită vulnerabilitate cu privire la cine este și cât de valoroasă se simte. Oamenii recurg la diferite moduri de a-și menține valoarea de sine pentru a simți satisfacție din propria personalitate. Poate fi idealizare și identificare, într-un caz, proiecție și devalorizare - în altul, autorealizare - în al treilea. În general, autoafirmarea este dorința de apreciere și stime de sine înalte a personalității cuiva și a comportamentului provocat de această dorință [cit. conform: 56].

Imaginea Sinelui, stima de sine și autoafirmarea personalității sunt fenomene care se condiționează și se condiționează reciproc, de aceea studiul lor ar trebui să se bazeze pe principiul consistenței.

Am aflat că conceptul de sine este un sistem complex, ale cărui principale modalități sunt sinele real, eul ideal și sinele oglindă, iar componentele sunt imaginea de sine, stima de sine și afirmarea de sine.

Conceptul de sine îndeplinește anumite funcții:

asigură consistenţa internă (congruenţa după Rogers) personalităţii. Un punct important de coerență este coincidența reprezentărilor față de sine cu informațiile care vin din exterior. Conceptul de sine poate: 1) permite o experiență corespunzătoare imaginii Sinelui; 2) nega-l folosind forme primitive de apărare; 3) distorsionează cu ajutorul unor mecanisme de apărare mai mature; 4) schimbarea în sine;

realizează interpretarea experienței în funcție de tipul de proiecție atributivă, asemănând societatea cu lumea ei interioară. Deci, dacă un tânăr cedează loc unei femei, atunci ea poate privi acest act ca o manifestare de bunătate, sau ca un indiciu de vârstă sau ca o dorință de a face o cunoștință;

anticipează succesele sau eșecurile viitoare, determinând direcția de căutare și realizare. Așteptarea succesului va fi însoțită de emoții pozitive, un scop formulat pozitiv, dezvoltarea de instrumente care vizează obținerea succesului, iar așteptarea eșecului va fi însoțită de alte strategii și sentimente - emoțiile negative, scopul, care va conține inițial ideea de eșec, instrumente care vizează evitarea eșecului.

A patra fațetă - acesta este un sentiment de sine ca sursă de activitate sau reactivitate, experiența libertății sau lipsei de libertate, responsabilitatea sau detașarea cuiva. Acesta este eu, care nu este o imagine de sine, ci un punct de plecare primar al oricărei imagini de sine. Poate fi numit Sinele existențial, deoarece reflectă caracteristicile personale ale celui mai înalt nivel existențial, trăsăturile structurilor personale nu specifice, ci principiile generale ale relației individului cu lumea din jurul său.

Activitatea ca formațiune personală presupune o poziție specială a subiectului în raport cu lumea, cu oamenii din jurul său și față de sine, opusă reactivității (conceptul de „reactivitate” înseamnă un răspuns sau reacție la impactul oricărui stimul), inerție. , caracterizată prin predominanța inițiativei asupra pasivității. O persoană nu este un set de acțiuni și nu doar un loc de acțiune, ci o sursă de acțiuni. Activitatea este întotdeauna cu scop. Personalitatea este o activitate întruchipată care mediază în mod cuprinzător activitatea umană. Personalitatea este o activitate sau un principiu activ la o persoană, astfel, personalitatea și activitatea nu trebuie identificate. Activitatea în copilărie se manifestă sub formă de deschidere, credulitate și bunăvoință față de ceilalți. Pe măsură ce o persoană îmbătrânește, autodezvoltarea, autoeducația etc., ocupă un loc din ce în ce mai mare în viața unei persoane, adică acele forme de activitate care implică atitudinea unei persoane în primul rând față de sine. Activitatea ca calitate a subiectului este direct legată de poziția de viață a individului. K. A. Abulkhanova-Slavskaya numește activitatea timp personal. Activitatea actioneaza ca o transformare, formare, depasire a tendintelor contradeterminante.

A cincea margine I – este relația cu sine sau sensul Sinelui. Cea mai superficială manifestare a atitudinii de sine este stima de sine - o atitudine generală pozitivă sau negativă față de sine.

Stimă de sine - Aceasta este o evaluare de către o persoană despre sine, capacitățile, calitățile și locul său printre alți oameni. După cum notează A. A. Rean, stima de sine se referă la formațiunile centrale ale personalității, nucleul ei. Formarea însăși a stimei de sine are loc în procesul de activitate și interacțiune interpersonală. Relația omului cu el însuși este cea mai recentă formare din sistemul relațiilor omului cu lumea. Stima de sine este direct legată de procesul de adaptare socială și dezadaptare a individului. În mod tradițional, se obișnuiește să se facă distincție stima de sine generală și privată. Stima de sine privată se formează pe baza celei generale, datorită designului și dezvoltării în structura sa a unor elemente precum idealul de sine, reflecția, stabilirea obiectivelor. Subiectul I-ideal, fiind una dintre componentele structurii psihologice a stimei de sine, servește ca sursă de formare a orientărilor valorice. Discrepanța dintre calitățile reale și cele ideale este considerată în psihologie ca un fel de opoziție a I-idealului și I-realului. În cazul convergenței lor relative, ei vorbesc despre absența unui scop pentru autodezvoltare.

ar trebui să se distingă respect de sine- atitudine faţă de sine ca din exterior, datorită unor avantaje sau dezavantaje reale, şi acceptare de sine- o atitudine emoțională directă față de sine, indiferent dacă persoana are trăsături care explică sau nu această atitudine. Caracteristici la fel de importante ale atitudinii de sine sunt și gradul de integritate, integrare, autonomie, independență față de evaluările externe.

Relația de sine este astfel un mecanism de feedback. Ca rezultat al conceptului său, D. A. Leontiev se oferă să vadă întreaga varietate de fațete pe care o persoană le poate transforma. Trebuie remarcat, totuși, că nu se limitează la niciuna dintre ele.

Încălcări ale integrității și stabilității imaginii lui I reflectă schimbările personale reale ale unei persoane. Factorul principal în schimbarea imaginii Sinelui și a structurii autoevaluărilor este o situație critică, care este o situație de autodeterminare personală. Un sistem stabil, simplu și armonios al imaginii Sinelui se schimbă semnificativ într-o situație critică, capătă labilitate, inconsecvență și complexitate. Următoarele modalități de autogestionare prin sistemul schimbat al imaginii de sine:

adaptarea rolului la cerințele situației;

adaptare personală inadecvată;

simplificarea maximă a imaginii lui I;

complicarea imaginii, dobândirea stabilității, armoniei.

Rețineți că în majoritatea teoriilor și abordărilor, un loc special este acordat unui fenomen atât de complex precum procesul de conștiință de sine.

Conștiința de sine a individului. Fiecare persoană știe că are conștiință, adică capacitatea de a fi conștient de lumea din jurul său și de el însuși - sau de a fi conștient de sine.

Conștientizarea de sine ca un fel de entitate fizică care are o formă și alte caracteristici și poate deveni subiectul stimei de sine și al judecăților altor oameni, însoțește o persoană pe tot parcursul vieții. Se dezvoltă pe baza senzațiilor și impresiilor fiziologice experimentate de organism în primele etape ale existenței sale.

Conștiința de sine a unei persoane este un set de idei ei despre ea însăși, care se exprimă în conceptul I, iar evaluarea acestor idei de către o persoană este stima de sine. Din punct de vedere al analizei psihologice, conștiința de sine este un proces mental complex, a cărui esență este perceperea de către o persoană a numeroase imagini despre sine în diferite situații de activitate și comportament, în toate formele de interacțiune cu alte persoane și în combinarea acestor imagini într-o singură formațiune holistică, conceptul de eu, propria mea individualitate. . „Obiectul conștiinței de sine nu este realitatea, ci propria personalitate ca subiect de activitate”, scrie V. S. Merlin.

S. L. Rubinshtein în lucrarea sa „Conștiința și limitele sale” (1989) scrie că conștiința de sine a copilului este o etapă în dezvoltarea conștiinței, pregătită prin dezvoltarea vorbirii și a mișcărilor voluntare, creșterea independenței. El evidențiază câteva momente consecutive ale formării conștiinței de sine în ontogeneză: stăpânirea propriului corp, apariția mișcărilor voluntare, mișcarea independentă și autoservirea. Conștiința de sine a unui copil de la o vârstă fragedă se dezvoltă în ceea ce privește înțelegerea Sinelui său în trecut, prezent și viitor. Unii autori (L. I. Bozhovich, L. S. Vygotsky, I. S. Kon, M. Kuhn) cred că conștiința de sine apare doar în adolescență.

Se crede că L. S. Vygotsky a fost unul dintre primii care a studiat conștiința de sine a unui adolescent. El consideră conștiința de sine a unui adolescent nu doar ca un fenomen al personalității și conștiinței sale, ci ca un moment special de timp în dezvoltarea personalității - de la autocunoaștere la auto-atitudine și autoreglare.

În procesul dezvoltării personalității, conștiința de sine devine din ce în ce mai complicată, iar pe măsură ce numărul imaginilor crește, se formează o imagine proprie integrată, profundă și adecvată.JR Lang scrie că conștiința de sine include conștientizarea de sine de către sine. și conștientizarea de sine ca obiect de observație de către altcineva. Conștiința de sine se dezvoltă pe măsură ce copilul devine o persoană care se distinge în mod conștient de lumea altor oameni. În structura generală a personalității, conștiința de sine acționează ca o proprietate integrativă complexă a activității sale mentale. Pe de o parte, pare să fixeze rezultatul dezvoltării mentale a individului în anumite etape, iar pe de altă parte, acționează ca un regulator intern al comportamentului. Conștiința de sine afectează dezvoltarea ulterioară a personalității și, fiind una dintre condițiile interne necesare pentru continuitatea acestui proces, stabilește un echilibru între influența externă, starea internă a personalității și formele comportamentului acesteia.

Conform expresiei figurative a lui A. N. Leontiev, o persoană este „născută de două ori”; Să ne întoarcem la „a doua naștere a personalității”, și anume la conștiința de sine. Conștiința de sine poate fi definită ca atitudinea unei persoane față de sine, care este strâns legată de dorința de a se îmbunătăți. Din aceasta rezultă următoarele funcțiile conștiinței de sine: autocunoașterea, auto-îmbunătățirea și căutarea sensului vieții.

Principalele componente ale conștiinței de sine

Nume propriu - procesul de autocunoaștere

Cerere de recunoaștere - valoroasă emoțională

Atitudinea identității de gen față de sine

Timpul psihologic - autoreglarea comportamentului

personalități (I.I. Chesnokova 1977)

spațiu social

personalități

(V.S. Mukhina 1998)

Conștiința identității - sensul personal al lui „eu”

Conștiința „Eu” (conflict însemnând „Eu”) având:

Conștiința mentală a cuiva - cognitivă, emoțională și

proprietăți componente relaționale

Social și moral (V.V. Stolin 1983)

Stimă de sine

(V.S. Merlin)

Structura conștiinței de sine după V.S. Mukhina

Structura conștiinței de sine - un set de conexiuni stabile în sfera orientărilor valorice și a viziunii asupra lumii a unei persoane, asigurându-i integritatea și identitatea unică față de sine. Structura conștiinței de sine presupune păstrarea semnificațiilor și semnificațiilor de bază în timpul schimbărilor externe și interne. Acest structura este construit în cadrul sistemului care o generează – comunitatea umană căreia îi aparține persoana.

Conștiința de sine își găsește expresia în fiecare dintre cele cinci verigi:

1. Un nume propriu. Nume - numele personal al unei persoane care i-a fost dat la naștere; un semn care vă permite să clasificați o persoană într-un anumit strat social, grup etnic, loc în relațiile sociale, gen. Numele este identificat cu individualitatea corporală și spirituală a unei persoane. Din punct de vedere psihologic, numele este un catalizator care contribuie la acumularea de emoții pozitive (sau negative) adresate unei persoane încă din primele zile ale nașterii sale. Acest lucru contribuie la formarea încrederii de bază (neîncrederii) în oameni și a unei atitudini valorice față de sine. În etapele dezvoltării ontogenetice, această legătură determină orientările valorice ale unei persoane în pretenţiile sale de recunoaştere, caracteristicile identificării genului, în natura construirii perspectivelor de viaţă, în sistemul drepturilor şi obligaţiilor.

Deprivare numele (insultă, schimbare forțată) duce o persoană la disconfort, în timp ce sunt posibile reacții psihastenice sau stări depresive. Copilul își pierde încrederea în sine, sentimentul de încredere într-un adult scade.

2. Cerere de recunoaștere - prezentarea de către o persoană a drepturilor sale la respectul public din partea altor persoane. Inițial, a fost mulțumit de implementarea obiceiurilor și legilor. În ontogenie, pretenția de recunoaștere se formează datorită atitudinii părtinitoare a adultului față de manifestările copilului. Întrucât totul este bun este încurajat emoțional, copilul are dorința de a fi bun, începe dezvoltarea dorinței de a învăța ceea ce este aprobat de oamenii din jurul lui. În același timp, există o asimilare a stimei de sine pozitive - „Sunt bun” și interes social. Adult implementează pretenția de recunoaștere în activități incluse în cele trei sfere ale existenței umane: 1) natura, 2) lumea obiectivă, 3) societatea. Realizând cerere de recunoaștereîn sfera vieții de zi cu zi, o persoană își afirmă un sentiment de demnitate și valoare de sine, acționând simultan ca un individ social.

Deprivare realizarea revendicărilor (dezaprobarea, cenzura, înstrăinarea) duce la tensiune emoțională, frustrare, la dezvoltarea unor astfel de formațiuni negative precum minciuna, invidia, agresivitatea, îndoiala de sine, pasivitatea, conformismul etc.

3. Identitatea de gen - unitatea conștiinței de sine, motivele comportamentului, acțiunile din viața de zi cu zi a unei persoane care se autoclasifică ca un anumit gen și își asumă rolul de gen corespunzător prescris de tradiții. Identificarea de gen este orientarea valorică a unei persoane către genul său ca rol social, potență sexuală și comportament sexual, inclusiv recunoașterea identității sale cu genul său în aspectele fizice, sociale și psihologice.

Deprivare a unei persoane din partea identității sexuale duce la tensiune emoțională, frustrare, nevroze.

4. Timpul psihologic al individului - o experiență individuală a schimbărilor fizice și spirituale ale cuiva în timpul reprezentat de trecut, prezent și viitor, în segmentul timpului obiectiv al vieții. O persoană în conștiința sa de sine se gândește la persoana sa în trei timpi: trecutul, prezentul și viitorul individual. O persoană își măsoară calea vieții cu ajutorul timpului psihologic. Timpul psihologic al unei persoane este dinamic în funcție de semnificația circumstanțelor pentru o persoană - prezentul poate schimba interpretarea trecutului și viitorului, transforma imaginile anterioare.

În condiţii de privare Ca personalitate în curs de dezvoltare, o persoană se formează fără o atitudine responsabilă față de propriul timp al vieții, fără un timp psihologic format. Deprivare atitudinea valorică a unei persoane față de trecutul, prezentul și viitorul său, sau absența unui trecut structurat în istoria unei persoane în curs de dezvoltare și incertitudinea perspectivelor de viață, distrug statutul intern al individului.

5. Spațiul social al individului - condiţiile dezvoltării şi existenţei unei persoane, care o introduc psihologic în sfera drepturilor şi obligaţiilor.

Condiţiile sunt: ​​1) locul în care se desfăşoară viaţa unei persoane; 2) stilul și conținutul comunicării, în contextul culturii căreia îi aparține persoana; 3) poziția internă a persoanei însăși, în raport cu istoria etniei sale, față de cultură ca fenomen integral condiționat istoric. Spațiul social ca fenomen al culturii este determinat de semnificațiile și semnificațiile drepturilor și obligațiilor formate în istoria etnului.

Structura conștiinței de sine I.I. Cesnokova

În viața reală a unei persoane, conștiința de sine se manifestă în unitatea inseparabilă a proceselor sale interne individuale: autocunoaștere, atitudine emoțională și valorică față de sine, autoreglarea comportamentului în diverse forme de interacțiune între oameni din societate. În acest fel, constiinta de sine:

este o formare dinamică a psihicului;

face posibilă înțelegerea rezultatelor efective ale autocunoașterii, atitudinii emoționale și valorice față de sine și nivelul de autoreglare, identificarea cauzelor unei forme sau alteia de manifestare a acestora;

face posibilă luarea în considerare a dinamicii interne a proceselor de conștiință de sine, a raportului diferit al componentelor sale interne, ceea ce afectează determinarea comportamentului;

natura sa procedurală face posibilă depăşirea interpretării conştiinţei de sine ca fenomen static.

Procesul autocunoașterii- legătura inițială a conștiinței de sine, baza existenței și manifestării conștiinței de sine. Prin autocunoaștere, o persoană ajunge la o anumită cunoaștere despre sine, care este inclusă în conținutul conștiinței de sine ca nucleu. Cunoașterea de sine are loc indirect - în procesul de interacțiune cu lumea exterioară, o persoană, acționând ca o persoană activă, o cunoaște, în același timp, cunoașterea pe sine. Condiția principală determinarea continuității schimbărilor în cunoașterea despre sine este dinamismul însăși realității și interacțiunile cu ceilalți oameni. În legătură cu nevoia de adaptare adecvată a unei persoane în condițiile sociale care o înconjoară, el trebuie să se îndrepte întotdeauna către „eu” său, să îmbunătățească cunoștințele despre sine, în primul rând cu scopul de a regla mai diferențiat comportamentul.

Stima de sine emoțională se exprimă în propria atitudine a individului față de ceea ce învață, „descoperă” despre sine, adică. într-o mare varietate de relaţii. Experiențele legate de atitudinea față de propria personalitate, de trăsăturile sale individuale și manifestările în comportament și activitate, pot decurge sub forma unei reacții emoționale directe, sau ca experiențe într-o „formă inactuală” (P.Ya. Yakobson), când nu există o reacție emoțională vie și este înlocuită de o judecată de valoare, în spatele căreia stă pe moment un sentiment stabil neactualizat, o reacție emoțională pliată, trăită la un moment dat.

Auto-reglare ca proces prin care o persoană își organizează comportamentul. Autoreglementarea comportamentului este o formă de reglare care presupune momentul includerii în acesta a rezultatelor autocunoașterii și atitudinii emoțional-valorice față de sine. Mai mult, această „implicare” este actualizată în toate etapele implementării unui act comportamental – începând de la componentele sale motivante și terminând cu propria evaluare a efectului obținut. Acesta din urmă este asociat subiectiv cu experiența de satisfacție sau nemulțumire, întărind sau negând fundamentele inițiale ale conținutului conștiinței de sine care este inclusă în acest act comportamental.

Structura conștiinței de sine V.S. Merlin

conștiința identității – au loc autoidentificarea și autoacceptarea (aproximativ anul 1 de viață);

conștiința „eu” - conștientizarea de sine ca subiect de activitate (apare la aproximativ 2-3 ani);

conștientizarea proprietăților mentale, care apare ca urmare a generalizării datelor de auto-observare;

stima de sine socială și morală care apare în adolescență

De interes deosebit este conceptul de conștiință de sine de V. V. Stolin. Ca o „unitate a conștiinței de sine”, în opinia sa, este adică eu, care conține componente cognitive, emoționale și relaționale. Logica generală a raționamentului lui Stolin se rezumă la faptul că o pluralitate de activități duce la o pluralitate de semnificații ale Sinelui, la intersecția activităților - la acțiuni, la acțiuni - la sensuri conflictuale ale Sinelui. Conflict adică eu, la rândul său, dă naștere dezvoltării și lucrării ulterioare a conștiinței de sine. .

Unități ale conștiinței de sine V.V. Stolin

1. sens personal apare în viața reală a subiectului, reflectă relația dintre scopuri (ce face el?) cu motivele activității (de ce o face?). În structura conștiinței sens personal se exprimă în semnificații și experiențe emoționale (senzuale) (aspecte cognitive și emoționale). La nivel individual sensul lui "eu" este parțial identic cu stima de sine și îndeplinește în primul rând o funcție adaptativă în raport cu activitatea subiectului.

Exemplu: „Sunt bun” este un semnal că totul este în regulă în atingerea scopului sau realizarea motivului, „Sunt rău” înseamnă că subiectul devine o condiție negativă pentru propria sa motivație în atingerea scopului.

Manifestarea sensului personal este sens personal conflictual. Aceleași circumstanțe, acțiuni, consecințe sunt implicate în diferite relații de viață (activități) și pot avea semnificații personale diferite: pozitivîn raport cu un motiv şi negativîn raport cu altul. Acest sens contradictoriu și este conflictual.

2. Conflict personal sens voi pozitiv pentru individ în măsura în care se reflectă legătura acțiunii cu realizarea unui motiv și negativîn măsura în care reflectă distanţa faţă de un alt motiv. Sensul conflictual al unui act este experimentat deja înainte de realizarea lui, fie ca o dilemă conștientă, fie ca o dificultate subiectivă – sub forma unei semnalări emoționale a acestui conflict. Cu toate acestea, până la finalizarea acțiunii, semnificațiile lui „eu” nu sunt în conflict. Sensul personal conflictual al lui „eu” apare după acțiune.

Starea de conștiință de sine a individului după V.V.Stolin. Analizând problema structurii personalității, A.N.Leontiev a subliniat trei tipuri de conflicte personale, a căror natură își are rădăcinile în caracteristicile sferei motivaționale a personalității. Conștiința de sine a unei persoane, reflectând aceste conflicte, ca și cum le absoarbe în sine, ceea ce, la rândul său, poate duce la stări speciale de conștiință de sine.

Dezbinarea sferei motivaționale poate da naștere și la scindarea conștiinței de sine a individului - scindarea conștiinței de sine, pierderea de sine și experiența nejustificatității „eu-ului” propriu.

„Eu” capătă sens în raport cu motivele și principalul motiv-scop și în contextul ierarhiei în care este organizată sfera motivațională. Dar acestea motivele, precum și conexiunile conștiente și subordonarea dintre ele, pot fi imaginare.„Eul”, înțeles în raport cu motive imaginare, capătă un sens personal fals. „Eu” fals se dovedește a fi un obstacol puternic pentru ca individul să-și înțeleagă, să evalueze și să-și proceseze propria experiență; factor care distorsionează percepția atât asupra propriei persoane, cât și asupra realității sociale. Dar o persoană acționează cu oameni reali și în circumstanțe reale, așa că se pune întrebarea cum sensul fals al sinelui se reflectă în ceilalți oameni, în comunicarea cu aceștia.

Introducere

În dezvoltarea științei psihologice, există anumite teme care fixează avansarea sa fundamentală pe calea cunoașterii eterne a lumii interioare a eului individual al unei persoane.Unul dintre subiectele psihologiei științifice moderne este conceptul de sine, adică un set organizat sistematic de gânduri, eu însumi. Ca o verigă centrală în conștiința de sine, a fost fundamentată în anii 60 ai secolului trecut de psihologii americani Abraham Maslov și Carl Rogers.

Conceptul de sine este un fenomen al conștiinței de sine, și nu numai extrem de complex, ci și unic în funcțiile, scopul său, deoarece formează o serie dintre cele mai semnificative idei și oferă răspunsuri la cel puțin patru întrebări: „Cine sunt eu cu adevărat?”, „Cum mi-ar plăcea să fiu?”, „Cum mă percep alții?”, „Ce pot deveni cu adevărat ca rezultat al vieții, în ciuda surprizelor și suișurilor și coborâșurilor destinului?”

Conceptul de sine este o construcție teoretică a psihologiei moderne, totuși atât de puternică în conținut și volum, care nu este în niciun fel inferior celor cunoscute precum „conștiința”, „activitatea” sau „personalitatea”. Și acest lucru este clar din cele mai vechi timpuri: „Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște lumea”. Doar drumul către tine se dovedește întotdeauna a fi prohibitiv de lung și dramatic și, cel mai important, fiecare trebuie să-l parcurgă singur.

1. Înțelegerea psihologică a identității ego-ului și esențială

diferențele dintre psihologia eului și psihanaliza

Psihologul american Eric Erickson a fundamentat conceptul de sine prin formatul identității ego-ului. Acesta din urmă este un produs important al culturii respective. Sursa identității ego-ului este conținută în realizarea semnificativă holistică a unei persoane. Identificarea ego-individuului apare în procesul de integrare a identificărilor sale separate; de aceea este important ca copilul să se asocieze cu adulţi cu care se poate identifica. Teoria lui E. Erickson descrie opt etape ale dezvoltării personale a unei persoane, schimbările corespunzătoare în identificarea ego-ului, crizele și condițiile de rezolvare a conflictelor interne. Deosebit de complexă și dramatică este formarea identității ego-ului în perioada tinereții.

Ego-identitatea este umplerea fiecăruia cu energie psihică, care reflectă sentimentul subiectiv al identității de sine continue.

Eul-identitatea nu este doar suma rolurilor acceptabile de individ, ci și combinațiile corespunzătoare de identificări și posibilități care sunt percepute de persoană pe baza experienței de a interacționa cu lumea exterioară, precum și a cunoașterii modului în care reacționează ceilalți. la ea. Întrucât identificarea se formează în procesul relațiilor, persoana se datorează naturii sale psihosociale.

Mecanismul identității ego-ului apare în domeniul inconștientului și se desfășoară într-un ciclu de interacțiune cu ceilalți. E. Erickson critică concepte precum „stima de sine”, „imaginea eu”, considerându-le imobile. El recunoaște doar dinamismul lui însuși din Sine.Sentimentul de identitate a ego-ului este optim atunci când persoana are încredere interioară în alegerea direcției căii sale de viață.

Ipotezele teoretice ale lui E. Erickson privesc doar înțelegerea procesului ego-ului. În același timp, ideile sale nu sunt altceva decât dezvoltarea schematică ulterioară a conceptului lui Freud. Omul de știință, în mod decisiv, se îndepărtează de psihanaliza clasică din patru motive importante. În primul rând, în opera sa vedem o schimbare decisivă a accentului de la Id la Ego. Acesta din urmă formează baza comportamentului și funcționării umane. În plus, el consideră Eul ca o structură autonomă a personalității, a cărei legătură este adaptarea socială și, de asemenea, susține că există întotdeauna un fel de dezvoltare paralelă a Idului și a instinctelor. Viziunea remarcată asupra naturii umane este numită pe bună dreptate psihologia Eului.

Psihologia Eului este o direcție psihologică care s-a conturat pe baza psihanalizei clasice și aduce în prim plan problema adaptării individului la lumea din jurul său.

În timp ce Z. Freud credea că Eul se luptă și caută să rezolve conflictul dintre impulsurile instinctive și restricțiile morale, E. Erikson demonstrează că Eul este un sistem autonom care interacționează cu realitatea prin percepție, gândire, atenție și memorie.

În al doilea rând, teoreticianul psihologiei eului a dezvoltat o nouă perspectivă asupra conținutului interior al relațiilor individuale ale copilului cu părinții și a contextului cultural în care există familia. Dacă Z. Freud a fost interesat de influența părinților asupra formării personalității copilului, atunci E. Erikson s-a concentrat asupra condițiilor istorice în care se formează înclinațiile. Se bazează pe rezultatele observațiilor unor oameni care aparțin unui format cultural și unui sistem de valori diferit.

În al treilea rând, teoriile dezvoltării ego-ului acoperă întregul spațiu de viață al individului. Z. Freud, dimpotrivă, s-a limitat la influența experiențelor primei copilărie și nu a acordat atenție problemelor de dezvoltare care se află în afara stadiului genital.

În al patrulea rând, Z. Freud și E. Erikson au opinii diferite asupra naturii și modalităților de rezolvare a conflictelor psihosexuale. Scopul primului a fost de a dezvălui esența și caracteristicile impactului asupra personalității vieții mentale inconștiente, precum și o explicație a modului în care trauma precoce poate provoca psihopatologie la vârsta adultă. Al doilea, dimpotrivă, și-a creat propriul concept pentru a dirija cu competență abilitățile unei persoane de a depăși dificultățile vieții de natură psihosocială. În plus, E. Erickson era convins că fiecare criză personală și socială este o anumită provocare care stimulează pe toată lumea la creșterea personală și la depășirea obstacolelor sociale.

În Erickson, poziția centrală a teoriei dezvoltării ego-ului este aceea că o persoană trece prin mai multe etape universale de dezvoltare în timpul vieții sale. Procesul de desfășurare a acestora este reglementat în conformitate cu principiul epigenetic al maturării, care se justifică prin următoarele prevederi:

Personalitatea se formează în trepte, iar tranziția este cauzată de disponibilitatea sa de a se mișca în direcția creșterii ulterioare, extinzând perspectiva socială conștientă și raza interacțiunii sociale;

Societatea este aranjată în așa fel încât dezvoltarea capacităților individului să fie aprobată și, de asemenea, să contribuie la păstrarea acestei tendințe.

Cercetătorul a împărțit viața unei persoane în opt etape separate ale dezvoltării psihosociale a ego-ului. O personalitate pe deplin funcțională se formează prin parcurgerea tuturor acestor etape. Ele sunt însoțite de o criză - un moment care apare ca urmare a atingerii unei anumite maturități psihologice și a cerințelor sociale propuse individului într-un anumit stadiu de dezvoltare.

Fiecare criză psihosocială conține componente pozitive și negative. Dacă conflictul este dezlănțuit satisfăcător, atunci Eul absoarbe o nouă componentă pozitivă și garantează dezvoltarea sănătoasă a personalității în viitor. Dacă, dimpotrivă, conflictul rămâne nerezolvat, atunci Eul este rănit, vătămat și, prin urmare, funcționează negativ în el. Cu alte cuvinte, este necesar ca societatea, un grup apropiat să contribuie la rezolvarea adecvată a fiecărei crize, pentru că abia atunci o persoană este capabilă să abordeze pe deplin următoarea fază de auto-dezvoltare.

2. Dezvoltarea psihosocială a unei persoane de la naștere până la școală:

copilărie, copilărie timpurie și vârsta de joacă

Dezvoltarea personală are loc pe tot parcursul vieții. Prima etapă psihosocială, după Z. Freud, corespunde fazei orale, acoperă primul an de viață, când se formează un sentiment de încredere. Copilul percepe lumea exterioară ca fiind sigură, stabilă, iar oamenii ca fiind grijulii și de încredere. Măsura în care un copil își dezvoltă un sentiment de încredere în ceilalți depinde de calitatea îngrijirii materne pe care o primește. Cu alte cuvinte, acest sentiment ia naștere din capacitatea mamei de a transmite copilului ei sentimentele de recunoaștere, constanță și identitate a experiențelor. Pentru ca procesul de dezvoltare eficientă să aibă loc, bebelușii trebuie să aibă încredere nu numai în lumea externă, ci și în cea internă, adică să învețe să aibă încredere în ei înșiși. De obicei, un comportament marcat este observat atunci când copilul este capabil să suporte absența mamei fără suferință și anxietate extremă.

Cauza primei crize psihologice este asociată cu calitatea îngrijirii materne pentru copil. Dacă mama se caracterizează prin lipsa de încredere, respingerea copilului, atunci aceasta provoacă în mod natural o criză, adică determină copilul să aibă o atitudine psihosocială de frică, neîncredere, care este îndreptată către întreaga lume și către anumite oameni în special și se va manifesta în etapele ulterioare ale dezvoltării personale. Sentimentul de neîncredere se intensifică atunci când bebelușul încetează să fie pentru mamă momentul principal din viața ei. Părinții care se simt nesiguri în acest rol, sau dacă sistemul lor de valori este contrar stilului de viață general acceptat, pot crea copilului o atmosferă de incertitudine, ambiguitate, rezultând un sentiment global de neîncredere. Ca urmare a unei astfel de dezvoltări comportamentale nefavorabile, apar depresia la sugari și paranoia la adulți.

În general, criza „încrederii – neîncrederii” nu găsește întotdeauna o soluție în primul sau al doilea an de viață. Conform principiului epigenetic, dilema de mai sus va apărea din nou și din nou la fiecare etapă ulterioară de dezvoltare, deși este centrală doar pentru perioada copilăriei. Depășirea în mod adecvat a crizei de încredere este o etapă importantă în creșterea copilului mai târziu în viață. Dezvoltarea sănătoasă a sugarului nu este doar rezultatul unui sentiment de încredere, ci mai degrabă a unei relații favorabile predeterminate de încredere și neîncredere. La urma urmei, înțelegerea de ce nu este necesar să ai încredere este la fel de importantă ca și de ce este necesar să ai încredere.

Calitatea psihosocială pozitivă formată ca urmare a rezolvării cu succes a conflictului încredere-neîncredere se numește termenul de speranță. La un adult, este baza formării credinței. Speranța este de fapt prima calitate pozitivă a ego-ului care menține o persoană încrezătoare de-a lungul vieții. Atribuirea unui sentiment de încredere de bază creează baza pentru atingerea unei anumite autonomii și autocontrol, evitând sentimentele de rușine, îndoială și umilință. Această perioadă corespunde etapei musculo-anale, după Z. Freud, și durează în timpul celui de-al doilea și al treilea an de viață. Un copil care interacționează cu părinții în procesul de învățare, comportament de toaletă, constată că controlul lor este diferit: poate fi o formă de anxietate sau o formă distructivă de îmblânzire și reținere. Un sentiment de autocontrol fără pierderea stimei de sine este o sursă ontogenetică de încredere în alegerea liberă. Controlul excesiv asupra celorlalți și pierderea simultană a autocontrolului pot deveni un imbold pentru dezvoltarea unei tendințe constante de îndoială și rușine.

Omul ține în inimă; prejudecată și ura, dragoste și devotament - tot ceea ce a intrat adânc într-o persoană. Dacă Egoulîși păstrează închisoarea în jurul lui, ia acea închisoare cu ea; și există o singură cale de a ieși din ea: ... ceea ce nu-i aparține. Tot ceea ce este exterior ea ține afară. Ceea ce aparține pământului este conținut pe pământ; sufletul o respinge. Și distrugerea ego-ul este doar un cuvânt. Nu este de fapt distrugere; aceasta este o descoperire. Foarte des oamenilor le este frică să citească cărți budiste,...

https://www.site/religion/12479

Privind drept înainte, s-ar putea să nu vadă unele lucruri. Acesta sunt eu despre mine). Wikipedia spune clar ce este ego-ul. Egoul(lat. ego - „eu”) – conform teoriei psihanalitice, acea parte a personalității umane care este recunoscută ca „eu” și este în contact... natura ta. Energia ta de viață. Tu însuți ești. Concepte precum balonat ego-ul, monstruos ego-ul, puternic sau slab ego-ul, fals sau adevărat ego-ul, mic sau mare ego-ul, supraeul etc. - nu sunt în întregime adevărate și se referă la manifestări ale personalității...

https://www.site/psychology/111729

Egoul Egoul. Cu toate acestea, este atât de rău Egoul de fapt? Egoul Egoul

https://www.site/religion/110771

Sensul și sensul autorilor și profesorilor le place să vorbească despre rău Egoul. Formularea lor este percepută fără ambiguitate - toate necazurile din Egoul. Cu toate acestea, este atât de rău Egoul de fapt? Egoul este coaja noastră. Acestea. o anumită graniță care separă condiționat... pe sine și nu reacționează direct la „glume” (calea conștiinței) sau refuză să dezvolte puterea conștiinței și apoi Egoul va forma automat un cheag de energie în aură, care va bloca trecerea informațiilor (energiei) legate de subiectul conversației. În viața de mai târziu...

https://www.site/psychology/111249

Și apoi înveți să fii exact ceea ce a mai rămas și să participi la „ea” în viață, fără să te bazezi pe ego-ul. De ce nu poate o persoană ego-ul? Omul, ca atare, pur și simplu poate. Pentru a face față acestui lucru, să privim lucrurile la nivel global... din exterior. Ea intră în partea conceptuală a conștiinței, al cărei conținut este o imagine a lumii, inclusiv ego-ul. Această mașină de concept aici procesează datele primite și vă oferă un concept despre ceea ce se întâmplă. Când dormi, informații din exterior...

https://www.site/psychology/11249

Emoțiile-energiile umane, care predomină în Suflet și sunt la nivelul Sufletului, au o componentă preponderent feminină. Sufletul, spre deosebire de ego-ul, este nevoie de vibrații înalte - ea, ca toate femeile, își dorește lejeritate: vrea să cânte și să danseze, vrea ... ceea ce este cu adevărat interesant pentru noi și nu este acceptat de societate. Poate că nu va avea rost în viața socială pe care o iubește atât de mult ego-ul. Poate nu vom da si lua energii joase de la TV, retele de socializare, nu vom da si lua...

https://www.site/religion/111109

În ceea ce privește trecerea la un nou nivel al cunoștințelor lor și „extinde orizonturile lumii lor”. Întrebare: cum să spargi Egoul sau cum să scapi de ea - practic nu are sens. Din Egoul este imposibil să scapi de el. A scapa de Egoul, scăpăm imediat de viață. Egoul va fi cu siguranță prezent în toate lumile unei Ființe Rezonabile, unde există restricții sub forma unei învelișuri condiționate de percepție...

https://www.site/religion/111131

În compania scuzelor sau a durerii sincere care se limitează la ură. Primul este și trucurile personalității false. Egoul parcă îneacă instinctul de autoconservare al sufletului, distorsionând percepția adevărului, permițându-ne să rămânem în condiții nefavorabile și nu... doar acelor cunoștințe „de referință” din copilărie și persoane aparținând aceluiași prototip. . Pe cine invidiem? Egoul ne încurajează să luptăm pentru visele altora. Gândiți-vă la cum este să petreceți douăzeci sau treizeci de ani pentru a atinge un obiectiv global și a-l obține...

Dintre toate teoriile psihologiei și psihanalizei apărute în a doua jumătate a secolului XX, teoria psihologului E. Erickson (1902-1994) a fost poate cea mai recunoscută și răspândită. Acest lucru se datorează faptului că gândurile sale despre integritatea individului, identitatea (identitatea) ei față de sine și societatea în care trăiește, au devenit foarte relevante pentru majoritatea societăților moderne, în care una dintre probleme este dezbinarea și singurătatea oamenilor.

Abordarea lui Erickson, care este în esență o dezvoltare a conceptului lui Freud, se adresează contextului sociocultural al formării eului conștient al individului - ego-ul. Problema conceptului de sine este considerată de Erickson prin prisma identității ego-ului, înțeleasă ca un produs al unei anumite culturi apărute pe o bază biologică. Caracterul său este determinat de caracteristicile unei culturi date și de capacitățile unui anumit individ. Sursa identității ego-ului este, potrivit lui Erickson, „o realizare semnificativă din punct de vedere cultural”. Identitatea ego-individuului ia naștere în procesul de integrare a identificărilor sale separate (unificarea autoidentificării separate); de aceea este important ca copilul să se asocieze cu adulţi cu care se poate identifica.

Astfel, Erickson ajunge la concluzia că cultura și mediul social al copilului au o influență semnificativă asupra dezvoltării acestuia. Principalele pentru el sunt prevederile privind rolul mediului, integritatea individului și nevoia de dezvoltare constantă și creativitate a individului în procesul vieții sale. Erickson credea că dezvoltarea personalității continuă pe tot parcursul vieții, de fapt până la moartea unei persoane, și nu numai în primii ani de viață, așa cum credea Freud. Acest proces este influențat nu numai de părinți și de persoanele apropiate copilului, adică nu doar de un cerc restrâns de oameni, așa cum credea psihanaliza tradițională, ci și de prieteni, muncă și societate în ansamblu. Erickson însuși a numit acest proces procesul de formare a identității, subliniind importanța păstrării și menținerii integrității personalității, a integrității Eului, care este principalul factor de rezistență la nevroze și depresie.

Teoria lui Erickson descrie opt etape ale dezvoltării personale și schimbările corespunzătoare în identitatea ego-ului, caracterizează momentele de cotitură ale crizei inerente fiecăreia dintre aceste etape și indică calitățile personale care apar la rezolvarea acestor conflicte interne.

Erickson, ca psihoterapeut, a acordat principala atenție crizei adolescenței, care este însoțită de importante schimbări biologice și psihologice („blurring” a ego-identity), deoarece odată cu schimbarea imaginii corpului, imaginea cuiva propriul „eu” al unui adolescent se schimbă și el. Criza de identitate care apare în această perioadă stă la baza identității personale și sociale, care începe să se realizeze din acest moment. Argumentând, spre deosebire de psihanaliza ortodoxă, necesitatea de a studia nu pe nevrotici, ci pe adolescenți bine socializați și încrezători în sine, Erickson a subliniat că baza dezvoltării personale normale este tocmai un sentiment conștient de totalitate, de identitate.

Erickson definește identitatea ego-ului ca un „sentiment subiectiv de auto-identitate continuă” care energizează o persoană cu energie psihică. El subliniază că identitatea ego-ului nu este doar suma rolurilor asumate de individ, ci și anumite combinații de identificări și capacități ale individului, așa cum sunt percepute de acesta pe baza experienței de interacțiune cu lumea exterioară, precum și cunoașterea modului în care alții reacționează la el. Deoarece identitatea ego-ului se formează în procesul de interacțiune a unui individ cu mediul său sociocultural, ea are o natură psihosocială.

Erickson a remarcat 8 etape principale în dezvoltarea identităţii timp în care copilul trece de la o etapă de conștiință de sine la alta. Aceste etape sunt o serie de perioade critice care trebuie depășite pe tot parcursul vieții. În același timp, o anumită etapă nu numai că formează o nouă calitate necesară vieții sociale, ci și pregătește copilul pentru următoarea etapă a vieții. Fiecare etapă oferă o oportunitate de formare a calităților și trăsăturilor de caracter opuse pe care o persoană le realizează în sine și cu care începe să se identifice (Anexa 3).

Erickson crede că un sentiment de identitate a ego-ului este optim atunci când o persoană are încredere interioară în direcția căii sale de viață. În procesul de formare a identității, nu contează atât conținutul specific al experienței individuale, ci capacitatea de a percepe diverse situații ca verigi separate într-o singură experiență continuă a individului.